Ramuri, 1979 (Anul 16, nr. 1-12)

1979-01-15 / nr. 1

I_______________J________________i—. I--». —I------------ 1----------1--------------------------—­ CĂRŢI © NOTE • COMENTARII © CĂRŢI © NOTE © COMENTARII"....... Ana Blandiana: „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile"^66 Cu ochi ca ai Domnişoarei Pogány — lăsînd lumini şi umbre, şi forme, şi culori neaşteptate (luxuria peisaje­lor pe care, cîndva, le-a străbătut) să interfereze-n adînc propria-i lume in­terioară — astfel ne apare Ana Blan­­diana, în Cea mai frumoasă dintre lumile posibile. Poeta oferă cititori­lor o carte de călătorii insolită. Nu reportaje, nu „însemnări de călăto­rie“, ci o suită de poeme în proză, menită să îmbogăţească şi să diver­sifice această arie a „literaturii de frontieră“, însă trebuie să situăm cartea la frontiera poeziei Anei Blan­­diana. O frontieră, dealtfel, nesigură, dincolo şi dincoace de care se ivesc, inevitabil, „ingerinţe“ reciproce... Pentru că trăsătura „firii de poet“ specifică Anei Blandiana (trăsătură observată şi numită de Al. Philip­­pide cu limpezimea condeielor adinei), „facultatea de a se mira, de a se minuna în faţa lumii şi a vieţii“ este liantul hotăritor in asigurarea unităţii şi coerenţei, acolo unde ne-am­ aş­tepta mai puţin ,­intr-o aparentă juxtapunere de tablete lirice... „Simţeam — nota odată poeta, în Dorinţa — că locuim un glob, un mi­rific glob, jumătate cer, jumătate apă, ţinut în spaţiu de raza încordată a privirii noastre“. Asemenea acestui punct de sprijin numit al „mirificului glob“ e „mirarea“. „Mirarea poetică“, de regăsit, aici, în diferite ipostaze, e punct de sprijin al lumii conturate de lirismul, mirific şi el, şi dens, din cartea la care ne referim. Iată cîteva ipostaze (citate în formularea autoarei, sau parafrazate de noi) : „mirarea şi aproape revolta“, intensa dorinţă de neuitare, a încremeni înspăi­­mîntat de frumuseţea pe care o pă­răseşti şi despre care ai fi putut să nu ştii că există pe păm­înt, a fi fericit şi înspăimîntat (simultan), „perplexitatea înminimată“, a tre­mura ca de frig „în faţa culorilor şi-a formelor ştiute pe dinafară din cărţi şi totuşi nebănuite“, etc., etc. Toate aceste feţe ale mirării sunt oglinzi interioare ale sensibilităţii ca­racteristice poetei. Fie că ochiul e larg deschis de mirare, fie că fil­trează, ca-n toropire, printre gene, amintirea (se rosteşte mai tot timpul la imperfect) confruntă, răbdător, sau, cel mai adesea, febril, nişte lumi. Una — a ceea ce s-a decantat, din lecturi şi din frecventarea albume­lor de artă, la o vîrstă a generozi­tăţii, a candorii şi a purităţii... (lait­motiv al acestei cărţi). Alta — a imaginilor ce irump în peregrinările fără ţel mărturisit, fără un itinerar prestabilit. Rezultatul confruntărilor trece în cuvînt, ivind o altă lume, „cea mai frumoasa dintre lumile po­sibile“. Optimistul Pangloss avea dreptate, intr-adevăr. Şi, desigur, are dreptate Ana Blandiana : vom avea revelaţia celei mai frumoase dintre lumile po­sibile, de cîte ori întîlnim, nemijlocit, lumea artei şi a splendorilor naturii, trăind spectacolul, în unicitatea lui, „fericiţi şi înspăimîntaţi“... Titus Bălaşa Ea, neputînd prin mine vede altul...“ Volumele poetului s-au adăugat în timp, cantilena şi-a rotunjit sonurile, sinceritatea şi căldura au devenit în­semne permanente ale poeziilor care au urmat. Piese memorabile a scris Virgil Carianopol în ultimii 15 ani. E de ajuns să amintim „Puritate“, unde povestea Herminei emoţionează, face încă deliciul sălilor pline, in care poetul îşi rosteşte cu un glas inimita­bil versurile. O poezie remarcabilă (căreia i s-a adăugat muzica lui Tu­dor Gheorghe sporindu-i audienţa) este „Cîntec oltenesc“ : „Muică, noi sîntem un neam / Ca frunza zbătind Pe ram. / Dacă n-aveam fiu de soi / Trăgeam Oltul mai spre noi...