Ramuri, 1982 (Anul 19, nr. 1-12)

1982-01-15 / nr. 1

■ LECTURI DIN CONTEMPORANI —■ Vasile Nicolescu Oboi în noiembrie Din streaşină lui noiembrie picură ceaţă cind marea sub tălpi clatină turle şi chipuri devastate de urit şi singurătate îşi smulg centurile de salvare şi ies din mozaicul de gheaţă in imponderabil. Ce blindă e-ntoarcerea morţilor călcind in virful picioarelor, pianissimo, scelerato­­­o de oboi sugrumat, notă insistent repetată in aspra, tăioasa cădere a serii şi tu somnambul nemaiştiind să închizi uşile, să opreşti această destrămare de negre poveşti. Frunze singură, continuă notă Niciodată n-am văzut atitea frunze căzind Virteje, uragane de frunze, Dar resemnate, dar resemnate Lipindu-se blind de pămînt. Niciodată n-am văzut atitea frunze căzind troiene de frunze ningind destrămindu-se ca o mie de raiuri in pata albă­ a unui gind. „La Lilieci“ Resursele artistice ale graiului moldovenesc sunt explorate de sute de ani, de la cronicari şi de la Dosoftei. Spre deosebire de ele, nişte comori artistice de aceeaşi pondere înlăuntrul limbii noastre, şi anume ale graiului oltenesc, în­cep a fi fructificate pe plan cult abia în veacul nostru. Faptul ni se pare, în mare măsură, explicabil. In trecut, oltenii — cu tot nativul lor arhi-rafinament artistic şi spi­ritual — n-au avut oameni de cul­tură ca moldovenii, care să poten­ţeze în creaţii impozante vorbirea lor. După cum se ştie, ei s-au ilus­trat mai mult ca oameni de acţi­une. In secolul nostru, însă, Olte­nia îşi arată şi faţa pînă acum ascunsă printr-o contribuţie sub­stanţială la întregul potenţial cre­ator românesc, relevat de astă dată în registrul său major. Au mai avut loc anterior — de­sigur tot în veacul nostru — unele reuşite în această privinţă (Fugaru, Barbacioru etc.). O culminaţie am­plificată pînă la gradul de mare frescă sătească în explorarea artis­tică a vorbirii din Oltenia se dez­voltă, însă, abia în uriaşa serie La lilieci a lui Marin Sorescu. După o primă carte, apărută în 1973, şi o a doua în 1977, vom privi ultima, încă proas­pătă, din 1980. Marin Sorescu face ceea ce epoca respectivă nu-i în­găduie lui Creangă. El îşi aşază evocările locului natal în formă poematică, în versuri. Poate că la această idee a contribuit indirect şi Tudor Vianu care a arătat că Amintirile marelui moldovean pot suporta şi o formă tipografică ver­sificată (v. Arta prozatorilor ro­mâni, I). Am spus că, aşa cum apare în La lilieci a lui Sorescu, graiul olte­nesc cuprinde aceeeaşi pondere de rafinament artistic pe care o întîl­­nim în vorbirea moldovenească a lui Creangă. Totuşi, stilul şi tipul de artă este tot atît de opus cum ar fi în pictură liniarul faţă de coloristic, sau scrierea telegrafică modernă faţă de cea afectiv descriptivă a romanticilor. Limbajul lui So­rescu, lipsit de culoarea sen­timentală pe care o dă faptul amintirii, lipsit de digresiuni şi citate pitoreşti cu carac­ter paremiologic, prezintă în schimb o grandoare parcă ceramic­­arhitectonică (casele-adunate ca nişte urcioare — Arghezi). Această sugestie rezultă din dozarea per­fectă — şi tocmai de aceea nu me­­canic-farmaceutică — între mode­lajul plin al pereţilor — fie ei de case sau de ulcele — şi caracterul aerian al spaţiului interior. Astfel, în forme ce ies întărite chiar sub ochii noştri, frămîntă şi Marin So­rescu