Ramuri, 1976 (Anul 13, nr. 1-12)

1976-07-15 / nr. 7

• JUSS!*5 9 Cronica literară Ion Băieşu : Pompierul şi opera In teritoriul limitat al prozei umoristice, Ion Băieşu ne apare ca un inteligent comediograf al locu­lui comun, războindu-se cu clişeele şi rutina, denunţînd anacronismele de orice natură în numele bunului simţ suveran. De aici, pledoaria pentru rolul de „agent sanitar al cetăţii“ — veritabilă vocaţie a scri­itorului satiric, la care rîsul social devine categorie estetică (vezi Ro­mânia literară din 27 mai 1976). Proză de atitudine, Pompierul şi opera propune o confruntare a va­lorilor etice sub forma unor scene avînd tutelar spiritul caragialesc. Verva prozatorului îşi are terenul de exprimare în interpretarea mo­dernă a unor teme clasice (educa­ţia, birocratismul, corupţia, adul­terul). Asemenea ilustrului înain­taş, Băieşu găseşte subiectele în mediile aglomerate (strada, bu­fetul) : „într-o zi, intru într-un bufet lăturalnic cu intenţia să beau bere şi să privesc un peisaj uman pitoresc“ (Povestea cîinelui). Recu­noaştem sugestiile creatorului Mo­mentelor în aglomerarea amănun­telor nesemnificative (Sinceritate), în gagul final al schiţei Personajul, soţia tăind avîntul soţului interesat de tînăra­ care­ nu-înţelegea­ meta­­forele prin fraza : „­ Dobitocule, du-te la Miliţie să-ţi iei portofelul“ , sau în replica amantului cabotin din Liber : „Domnule, nu da !“ Efectele educaţiei burleşti, snobis­mul (Preţul) trimit direct la Cara­­giale, ca şi valorificarea resurselor dialogului în schiţa Nervi, unde „eroii“, căutînd logica, plonjează paradoxal în plin absurd : „Soţul fumează. Soţia fumează. — Splendid, spune soţul. — Ce e splendid ? întreabă soţia. — Duetul. — Care duet ? — Duetul... De la televizor...“ Monotonia exasperantă a vieţii conjugale, tabieturile (în ciuda imi­nenţei divorţului, soţia „face două cafele : una pentru ea, una pentru el“) duc la alienare, fenomen ce se manifestă şi în planul lingvistic, prin transcrierea formulelor ste­­reotipe de genul : „prefer mai bine“, sau „ce nu s-a pomenit“, re­­flectînd violarea psihică, înlocuirea conţinutului sufletesc cu şabloane verbale. Are loc un proces de reificare a personajelor, datorită dereglării funcţiunilor sociale, una din cauze constituind-o birocratismul (In au­dienţă). Cu aceasta, Băieşu pare să-şi fixeze notele originale, detec­tabile mai ales­­în schiţele ce abor­dează tehnici împrumutate altor genuri. Hipertrofiatul formular pe care trebuie să-l completeze solici­tanţii, avînd 85 de rubrici („nu­mele, prenumele şi renumele“, „ce culoare preferă“, „dacă părinţii s-au dat pe gheaţă, pînă la ce vîrstă şi de ce“, „ce vicii a avut înainte şi după“ etc.), are ca model umorul negru al suprarealiştilor. La fel metamorfoza „puştoaicei“ din Bros­cuţa, una dintre cele mai realizate piese ale volumului. Schiţele de rezistenţă, exemplare pentru talentul unui autor ce cul­tivă cu egal succes teatrul, sînt acelea în care atitudinea ironică se conjugă cu satira, rezultînd o spe­cie sui generis de parabole fantaste. De fapt, întreaga carte se impune a fi recitită din perspectiva schiţei titulare. Pompierul şi opera, ale­gorie avînd semnificaţia luptei îm­potriva umorilor abstracţioniste ce impietează asupra libertăţii de creaţie. O fabulă „inversată“ despre ne­recunoştinţa copiilor este Boul şi viţeii, după cum Lupul şi năravul atacă motivul carierismului disi­mulat. Spontaneitatea prozatorului, pu­terea de invenţie sunt remarcabile în demascarea imposturii, a false­lor evidenţe. Universul schiţelor cuprinde realitatea imediată văzută în aspecte inedite (atracţia pe care turiştii o exercită asupra tinerelor labile, farsa călătoriilor în interes de serviciu peste hotare, repartiză­rile „dramatice“ ale absolvenţilor în producţie, factorii terorizanţi de stress). Dincolo de varietatea apa­rentă a personajelor (omul de li­tere, magistratul, muzicianul, sa­vantul, vînzătorul, automobilistul, sau pur şi simplu cetăţeanul), re­găsim cîteva arhetipuri comice (se­­nex, pharmakos etc.), dezvăluindu­­ni-se