“ Unul din remarcabilii aezi ai plaiu­rilor din sud, ai Olteniei natale, Vir­gil Carianopol scrie cu convingere, fără artificii şi ostentaţie : „Nu-mi trebuiesc nici domni, nici sfinţi, nici zei ; / îmi sînt de-ajuns cîţi am : stră­bunii mei. / Şi nici lumini din nu ştiu care rai, / îmi e de-ajuns lumina ce mi-o dai...“ (Patriei). Acum, cînd poetul a împlinit 70 de ani, antologia „Viorile vîrstei“, pe care editura „Albatros“ i-o publică în colecţia „Cele mai frumoase poezii“ este un dar meritat, un florilegiu de poezie reprezentativă. Mihai Duţescu Pentru a îngădui ca ceilalţi să aibă bucuria clipei, afirmă George Sorescu, poetul trebuie să fie prezent în toate, să înfrumuseţeze cuvintele, să dea suflet lucrurilor din jurul său, într-o superbă dăruire de sine : „Mereu mă caut / Şi mă mistui, scînteietor, / Cînd izvorăşte de pretutindeni / Undelem­­nul întunericului / în speranţe / Mur­murând mirări“ (Mereu). Volum dominat de reale simetrii, Desen sonor include şi cîteva paste­luri de factură modernă. Ne întîm­­pină un lirism cald toamna impri­­mînd caligrafii sonore prin partici­parea întregului univers la un discret nivel de dezagregare. Fireşte, sînt sur­prinse aici ipostazele cîtorva ritualuri. Remarcăm, de asemenea, reuşita poe­melor cu motiv istorico-patriotic, ade­vărate cîntece de dragoste pentru pă­­mîntul strămoşesc, pentru obîrşia fiinţei noastre. Ele topesc timpul şi rotirea stelelor, întrucît „Numai su­fletul românesc / Rămîne neştirbit / Şi foieşte împrejur, / Veşnic tînăr. / Aici, la „Marea cea mare“, / Se topesc im­periile / Sub călcîiul / Timpului / Aici, ne-ncetat... / La Carpaţi / Şi la „Ma­rea cea Mare“ (Numai). După întoarcerea Euridicei, volum bine primit de critica literară, George Sorescu se dovedeşte în Desen sonor poet matur, cu un limbaj sigur, avînd predilecţie pentru simboluri mitice, în versuri de structură clasică. Echi­librat şi expresiv, autorul oferă citi­torilor un volum de certă valoare. Ion D. Virgil Carianopol: „Viorile vîrstei“ în 1933, Virgil Carianopol se anunţa ca un suprarealist potolit „cine m-a strigat / cînd îmi curăţăm flautul de cîntece ? / cine m-a cunoscut cînd în suflet îmi putrezeau femeile de iubire ? / cine mi-a întins braţele / cînd dimineţile se tîrau prin casă ca preşurile ca în 1937, în volumul „Carte pentru domniţe“, să profe­seze o poezie patetică, de sorginte tradiţionalistă, care va deveni, într-un fel, emblematică pentru întreaga sa creaţie de mai tîrziu : „Noaptea, peste turme de doine cărunte, / Pe unde aprind stelele focuri în munte, / Pe unde vin umbre obosite la de­nie, / Iţi mai aduci aminte de mine, Oltenie ? / / Ţară de basm, drum de baladă, / cunună de argint şi zăpadă, / Mi-au împietrit amintirile cu munţii Paring / Şi am uitat peste tine să plîng. / Nu m-a mai adus nimeni înapoi, / Să scutur din buciume turme de oi. / Nu m-a mai adus nimeni lingă tine, / Să dezgrop umbre de la Cozia şi de la Rovine...