Ramuri, 1979 (Anul 16, nr. 1-12)
1979-09-15 / nr. 9
— DEZBATERI ^*——■—■—^ Masă rotundă la Genova, mai 1979 Poezia şi publicul Participă : Edoardo Sanguinetti (Italia), Charles Tomlinson (Anglia), Michel Déguy (Franţa), Gerald Bisinger (Austria), Hans Magnus Enzensberger (K.F.G.), Allen Ginsberg (S.U.A.), Vaskó Popa (Iugoslavia), Adriano Spatola (Italia), Tadeusz Rozewicz (Polonia), Luciano Berio (Italia), Marin Sorescu (România), Lasse Söderberg (Suedia). La Genova a avut loc între 21—27 mai a.c. un colocviu internaţional de poezie, organizat de primăria urbei. A fost, după aprecierile presei italiene, una din cele mai prestigioase manifestări poetice din Italia, de la război încoace. Tema : „Poezia şi publicul“. Au mai participat poeţii : Antonio Porta (Italia) şi Marcelin Pleynet (Franţa), care însă n-au putut lua parte, din motive obiective, decât la „dejunul“ poetic, spre a spune astfel, citind în public şi răspunzînd la întrebări, lăsînd „masa“ (rotundă) pe seama celor enumeraţi mai sus, din intervenţiile cărora subsemnatul a notat pentru „Ramuri“ ideile principale. De fapt aproape totul, minus pasajele -unde n-am reuşit să descifrez ce-am ■scris: (Nu sînt stenograf de meserie şi trebuia, în acelaşi timp, să mă gîndesc şi la intervenţiile mele). Oricum textul, cit a rămas, poate da o idee despre acest festin internaţional neobişnuit, ţinut la o oră imposibilă, oră de debutanţi, şi prezidat de Edoardo Sanguinetti, poet, critic literar şi profesor universitar foarte cunoscut. Bineînţeles, am, întîrziat. Discuţia, cînd am ajuns în sala de conferinţe a somptuosului hotel „Plaza“, unde eram cazaţi, şi i-am văzut pe toţi aşezaţi la locurile lor, nu era însă prea avansată. Se discuta, ca între poeţi, despre limba discuţiei. „Nu englezăşte“ — mi-a şoptit Vaskó. Susţin şi eu limba franceză, care pusă la vot, cîştigă, cu toate cîrtirile anglofonilor. Deci : Sanguinetti : Ştiţi care e tema... (Face un lung expozeu despre poezia de azi şi publicul de azi, timp în care, mă uit pe pereţi, căznindu-mă să mă trezesc de-a binelea și să mă familiarizez cu sala. Studiez pînă una alta figurile curioase ale poeților, încerc cîteva caricaturi.) Sanguinetti : Ieri am avut o lungă controversă cu profesorul american... (Abia acum mă hotărăsc să iau note, în eventualitatea publicării ,în exclusivitate, a acestei mese rotunde. Pina să găsesc bloc-notesul — desenam pe șervețele — prezidentul a terminat). Tomlinson : Pot vorbi și franțuzește, chiar dacă nu înțeleg tot ce spun. Popa : Este poate începutul unei epoci în care poezia orală... (nu reușesc să notez sfîrşitiul frazei). Rozewicz : In lecturile publice există pericolul teatralizării. Prezenţa, frumuseţea sau urîţenia poetului, gesturile lui, pot influenţa^ Aceste lecturi care se fac la Genova — dacă ne ajung şi dacă nu ne putem gîndi şi la alte formule ? (Rozewicz vorbeştetotuşi nemţeşte). Lasse_Soderberg : Odată am auzit o poezie recitată de Neruda şi mi s-a părut extraordinară. Cind am citit-o, am văzut că era fără valoare. Sorescu : De obicei cei care au talente complementare scrisului, prezenţă scenică de exemplu, dicţie, adoră întîlnirile cu publicul. In sine acestea nu sînt nici bune nici rele, adică sint şi bune şi rele, depinde cum le priveşti. Desigur, idealul este ca o poezie care cucereşte masele să reziste şi la examenul individului. Ce-ai aplaudat în piaţă să poţi aplauda în gînd şi acasă, reluînd textul. Risinger : Poetul se realizează... (nu înţeleg ce-am scris). Poezia şi apariţia autorului în public au corespondenţe intime. Ar fi bine ca publicul să citească versurile înainte sau după întîlnire. Pericolul întîlnirilor internaţionale este acela că fiind limbi ca spaniola şi italiana care sunt (pentru un polonez sau neamţ) foarte frumoase în sine, acestea să-i handicapeze în faţa publicului pe cei care scriu într-o limbă mai dură. Déguy : Noi facem texte pe care le propunem. Unele au desigur valoare culturală care poate trece imediat, dar mai rămîne, la un anumit fel de poezie, latura obscură a textului. Această obscuritate