astfel un fin observator al naturii umane. Acceptînd convenţiile umorului, autorul procedează la stilizarea ac­centuată a tipurilor, ceea ce la prima vedere ar părea schemati­zare prin absenţa psihologiei abi­sale. Este însă o renunţare delibe­rată, nonpsihologia nefiind o ca­renţă. Satiricul „nu poate cocheta cu nuanţele“, mărturiseşte el. Inţe­­legînd satira drept ironie militantă (N. Frye), Băieşu are sentimentul grotescului în parodierea situaţiilor melodramatice. In acelaşi timp, o schiţă singulară ca înţeleptul anun­ţă posibilităţi certe de reuşită şi în registrul major. Petre Angliel : Fratele nostru Emanuel Un roman al implicării conştiin­ţelor în evenimente este Fratele nostru Emanuel, noua creaţie a lui Petre Anghel, cunoscut mai mult ca exeget al lui Mihail Ralea. Mo­tivul fundamental al dezbaterii epice l-ar putea constitui avertis­mentul final al cărţii : „Orice moarte trebuie să ne pună pe gîn­­duri“, asemănător prin spirit cu disocierile moralistului de la Viaţa Românească. Cu alte cuvinte, nece­sitatea reexaminării faptelor în lu­mina adevărului, devenit argument suprem al meditaţiei despre răs­punderea morală. Lunga confesiune a personajului principal, sculptorul, către prietena sa este dominată de patosul con­fruntării unor biografii interfe­renţe, iar rememorarea acestora e­­chivalează cu înţelegerea, cu pă­trunderea în profunzimea actelor, cu relevarea semnificaţiilor lor as­cunse şi esenţiale. Formula româ­­nescă vag epistolară, amintind de Mircea Ciobanu, permite autorului un studiu analitic al sentimentului de culpabilitate, ajungîndu-se la concluzia că, dacă în mod curent pedeapsa judiciară indică vinovăţia, la fel de grave sînt „lucrurile care nu se pot dovedi, oricît de adevă­rate ar fi ele“. Orice abatere im­pune existenţa dovezilor şi sculp­torul devine un obstinat al probelor materiale în vederea recuperării adevărului, care este al fiecăruia. Fire predispusă speculaţiilor, între­bărilor scormonitoare, caută „sem­nul ce stă pitit în spatele fiecărei vorbe“, fără să aibă convingerea unui demers definitiv. „S-ar putea, într-o bună zi, să iau totul de la capăt şi cele petrecute să-mi apară într-o altă lumină“, notează el. Destinul sculptorului a fost mar­cat de întîmplări nefericite, resim­ţite cu deosebită acuitate în copi­lărie. După moartea „bunului prie­ten Emanuel“, urmată de dispariţia mamei, tatăl său se va recăsători cu soţia defunctului învăţător. Se declanşează un interesant complex oedipian, mai ales că Tamara, sfi­­dînd exorcismele tradiţiei rurale, alege un singur gest posibil, afec­ţiunea faţă de fiul adoptiv. Pier­­zîndu-şi încrederea în sine, copilul trece printr-un proces de înstrăi­nare, ce se va accentua odată cu scurgerea timpului, şi, nemaiputînd suporta tutela paternă, fuge „în lume“. Paralel cu încercarea de bildungsroman, prozatorul intro­duce treptat alte personaje, puncte de referinţă pentru traiecţia pro­tagonistului. Simetric ne apare cazul familiei iubitei sculptorului. Şi aici, doamna Maria îşi reface viaţa alături de inginerul Vladu, vinovat de moartea profesorului Petraşcu, împins spre accident prin exacerbarea nonconformismului său funciar. In ordine psihanalitică, păcatele părinţilor se prelungesc prin ur­maşi. Confesarea devine clarificare şi eliberare. (Ralea afirma că „me­moria e o acţiune refulată“). In final, personajul se desparte de prietena lui, regăsindu-se însă pe sine într-o zonă de superioară în­ţelegere. Este exagerată inutil mistica cifrei 7, o superstiţie a zi­lelor săptămînii din dorinţa afir­mării unui transcendent. Deran­jează, de asemenea, o corespon­denţă imponderabilă între fur­tul înfăptuit în copilărie, ră­mas nepedepsit şi suspiciunea de sustragere ce planează asu­pra sculptorului la maturitate. Uneori, inconsistenţa invenţiei epice este compensată de lirismul subia­cent scriiturii („Cuvintele nu pot ucide dacă sunt învăluite în suflet“), fie prin inserţia pitorescului („uce­nicii aşteptării“), vorbind despre calităţile unui scriitor format. Gă­­sindu-se la confluenţa eseului cu