“ In 1940, în „Scară la cer“, Virgil Carianopol este cavalerul romantic care eminescianizează pe o coardă gravă : „înalt, subţire, după ce-oi muri, / La miezul nopţii, prinţ de ca­tifea, / Voi pogorî dintr-un înalt etaj, / Să stau şi după moarte lîngă ea. / / Voi coborî în pelerină verde / Şi în mânuşi de veacuri şi lumini, / Făcînd să-ntoarcă după mine capul / Şi să se salte peste gard grădini / / Vom sta pe bancă, eu, luceafăr viu, / Iar chi­pul ei, lumină ca înaltul ; / Eu, nepu­­tînd să-mi văd prin dînsa moartea . George Sorescu: „Desen sonor“ „Să încercăm, deşi e greu, să ne păstrăm puri. Atunci ne vom da seama de tot ce ne leagă“ îndemna cîndva Paul Eluard, iar Desen sonor al lui George Sorescu, (Ed. Scrisul românesc, 1978) poate fi pus, ipotetic, sub semnul punctului de vedere al poetului francez. Această senzaţie de puritate este sporită în poezia lui George Sorescu de eros care proiectează simbolic neobişnuitul, sinele căpătând valori succesive. Re-creată mereu în di­ferite ipostaze, imaginea femeii iu­bite nu are consistenţă şi stabilitate ; ea se dedublează mereu, apare şi dis­pare „sub rotocoale de fum“. Poetul posedă arta de a înmănunchia într-un unic profil lumina şi umbra ei, recu­­noscîndu-se pe sine, într-un elan liric de febrile căutări. Există aproape în întreg volumul o intenţie simulată de descifrare a miraculosului existenţei, deoarece „Ştiutul / Mi-e ştiut-neştiut“. Cu bună ştiinţă se discreditează realul şi faptele cunoaşterii, lucrurile fiind puse sub „magia unui simbol“, de aici şi o nostalgie prelungită că existenţa-i este fragilă şi contradic­torie, chiar şi atunci cînd idealurile au „chipuri de cînt“. Poetul se con­sumă în sine pentru orice lucru ne­simţit în totalitatea lui fiindcă are conştiinţa înnoirii permanente a lu­mii ca-ntr-un joc perfid de oglinzi : „în lutul din care-au pornit, / Prin­tre oamenii vremii de azi, / în cîntec cu vuiet de brazi, / Metamorfozele s-au înmiit“. (Din lutul) Acest miraj al cunoaşterii, de cele mai multe ori prin eros, sacralizează spiritul prin întrupări repetate ale cuplului învăluit de statornica tăcere a vremii : „Unde vei fi tu ? / Pre­caut, Sub ce chip / să te caut“. (Sub ce chip). Cultivînd nostalgii pentru anii copilăriei şi tinereţii, George Sorescu ştie că ele îl apropie cel mai mult de acel univers inimi­tabil, cînd frumuseţea trăirilor des­cinde din lumea marilor visuri. Cîteva poezii sugerează tăcerea ca simbol al învăluirii durerilor şi amintirilor, ea fixînd emoţii structurate de rememo­rarea unui timp bogat în combustii sentimentale : „în adînc, de neguri, cernut, / Dorm fîntîni, pe oglinzile lor S-au prăbuşit covoare de lut, / Izvoare parcă gem, parcă dor... / Amăgită, bolta, pe furci, / în zdrenţe de plumb a rămas. / Găleţile nu poţi să le urci, / Cumpeni în rugăciune n-au glas. / Tăcerea se zbate-n câ­tuşi. / Orice jgheab e-un fulger în­chis , / încremenit la poartă de vis, / încremenit la vitrege uşi“. (în adînc) împrumutînd uneori ritmul poeziei populare, George Sorescu înfăţişează în cîteva creaţii universul rustic, unde fiecare gind sau cuvînt devine o legendă. Bocetul, de pildă, oferă prilejul unor subtile meditaţii, topite în sfera existenţei cotidiene. Poetul ştie că „Sărutul adînc al existenţei“ este pus pe lucruri şi pe oameni, de aceea propune o reconciliere între eul său şi lumea exterioară, în ver­suri aparent simple, de vechi oracol, descifrăm extraordinare rezonanţe filozofice : „Ei ! / Grăunţe vechi, / Grăunţe noi, Sacii sínt plini, / Sacii sínt goi ! / La moară, / între noapte / Şi zi / Nu te mai poţi / Regăsi“ (Sim­bol). lesle Adam, morbidul imaginilor lui Maurice Rollinat şi „fantasticul de ectoplasmă“ al lui Barbey d’Aure­­ville...