crusta aparent simplă a unui substanţial aluat lingvistic, dospit de o drojdie nutritivă ce-l face să crească în lumini şi umbre, amintita sugestie arhitectonică, va­labilă pentru întregul ansamblu stilistic relevat de un originar cla­sicism oltenesc. In acest sens, re­feritor la arhitectura Olteniei, ma­estrul Const. Joja, în pasionanta sa carte recentă, Sensuri şi valori regăsite, afirmă următoarele : „Nu vom găsi aici nici structuri pe fa­ţade, nici traforuri în cornişe sau balustrade şi nici căpiţele din scîn­­duri traforate, arhitectura valorifi­­cîndu-se prin contraste de umbră şi lumină, fără artificii de decor“. Am spune că nu există nici în vor­birea oltenească din La lilieci tra­forajul verbal al imaginilor meta­forice. In graiul oltenesc al acestei opere efectul se obţine, în mare parte, printr-un contrast de accen­te între lumina solară a cuvîntului şi întunericul de iad cuprins ade­sea în conţinutul respectivului cu­­vînt. Aici stă şi ceva din tăria ţăra­nului român în genere, aşa cum se află surprinsă de Marin Sorescu prin izvorul ei particular de ex­tracţie oltenească. Prilejul ne în­deamnă să facem o analogie à rebours cu una din trăsăturile co­mediei. In mod curent, comicul de­­săvîrşit se consideră a fi acela ce se exprimă de către un personaj care nu rîde. Contrapartea poate fi întîlnită la tipul ţăranului oltean, văzut cu adîncă pătrundere de Ma­rin Sorescu. Chiar şi aflat în cele mai dramatice situaţii, acest ţăran le relatează printr-o vorbire albă, im­personală, în care bogata şi proas­păta sevă populară alungă acri­­monia neagră a disperării. Astfel, în multe poeme ale Liliecilor apare motivul unei morţi fie violentă, fie doar neaşteptată. Ne surprinde aci, la cei îndoliaţi, un fel de obiecti­vare epică în vorbirea lor, care se vede lipsită cu totul de cutremur verbal, de seisme vocale. Nici o interjecţie zburlită în sensul unei echivalenţe a cuvîntului cu zmul­­gerea părului. Dar nu numai motivul morţii, al doliului, ci şi al oricărei alte situaţii disperate se vede tra­tat în felul acesta de către cei în­dureraţi. Să ascultăm, bunăoară, ceea ce ne comunică Ioana (în poemul Ioana, mama) : „Şi răsare unul şi zice : / — Vezi că ţi-a venit băr­batul mort, / Du-te şi ia-l de la Craiova / Şi-am trimis pe cineva / Şi pînă a veni el, mi-au murit şi copiii amîndoi. / Şi-am îngropat trei morţi odată / Şi n-aveam de nici unele, n-aveam decît apă-n vadră. / Cum să mai poci ?“. Tonul este mereu acelaşi, niciodată nu se modulează către vaiet, limitîndu-se cel mult la flexiunea fonică a în­trebării descumpănite. Am spus că şi atunci cînd nu intervine neapă­rat moartea ca motiv, duritatea existenţei însăşi, în toate aspectele sale, se vede suportată incredibil. Iată acelaşi personaj, Ioana, vor­bind mai departe în acelaşi poem : „La urmă mă duceam la Gura Ţi­ganului iarna desculţă / De tot de luam lemne cu targa. Ei, ba-mi degera, da ce să fac ! / Eram săracă rău, nici ciorapi n-aveam“. Aseme­nea versuri — şi sunt multe de acest gen — te fac să crezi că s-a depă­şit inhibiţia stoică, şi că, printr-o voinţă uriaşă, exercitată asupra propriei fiinţe, s-a ajuns parcă la un fel de conştientă analgezie, la fachirism. Şi într-o asemenea afir­maţie nu se ascunde nici o ana­logie cu caracter subiectiv, care s-ar supune astfel unor simple im­presii