nu poate trece imediat în cadrul unei întîlniri cu sute de oameni. Rozewicz : Cînd eu fac o poezie și poezia este gata — s-a terminat cu mine. Eu nu mai contez pentru poezia respectivă. Eu mor, trăiește ea. Dacă e săaibă viaţă proprie. Ea nu mai are nevoie de poet, de accesorii şi lucruri teatrale. Nu trebuie ca poetul să voiajeze cu poezia şi să-i facă publicitate. Poetul are nevoie de poezie, şi de aceea o şi scrie. După aceea, el poate înnebuni, ori se poate îmbăta, dar asta nu modifică poezia scrisă de el mai înainte. Ea rămîne aşa cum este, îşi va avea viaţa ei. Ginsberg : Eu nu prea înţeleg subiectul, dar bănuiesc că subiectul este relaţia între poezia tăcută şi poezia cu voce. în engleză cuvîntul „spirit“ se referă la „respiration“. Dar inspiraţia-respiraţia chiar în corp este centrala poeziei. Inspiraţia e absorbţia. Cînd respiră, cuvîntul face o vibraţie în aer. Noi avem viaţa noastră secretă, subiectivă. Cînd prezentăm poezia în public comitem o trădare, oferim ce e intim din noi. A citi poezii înseamnă a îngriji schizofrenia din noi. A existat o lungă perioadă orală înaintea apariţiei presei. Tradiţia poeziei e orală — cea mai veche şi mai lungă. Mă gîndesc la creaţiile epice mai vechi de două mii de ani. Băştinaşii australieni continuă de 12 000 de ani acelaşi cîntec oral. Budiştii, Millarepa (secolul XI) întîi rosteau cuvintele, spuneau cînturile cu voce tare, apoi învăţăceii lor le scriau. In America blues-urile sint improvizaţii spontane orale, la fel cu lucrările vechi ale lui Homer. Milton şi Blacke (mistic, profetic, revoluţionar) vedeau poezia ca un oratoriu. In cazul lui Dante poezia s-a înnoit prin practica limbajului colocvial, pentru a împrospăta apoi toată literatura din lume. Făcînd intr-un fel apel şi la tradiţia orală. Söderberg : Se poate continua expozeul lui Ginsberg vorbind şi de muzică. Mi se pare că el a făcut şi muzică. Ginsberg : Şi Homer a cîntat. Sorescu : Dar cine poate garanta că a avut şi voce ? Cel puţin nu la nivelul textului. Altfel ar fi rămas şi ca un mare cîntăreţ. Dealtfel, în limba română cuvîntul „cîntăreţ“ este şi astăzi ambiguu, însemnînd şi poet liric şi muzician. Enzesberger : Mi s-a întîmplat şi mie o experienţă în felul acesta „homerică“. Am scris cîntece. Am întâlnit o cântăreaţă. Şi la urmă un compozitor. Această muncă nu numai că mi-a oferit un nou spaţiu dar, surprinzător, mi-a influenţat scrisul. N-am luat compunerea textelor ca pe o constrîngere, ca ca pe o eliberare. La noi rima a slăbit, a sărăcit. Cu aceste cîntece eu m-am întors la rimă. Intervine mnemotehnica. Poezia se ţine mai uşor minte şi e mai clară. M-am văzut în situaţia de a vedea şi altă lume. Scriam acum pentru această femeie, mai precis pentru acea voce. Mi-am împrospătat felul de a simţi. Poezia este şi un mod de a ascunde. Noi suntem înconjuraţi de o sumedenie de stimuli. De foarte multe focare de excitaţie. Poezia, spre a se proteja de zgomotul civilizaţiei, se ascunde. Chiar cînd zicem „eu“ nu-i vorba de un „eu“ confesional. E un aspect de a se proteja al lirismului. Există o adevărată industrie care ne traduce ceea ce gîndim. (Universităţile, criticii). De aceea noi trebuie să ne şi apărăm de „înţelegerile“, cele mai multe dintre ele banalizatoare, superficiale. Déguy : Văd o poziţie între tipul de poezie elaborată şi tipul de improvizaţie. Există experienţe diferite în diverse civilizaţii. Cînd se face poezie modernă franceză, se face cit mai departe de poezia orală şi de poezia imediat consumabilă. Se pleacă de la un punct zero. Mallarmé a început această negaţie orală. In Anglia nu e la fel. Berio : In Italia poezia orală este întotdeauna poezia scrisă dar comunicată oral. Ginsberg : In legătură cu poezia franceză de după Mallarmé. A fost o poezie privată. Dar, de asemenea, orală, muzicală. In Anglia, Blacke a scris o carte de cîntece, pe care chiar el ie cînta. Nu în public, ci pentru prieteni. Păcat că nu le-a făcut şi notele. Oricum, el le numea „cîntece“. Vechii oameni îşi făceau o meserie din a-şi perfecţiona memoria. Sorescu : Memoria, se