“ Imaginaţia scriitorilor romantici de Marin Beşteliu, sinteză cu multe ju­decăţi noi despre romanticii români, face dovada unui bun stilist şi a unui critic, el însuşi romantic, matu­rizat. B. Constantin Marin Beşteliu, ,Imaginaţia scriitorilor romantici“ Imaginaţia scriitorilor romantici, noua carte a universitarului craio­­vean Marin Beşteliu, se impune ca o cercetare critică a imaginarului ro­mantic în dorinţa de a spori vi­ziunile oferite de D. Popovici (Ro­mantismul românesc) şi Paul Cornea („Originile romantismului“). In ce mod ? Criticul investighează mai în­­tîi conceptul de imaginaţie, concept fundamental pentru romantici. El în­treprinde o cercetare pornind din perspectiva dată de opere şi nu din cea oferită de teoriile romanticilor germani. Imaginaţia este definită drept „facultatea constructivă a spi­ritului romantic vizionar prin care marile aspiraţii sau nelinişti îşi fău­resc, spre a releva, universuri poe­tice ireale“ ; aşadar criticul va evita pluralitatea denominărilor (şase ac­cepţii la Richards, paisprezece de la Epicur la Bachelard), acceptînd, îm­preună cu Jean Starobinski, două ni­vele : o imaginaţie sporită (cea a fic­ţiunilor delirante) şi imaginarul mi­nim, inseparabil de orice creaţie lite­rară. în analiza sa critică va descrie cos­­moidul născut de imaginaţie („geo­grafia poetică“), succesiunea procese­lor de creştere şi maturizare a disponibilităţilor romantice, va schiţa „hotarul“ şi „altitudinea“ spiritului generaţiilor de scriitori. Clasificarea generaţiilor e clădită la sugestiile is­torice ale lui Iorga, în timp ce scara valorilor e din materia plastică a Is­toriei lui Călinescu. Iată tabloul fixat de Marin Beşteliu : există precursori ai spiritului romantic românesc, o generaţie mesianică, o generaţie de tranziţie, Eminescu — sinteza şi ple­nitudinea noastră romantică şi în fine Macedonski, ocupînd un loc intere­sant în istoria formelor imaginare. Scriitorii de tranziţie (ba, aş zice, şi mesianicii) au făcut literatură de în­treţinere, necesară istoriei, spiritului epocii şi literaturii. Generaţia aceasta de epigoni — scrie Marin Beşteliu — chiar precede pe Eminescu „în cîteva intenţii, acceptă orizonturile mari ale literaturii romantice europene, pre­simte naşterea geniului“. Precedenţa acestor asimilatori de romantism şi întreţinători ai limbii a fost probabil necesară lui Eminescu, pînă cînd vo­cea lui a devenit eminesciană tăind „orice punţi între modele şi operă“, în calea lui spre „sinteză şi plenitu­dine“. Plenitudinea imaginarului emi­nescian e tratată în cinci eseuri (O estetică a imaginaţiei, îngerul blond din cîmpul speranţelor, Mitologia ideilor, Vizionarul, Orizont platonic) care ar putea compune ele singure un an valoros. Configurînd estetica lui Eminescu, se citează un fragment din scrisoarea ce însoţea „Epigonii“, pu­nerea lui în lumină fiind foarte po­trivită căci, intr-adevăr, aceasta e estetica poetului Luceafărului : ge­neza imaginilor e în fantezia care, contopită cu reflecţia, (invizibilă în operă) sunt purtate întru perfecţiune de geniu. O viziune critică excelentă (pp. 163—164) ne oferă Marin Beşteliu în comentariul proiectatului poem Demonul. Autorul citeaz­­ă cele două planuri eminesciene din ms. 2291 fila 49 şi 52, ca fiind dezvăluitoare de adîncimi neobservate, şi se întreabă cum ar fi putut Eminescu topi — şi în ce direcţie — Demonism, Miradonia şi Basmul ce i-aş spune ei într-un mare poem demonic. De altfel, auto­rul imaginaţiei scriitorilor romantici împărtăşeşte, aici, viziunea macro­­cosmică a lui Călinescu, după care, cugetarea lui Eminescu, în genere, este o „palingenezie integrală şi geometrică“ conform