arbitrare. Constatarea poate fi întărită prin ilustrări din cele mai frapante. Aşa, bunăoară, în poemul Se desprimăvărează aflăm următorele : „Odată a văzut-o pe Rina, desculţă prin nămeţi / Şi cu tăciuni aprinşi în pumn în spuză / (...) Asta şi-a adus Ioana atunci aminte, cum a zărit-o pe aia / Ducînd tăciuni în pumn şi alergînd desculţă prin zăpadă“. Acest poem cuprinde totuşi ar- III mări tragice, cu femeia care a murit degerată, nemaiputînd să tot alerge zeci de kilometri iarna, după căruţa de care se ţinea cu mîna. De multe ori coarda rezis­tenţei se află întinsă pînă la ples­­nire. Scene de duritate, de cruzi­me, de omoruri, de torturi, cu oa­meni chinuiţi de mizerie, cu bă­­trîne bolnave şi neputincioase lăsate în părăsire, cu fiinţe fratri­cide, cu răzbunări feroce, cu ne­dreptăţi strigătoare la cer, toate ne fac să desprindem din satul ol­tenesc o frescă cu totul depărtată de idilismul lui Coşbuc. Din această frescă nu lipsesc, la rîndul lor, atîţia eroi simpli, anonimi, care luptă fără răgaz cu asprimile cum­plite ale vieţii. Şi, totuşi, pretutin­deni se aşterne acelaşi limbaj atît de original cioplit sau frămîntat, cu smalţuri, crestături sau împleti­turi, în aşa fel ca să nu se sur­prindă nici un geamăt, şi nici măcar o tresărire. Dar prin aceasta se arată tăria unei rase de-o vigoare spartană, trecută fără crispare prin experienţele pline de sfîşiere ale vieţii şi ale morţii. Potrivit cate­goriei impersonale de orientare a acestor oameni, vorbirea lor începe mai totdeauna printr-un verb : Are mîinile paralizate, moi..., Vorbise c-o femeie..., Pui ambacu pe mîini şi picioare.... Fusese logofăt şi-i plăcea să scrie... etc., etc. Pe aceşti oameni nu-i interesează atît ce face sau cum stă o anumită per­soană, cu­ faptul impersonal al ac­ţiunii sau stării în diversele lor re­gistre. Numai pe aceste din urmă trăsături cade accentul însemnă­tăţii. Il înţelegem astfel şi pe ol­teanul Brâncuşi, care nu intenţio­nează să sculpteze o pasăre ce zboară, ci zborul în sine al păsării. Aici, în La lilieci, nu este, însă, vorba de elanuri, ci mai cu seamă de durerile şi suferinţele existen­ţei. Vedem cum ele se obiecti­vează şi, ca atare, se şi atenuează în­­simţirea oamenilor. Un fapt pe care îl credem semnificativ ne ajută să pătrundem mai temeinic această trăsătură adine oltenească. Aşa cum poverile fizice sunt purtate pe cap (de femei), tot astfel şi pove­rile morale feresc centrul vital al cordului, organ atît de fragil, şi se mută lucid pe involucrul dur şi rezistent al cutiei craniene, care adăposteşte celulele de unde pleacă obiectivarea impersonală a restriş­tilor inimii. O asemenea obiecti­vare nu exclude pe alocuri izbuc­nirea unei revolte îndelung repri­mate. In poemul Ciocea, soţul, in­dignat de nepăsătoarea soţie, care nu-1 ajută cu nimic la munca trud­nică a ogorului, dă foc întregii ei lăzi cu ţoale, o goneşte şi îşi chea­mă înapoi prima nevastă, de care se despărţise. Cea cu îmbrăcămin­tea distrusă află şi se întoarce fu­rioasă. Poetul o vede venind, pro­iectată într-o imagine hiperbolică de arătare mitică feminină, inte­grată în vreun basm grotesc : „Venea c-o falcă-n cer şi cu una-n pămînt / Că era mare şi fustele mari şi parcă mergea cu Valea toată“. Cele două femei se încaieră şi aceeea care a năvălit ca o zme­­oaică rămîne învingătoare pe