epicul. Fratele nostru Emanuel aparţine literaturii moraliste. Constantin M. Popa • La librăria „Al. Macedonski“ din Craiova a avut loc, recent, lansarea romanului „Bătrina dom­nişoară n-are alibi“ de Olimpian Ungherea, apărut la editura „Scri­sul românesc“. Romanul a fost prezentat numerosului public de Ilarie Hinoveanu, directorul edi­turii, care i-a relevat succint vir­tuţile narative şi stilistice. La rîn­­dul său, Olimpian Ungherea a pre­zentat etapele redactării romanu­lui, indicînd cîteva din sursele in­spiraţiei, oferind apoi autografe cititorilor. r în loc de final Curînd oraşul va visa prin noi, va fi cu noi în case şi va fi în glastrele în care­ un trandafir sfidează iarna ca un arlechin. Curînd oraşul va sorbi discret ultimul strop din paharul înalt, se va închide-n case şi va creşte cu somnul pruncilor imaculat. Curînd simbătă seara a lui va sfîrşi ca o cetate din istoria antică ; dimineaţa se va trezi viguros ca griul într-o iarnă romantică. Sugestie pentru paradis Ce plămîn rezistent este gara oraşului, sfîrtecat de sirena locomotivelor, violat de glasul acela încărunţit trimiţind prin megafon atît de utilele veşti fără de care ţăranii-aceştia-adormiţi pe băncile sălilor de aşteptare ar pierde veşnic trenurile, o, pentru ei călătoria n-ar fi altfel decit o continuă amînare. Ce plămîn rezistent este gara aceasta în care te aştept dragostea mea sub ploaia mecanică a unei primăveri eternizînd cernoziomul şi în care vei cobori zveltă şi anonimă ca o garoafă, ca o sugestie pentru paradis . „Ce plămîn rezistent este gara aceasta“ — vei zice, acesta va fi primul tău gînd. Certitudine Chiar dacă demult te-am numit în poemele mele fioare-de-nu-mă-uita ştiu că-ntr-o zi ai să uiţi. Doar munţii aceia ce nu m-au văzut niciodată doar ei nu mă vor uita desigur nicicînd. Titus Vîjcu Ramuri nr- 7 (145) • 15 iulie 1976 • Pagina 7 (Continuare în pag. 14) Fantezie şi disciplină lirică Prezenţă discretă în arena atît de largă şi primitoare pe care se des­făşoară, la ora actuală, viaţa lite­rară românească, autor a mai mul­tor volume de versuri (Templu sub apă, 1967 ; Moartea lui Socrate, 1969 ; Monologul în alb, 1972 ; Car­tea de nisip, 1973), Nicolae Ioana a venit, la finele anului literar 1975, cu o nouă carte (Viaţa după o zi, editura Cartea Românească), în în­­tîmpinarea cititorilor, reuşind să ne convingă, încă o dată, de mă­sura adevărată a talentului său, de personalitatea şi originalitatea vocii sale poetice. Nicolae Ioana este, cu evidenţă, un modern atît în simţire, cît şi în expresia ei. Şi are orgoliul, sau umilinţa superbă, caracteristică poeţilor secolului nostru, de a se lăsa dominat de propria sa fantezie lirică, atît de bogată, de tumul­toasă, incît formele verbale în care ea se concretizează frizează cu frecvenţă, după cum remarca şi Petru Poantă — în revista Steaua, nr. 4/1976 —, tărîmul suprarealis­­mului poetic. Ioana face parte din familia atît de numeroasă a crea­torilor de poezie care şi-au însuşit, repetăm, cu orgoliu, adevărul că arta, poezia îşi au logica lor pro­prie, interioară, inconfundabilă cu logica raţiunii obiective. De aici şi libertatea demiurgică, trufia de a făuri o lume după chipul şi asemă­narea ta. Fidelitate fără cusur faţă de mişcările sinuoase, imprevizi­bile ale sensibilităţii proprii. Un nu categoric şi răspicat spus ra­ţiunii banale care, intervenind în procesul de exprimare artistică, ar putea schematiza, sărăcind, deci, bogăţia simţirii. Libertatea de care vorbeam, atît de ispititoare, mai ales că i se aso­ciază cea a formelor prozodice mo­derne, a versului alb, este însă di­ficilă şi înşelătoare, căci, necon­trolată de un talent autentic, duce la anarhie artistică, la crearea unor viziuni care, oricît ar fi ele de lus­truite în intenţie, nu vor ajunge niciodată să populeze, îmbogăţin­­du-l, domeniul sacru al artei ade­vărate. Libertate pe care şi-o asu­mă, lucid şi conştient de talentul său, Nicolae Ioana. Şi, fantezia sa nu naşte viziuni hazardate, ci tul­burătoare poeme. Volumul debutează cu Am vorbit cu o pasăre, de