căreia lumea spi­rituală capătă chip şi nume noi, ră­­mînînd aceeaşi, ceea ce este, în ul­timul capitol al cărţii, dedicat lui Macedonski, autorul relevă virtuţi de fin comparatist : Oceania Pacific are ceva din „androginismul“ lui Sâr Peladan, „cruzimea“ lui Villiers de Petre Bucşa: „Ceremonii 66 Centrul de greutate al inspiraţiei lui Petre Bucşa este geografia şi istoria Transilvaniei : Ianca, Horia, Ineul, Dealul Furcii, Apusenii etc. (ex. „Un dor nestăvilit de Apuseni / Mă cheamă ca un bucium, dureros, / Un dor ne­stăvilit / De aceşti munţi lunari/...“), încercările depărtărilor de a-l ab­strage de la „izvorul vetrei“ s-au ară­tat neputincioase (la nivelul inferio­rităţii, evident) ; „Din depărtări mă minuna cu muzici / Mirifica mea ţară pierdută-n zări de fum.“ Este expli­cabilă astfel permanenta identificare a poetului „Cu cerul fără margini / Al acestei îmbătătoare patrii.“ în spatele textului se întrevede o conştiinţă exemplară care reuşeşte destul de des să se concretizeze în momente cu adevărat poetice. Legă­tura osmotică cu ethosul şi ethosul nostru este mai mult un efect al vo­inţei de a fi aici şi nu în altă parte, în condiţiile în care era posibilă şi o altă naştere poetică : „Aş fi putut ori­unde, în lume, / Să mă nasc ! / Dar eu am vrut să mă întrup / Aici / Pe acest plai de stea / Unde clipelor, zilelor / Le este sete de mine / Şi cîn­­tecului, dar...“ Dacă în Poeme rostite cu gura în­chisă tonul este dur, arghezian : „Gheorghe a mugit ca o vită / şi a muşcat din laviţă ca dintr-o pită / Şi apoi, de-atîta durut / a tot gemut pînă n-a mai putut“, în Sentimentul pa­triei domină blagiana stare de îneîn­­tare : „Tot ce-i aici mă-ncîntă şi-nfioară / E parc-aş intra-ntr-un templu sfînt / E ca şi cum m-aş naş­te-a doua oară / Şi limba nu-i de­prinsă cu nici un cuvînt.“ Poeme cu sori şi Poeme de dra­goste aduc în prim plan starea de întristare determinată de conştiinţa efemerităţii şi descoperă partea de însingurare inevitabilă. P. Bucşa îşi asumă şi ipostaza fiului risipitor „Iată, mă-ntorc, / Sărăcit şi umil, / Ca un fiu mult-prea-mult risipitor, / Spre vechile mele obîrşii“. Reîntoar­cerea nu e spectaculoasă şi nu e nici o reîntoarcere la ceilalţi — pentru aceştia este încă şi un străin — ci o reîntoarcere la sine : „Cu buzele în remuşcare, / Sărac şi umil / Mă-ntorc aici la gura izvoarelor, / în cinstea mea, ştiu, / Nici un viţel nu va fi dat pierzării / Şi multora le voi părea străin. / Dar ochii mei storşi / Numai aici mai pot să renască.“ Toamna biologică devine o temă frecventă. Caii, simbolul tinereţei ga­lopante, s-au despărţit de „stăpînul“ lor, făcînd dureroasă conştiinţa apu­sului şi sporind frumuseţea versuri­lor : „Şi vă scăpai din furie caii mei nebuni / Cailor cu tulburi coame de atîta colb / Şi mă-nspăimînt văzînd cu cit nesaţiu / Zările afunde lacome vă sorb / .......... Şi iată-mă stingher / Iar voi vă depărtaţi / Mucegăiţi de spume, înzăuaţi în colb / Şi mă-spăi­­mînt văzînd cu cit nesaţiu / Zările afunde încet, încet vă sorb.