teren. Bărbatul, mai înainte atît de nă­­praznic, rămîne acum complet apa­tic și indiferent la această aprigă ciocnire feminină : „Treaba voas­tră... să-mi rămînă una acasă“. In acest registru al izbucnirilor nu lipsește nici aciditatea neagră a blestemului. Iată cum răspunde prima dintre cele două femei cînd se află îndemnată să mai pună mîna şi să-şi ajute bărbatul la munca pămîntului : „Lovi-l-ar plezneala, / Găsi-l-ar ăl din baltă / Găsi-l-aş ţapăn / Pînă desară lua­t-ar­ boala, / Umple-l-ar jipul“. Dacă s-ar prezenta ceva mai am­plificate, aceste cuvinte ar putea să alcătuiască laolaltă încă o piesă destinată a îmbogăţi o eventuală antologie românească a blesteme­lor. Folosind în toată savoarea sa graiul oltenesc, Marin Sorescu se fereşte să facă dintr-însul o sim­plă broderie decorativă, expusă afectării, manierei sau preţiozităţii. Niciodată nu se abate de la viul făgaş natural. Ca atare, utilizează şi neologisme din cele mai recente — expresii de actualitate ce nu pot fi ocolite — dar care se dizolvă atît de organic în pasta inflexiunilor folclorice. Floarea de cîmp a vor­birii olteneşti se deschide aci peste toate durerile oamenilor, echiva­lentă cu o cîntare prin care se lasă mai impresionant auzită su­ferinţa. Totul se modulează într-un registru paradoxal de complexă simplitate. La lilieci este, în primul rînd, prin ea însăşi, o operă de valoare, putînd figura încă de pe acum printre creaţiile devenite clasice ale literaturii noastre. Dar nu este numai atît. Ea deţine şi funcţia de propedeutică la marile trilogii dra­matice semnate de Marin Sorescu. Această serie poematică ne intro­duce totodată în mediul aspru, dur, bărbătesc, care l-a generat pe poe­tul oltean, şi ne explică felul cum, la el, tragicul s-a văzut complet disociat de patetic. Nu negăm că aci îşi are partea sa şi iniţierea într-un anumit filon al dramatur­giei contemporane, însă numai ca o simplă grefă confirmatoare, apli­cată unei genuine „matrici“ oltene, care se află cu anticipaţie diri­jată în acelaşi sens. Este firesc ca o sensibilitate cre­atoare care s-a hrănit de timpuriu, în atmosfera pe care o găsim de­cantată în seria Liliecilor, să devină a unui dramaturg. Şi, în acest cir­cuit, tot atît de firesc este ca el să se dezvolte drept creator al unei drame atroce, pătrunsă în toată nuditatea ei, fără nici o învăluire retorică. Deși dramaturgia lui Ma­rin Sorescu intră în apogeul ei încă din 1968 cu Iona, iar prima serie a Liliecilor datează abia din 1973, pe plan explicativ aceasta din urmă o precede pe cea dintîi. Ne aflăm în faţa unui mare fenomen poetic care îşi are drept fundament spi­ritul şi rădăcinile, potenţate în universal, ale vetrei olteneşti. Edgar Papu Secvenţă din spectacolul cu piesa „Casa evantai“ de Marin Sorescu, prezentată în premieră pe ţară la Tea­trul de stat din Oradea. In foto : Ion Abrudan, Mariana Neagu şi Ion Mîinea. VHHHH RAMURI nr. 1 (211) • ianuarie 1982 9 pagina 3 Podeni lăută-albastră de văpăi, la sufletul tău de argint din miez de sat de mărgărint un cuib de cuci sau rîndunici pe sub palate de furnici cînd fi-va seară-n plină zi şi ziua-n cer va putrezi... Ca arlechinul de azur mă voi întoarce tot mai pur şi-n rămurişul de gutui odraslă-a ta şi-a nimănui voi reveni ca mierla blind din perla stelelor sunînd, voi ride trist sub nucii tăi

Next