nuanţă provertiană, în care procedeul utilizat în prima parte (cel al însumării, al unui bi­lanţ cronicăresc al întîmplărilor trăite, al gesturilor făcute pe par­cursul unei zile) vine în contra­dicţie cu lirismul acut al enunţu­rilor din partea a doua a poeziei, fapt care realizează o fericită ten­siune şi denunţă o structură ontică de natură duală. Imaginaţia poetu­lui surprinde şi exprimă dialectica subtilă care opune viaţa exterioară, în manifestările ei materiale, celei interioare, spirituale : „O zi în­treagă am fumat, am stat rezimat de un fotoliu,/ am privit hîrtii ve­chi, mi-am trecut mîna/ pe frunte, am dat drumul/ robinetelor, am tăiat pline,/ am sărutat o fată, am ajuns în cîmp,/ am vorbit cu o pa­săre. Mi-am lăsat umbra jos pe floarea pămîntului/ să văd dacă se mai aude, dacă mai poate/ fi un­deva. Am auzit trosnetul lemnelor,/ fulgerele iernii. Am stat sub o lu­mină,/ să mă poată vedea cel ce vrea dinadins să mă vadă,/ am che­mat iarba şi pe cei mai buni prie­teni,/ am deschis nişte lacăte şi am ridicat/ capacul unei lăzi de plumb/ şi apoi am închis-o şi am fluierat fericit/ convins că am prins înăuntru o pasăre../ Da !/ Dar nu­mai atît cît aur cade/ de pe un fluture“. Nu lipsesc din versurile acestei cărţi imaginile vizuale, elementele picturale. Poetul se află într-un permanent contact cu lumea exte­rioară, cu elementele materiale ale universului. Ochii săi observă iarba, şerpii, podul, caii, păianjenii, iar imaginaţia dezlănţuită le acordă dimensiuni hiperbolice, semnificaţii tulburătoare : „Nimic nu e deznă­dejde/ sau moarte,/ cerul din gră­dină a căzut şi se scurg/ în pămînt stelele,/ în colţuri păianjenii spe­riaţi de alb/ se ascund / planeţi uriaşi aprinşi/ prin mesteceni...“ Metaforele au o plasticitate preg­nantă, fantezia lirică creează ta­blouri în gustul lui Salvador Dali : „luna umbla prin nouri; tăcerea era prinsă/ de un păianjen, acolo jos o rostogolea./ In cîmp ardeau femei.../ un liliac singur zbura prin întuneric,/ iar gura lunii lumina păianjenii.../ .../ ...De aceea aleargă/ noaptea luminoasă prin mărăcini/ şi se răsucesc mărăcinii — cîmpuri de foc/ iar pe fîntînă şi pe pomi se aşează o lumină albă ; tăcerea ca un ghemotoc de raze/ la tulpina pomului“. O sensibilitate deosebită, neţinută în frîu decît de intuiţia lirică, dă naştere la structuri poe­matice în care, chiar dacă la o pri­vire mai superficială, articulaţiile ce­ unesc părţile întregului sunt in­vizibile, talentul justifică nemărgi­nita libertate pe care poetul şi-a asumat-o, conştient de capacitatea sa de a se apropia, prin actul cre­aţiei, de „locul unde orice lucru vorbeşte/ şi se ridică şi toarce/ firul timpului“. O cu totul altă structură tempe­ramentală şi artistică denotă vo­lumul lui Vasile Zamfir, Regăsire la porţi, apărut de curînd la edi­tura Eminescu. De astă dată, avem de-a face cu un creator care-şi cenzurează cu străşnicie impulsu­rile, îşi reprimă izbucnirile imagi­naţiei, aşezîndu-se sub steaua că­l­­ăuzitoare a unei rigori formale şi ideatice ce face ca, deseori, flăcă­rile fanteziei să îngheţe pietrificîn­­du-se în forme care frizează seve­ritatea gustului clasic. Poetul nu se abandonează nici o clipă volup­tăţii de a se lăsa purtat de valurile propriei sensibilităţi sufleteşti. Dis­ciplina este stăpînă atotputernică, ea domină, consecvent, fantezia, în­­tr-un mod, am spune, despotic, deşi autorul se pronunţă undeva drept un insurgent, un nesupus normelor şi canoanelor : „Nu mă închid în turle­t şi nu mă leg de norme;/ nu-mi rotunjesc nici visul, nici viaţa după ceas./ Din forme vechi vrea suflet să torn în alte forme.“ Nici dragostea, erosul nu-i trezesc lui Vasile Zamfir îndoieli, incerti­tudini, care să se poată converti în nelinişti, în angoase. El are sentimentul realizării erotice, coar­dele lirei sale vibrează doar pentru a înălţa un imn iubirii conjugale, pentru a slăvi frumuseţea soţiei . Specia lirică ce ni se pare a con­veni temperamentului artistic, ca­pacităţilor sale de expresie lirică este pastelul. Există mai multe Ioana Dinulescu

Next