“ Erotica este străbătută de aceeaşi tristeţe a efemerităţii : „Fug zilele şi anii de la numărătoare / Peste-aşter­­nutul nostru a fulguit zăpadă“, dar, cel care simţise, în tinereţe, su­portul vital dăruit de strămoşi („Cu braţele fierbinţi / mă reţineau în viaţă părinţii din părinţi / Toţi bunii mei ce-au adormit sub lut“) se va linişti acum prin argumentul urma­şilor : „La ceasul acela / Atît de dez­mierdat / Cînd tot şi toate / Vor măr­­muri-n lumina unei lacrimi, / Aminte să ne-aducem / De iubirea noastră / întrupată-n fii. / Şi neasemuit de sim­plă ni se va părea / Alunecarea noas­tră / în nemărginire“. Trebuie adăugat la acest argument — poetul, modest şi discret nu o face — şi acela al fragmentelor de „nemărginire“ din poemele sale. Petre Bucşa se află la vârsta înţelep­ciunii poetice cînd tentativele iluzorii sunt eliminate de conştiinţa adevăra­telor potenţe creatoare. Ioana Dinulescu Al. Mitru: „Craiova In legende şi povestiri“ Mergînd pe drumul deschis de lu­crări mai vechi, care au prezentat istoria Craiovei folosind atît de nu­meroasele legende despre trecutul ei (B. Petriceicu-Hasdeu, Originile Cra­iovei, Bucureşti, 1878, August Pessia­­cov, Istoria Craiovei, Craiova, Sa­­mitea, 1902, Anastase Georgescu, Cra­iova, 1936), un iubitor al trecutului acestui oraş, Alexandru Mitru, a ofe­rit, recent, cititorilor un volum de aleasă desfătare, Craiova în legende şi povestiri (Editura Sport-turism, 1978). Cartea înmănunchiază cîteva legende cu substrat istoric, precum ar fi Pelendava, Nedeea-cetate, Ro­vine ş.a., pornind de la afirmaţia lui V. Hugo, că „un popor lipsit de le­gende ar fi ca un om fără flori“, pe care autorul o reproduce în Prefaţă. Credincios convingerii că „legenda îmbracă însăşi istoria într-o hlamidă de aur“, autorul se dovedeşte un adept al ideii despre valoarea de cu­noaştere a mitului. Aşa, de exemplu, ne apare sub forma unei interesante povestiri prima atestare documentară a unei aşezări omeneşti în aceste părţi de ţară, care este — cum se ştie — Ta­bula Peutingeriană, dind indicaţii că o „dava“ dacică — Pelendava — coincide cu actuala Craiovă. Cerce­tări istorice mai vechi, întreprinse de A. T. Laurian, par a fi identificat urmele anticului „val“ roman — des­pre care se vorbeşte în Tabula Peu­tingeriană — drumul care, pornind de lîngă Drobeta, trecea prin partea de nord a Craiovei spre Olt şi, apoi, se sfîrşea în părţile Galaţului sau mai departe. N. Iorga, B. P. Haşdeu, Anastase Georgescu, N. A. Constan­­tinescu ş.a., confirmă existenţa aces­tui drum roman, lat de opt paşi, in zona actuală a cartierului Brazda lui Novac. Despre începuturile oraşului actual Craiova au circulat numeroase le­gende, pornind, fireşte, de la unele elemente vagi istorice, căci, desigur, prima atestare documentară a nu­melui oraşului, de acum peste 500 de ani, este mult mai timpurie. Intre legendele despre începuturile Craio­vei merită să fie amintită şi cea des­pre Nedeea-Cetate, o puternică şi străveche aşezare comercială, prezen­tată de către B. P. Haşdeu, P. Negu­­lescu şi Anastase Georgescu sau de către profesorul francez T. Margot. Dionisie Fotino şi fraţii Turisli au pus în circulaţie o altă legendă des­pre întemeierea Craiovei, datorită „craiului lovan“. Această opinie, fără temeiuri istorice, a fost reluată, apoi, de către Cezar Bolliac, D. Pappazo­­glu, T. Margot, Ubicini ş.a. Un sub­strat istoric bine documentat are, însă, plasarea luptei lui Mircea cel Bătrîn de la Rovine, din 10 octom­brie 1394, undeva lingă Craiova, după opinia lui N. Iorga, D. Onciul ori Mauro Orvini şi Lucari. Toate aceste legende — şi altele — cu substrat is­toric, mai mult sau mai puţin precizat, sînt evocate, cu talent de povestitor. Adăugind la calităţile, remarcate mai sus, şi aspectul educativ al căr­ţii („istoria literaturii a demonstrat demult înălţimea morală a unor mi­turi“), putem afirma că „legendele şi povestirile“ despre Craiova ale lui Alexandru Mitru se citesc cu mult In­teres. Ion Pătraşcu Ramuri nr. 1 (175) • ianuarie 1979 • pagina 2.

Next