ştie, a slăbit brusc după inventarea tiparului. Gutenberg ne-a luat minţile, intr-un fel, a zdruncinat folclorul din noi. Slăbirea memoriei, este, astăzi, direct proporţională cu numărul de piese şi tipografii. Cred că trebuie să ieşim însă din subiectul acesta al poeziei declamate, vecină cu cîntecul, unde Ginsberg este maestru. E în pericol de-a vorbi numai el şi pe noi ne paşte lenea. Ar trebui observat încă un aspect, acela al „subţierii“ ţăranilor, fie prin intelectualizarea lor, fie prin dispariţia acestei categorii în unele ţări. Ei sînt şi au fost rezervorul cel mare al creativităţii orale. Să învăţăm de la ei, cit se mai poate, cîteva din tainele oralităţii. Eu am mare stimă pentru acest aspect oral, chiar dacă el ni se transmite scris uneori. Faţă de tradiţia cultă anemiată de diverse experienţe estetizante, oralitatea este încă suculentă, plină de forţă şi ingenuitate. Cu această tradiţie orală ne putem vindeca de unele subiectivisme ale noastre. Subiectivismul este boala, incurabilă din fericire, a lirismului, dar pentru a păstra riguros acest subiectivism, trebuie să-l injectăm, din cînd în cînd, cu ser de oralitate. Spatola : Să nu uităm că s-a creat o tradiţie sonoră. Tradiţia benzii magnetice, ca o experienţă creatoare. Unii pot utiliza banda ca instrument creator. S-a creat şi o poezie instrumentală. Poezia sonoră are o tradiţie apreciabilă. Aici, la Genova, toţi poeţii au vorbit la microfon. Deci prin intermediul unui instrument tehnic. Iată că între emiţători şi receptori, deci între poeţi şi public, există un mijlocitor tehnic. Ginsberg : Trebuie dezvoltată oare o industriofonie, pentru a evita microfonul ? Cînd oamenii care cîntă se adresează unei mulţimi în piaţa satului, ei se adresează fără microfon. E vorba de oameni nestricaţi de civilizaţie, care şi-au păstrat dicţia. Sorescu : Şi care se adresează unor ascultători, ce şi-au păstrat şi ei urechea nepoluată. Ginsberg : In America s-a început desonorizarea, renunţarea la microfon. Sanguinetti : Blacke scria un fel de muzică de cameră. Ginsberg : Cintecele de cameră ale lui Blake pot servi la fel de bine mulţimile. Söderberg : Permiteţi-mi să vă citesc o poezie în legătură cu tema discuţiei. (Citeşte poezia „Capriciu“ : „Seara înainte de culcare / String de prin vecini ! Toate scaunele disponibile / şi le citesc versuri“ etc.) Iată cum se pune aici problema comunicării. Ce să facem ca să citim poeziile noastre nu la scaune, ci unui public numeros ? Sanguinetti : Dacă în Australia nu circulă un fel de nostalgie pentru vechile mijloace orale de acolo, Ginsberg a vorbit de tradiţia orală de acolo. Mă întreb deci dacă oralii australieni au şi astăzi nostalgia unei şi mai vechi tradiţii, orale sau cum o fi fost. Sorescu : Sau poate vor microfoane. Sanguinetti : Ce putem face pentru oralitatea noastră ? Ginsberg : Lecţiile trecutului, Homer, cintecele provensale, ţăranii de care vorbea Sorescu, toate acestea sint aplicabile într-o situaţie tehnologică. Adică tehnologia face un spaţiu în care poetul dacă vrea, poate improviza. Poate face poezii spontane. Bob Dylan aduna lingă el multe instrumente pentru a se inspira. Improviza şi cînta aceleaşi cîntece intr-un mod diferit, după instrumentul sau mijlocul tehnic respectiv. Experienţele poetice se potrivesc bine cu achiziţiile civilizaţiei moderne. Sanguinetti : Sigur că da. Dezvoltarea mijloacelor tehnice ne poate duce la descoperiri lirice, dezvoltă mijloace pierdute. Mă întreb dacă e valabilă şi reciproca ? Dacă poate fi şi invers. Da, există o analogie între Bob Dylan şi tehnologia de azi. Dar există şi o diferenţă. Principalul e că trebuie să ştim că vocea noastră filtrată prin microfon, e alta. Nu mai sîntem noi în întregime. Sorescu : Cert este un lucru : că sîntem inspiraţi, atunci cînd sîntem, în felul cel mai primitiv cu putinţă. Adică prin contemplaţie, extaz ş.a.m.d., aşa cum se întâmpla şi acum cîteva mii de ani. Problema, aşa cum reiese (Continuare în pag. 12) Popa Porta Rozewicz Sorescu Tomlinson Romuri nr. 9 (183) • septembrie 1979 • pagina 3