Ramuri, 1983 (Anul 20, nr. 1-12)

1983-09-15 / nr. 9

Cronica literară de Marin Sorescu . Borges sau „infinitul începe de la degetul mare“ Citindu-l pe Borges, îţi vine să crezi că numai la Buenos Aires există biblioteci ; şi că singurul om care ştie să citească, singu­rul alfabetizat, în sensul absolut al cuvîn­­tului, este marele orb. Că toţi ceilalţi citim în scopul de­ a nu înţelege, cum spune el undeva. Numai că şi această „neînţelegere“ precară este, chiar şi ea, parţială. Tot mai pricepînd cîte ceva, ca prin ciur, anulînd desăvîrşirea măcar în direcţia negativă. Tare mult aş vrea, mă gîndeam, ţinînd în mînă Cartea de nisip, o cuprinzătoare antologie din operele în proză ale autorului, într-o mlădioasă şi nuanţată versiune românească, datorată Cristinei Hăulică*, tare curios aş fi să-i pot vedea biblioteca personală. Şi să citesc măcar o carte cu adnotări. De fapt, multe din aceste adnotări au sărit în lite­ratura sa, cu bucăţi de tencuială, vreau să spun cu citate, cu tot, dîndu-i acel caracter unic de erudiţie la lucru , erudiţie eruptivă, care întrece originalul, punctul de pornire, aşa cum lava întrece craterul. Citatele nu se preling ori curg incandescente pe versanţii vulcanului (pentru a păstra metafora), ele doar au declanşat erupţia, au gîdilat gîtlejul muntelui capabil să crească din sine însuşi, la nesfîrşit. Sînt incluse în antologie proze „executate“, cum îi place autorului să spună, trimiţîndu-ţi gîndul fie la opere muzicale, fie la execuţiile unor corvezi ori la execu­ţiile pur şi simplu — şi, de fapt, la toate acestea la un loc — între 1930, cînd îi apă­rea Evaristo Carriego, şi 1977, data publică­rii volumului Roza de azur. Mai precis , Cristina Hăulică a selectat din vasta operă o bună parte de borgesianism pur. Voi în­şira şi volumele, pentru că titlurile sînt, ele însele, esenţă la borgesianism. In afară de cele două borne amintite, cititorul întîlneşte mostre din : Discuţii (1932), Istoria univer­sală a infamiei (1935), Etcaetera (fără an), Istoria eternităţii (1936), Aleph (1940), Alte investigări (1952), Făuritorul (1960), Cartea fiinţelor imaginare (1967), Elogiul umbrei (1969), Relatarea lui Brodie (1970), Aurul ti­grilor (1972), Cartea de nisip (1975). Dacă mai adăugăm volumele de versuri Fervoare pen­tru Buenos Aires şi In faţa lunii (ambele în 1925), precum şi cărţile : Inchiziţii, Entita­tea speranţei mele, Pierre Menard, autorul lui Don Quijote (1939), Grădina potecilor ce se bifurcă (1941), Ficţiuni (1944), Emma Zunis (1948) şi Un manual de literatură fan­tastică (în colaborare), lista fiind tot incom­pletă, putem observa cu ochiul liber ritmul inspiraţiei, acoperindu-l perfect pe cel al respiraţiei. Se pare că autorul nu-i capabil să facă altceva, decit să scrie. E ca un pilot încercat care trebuie doar să-şi fixeze bine compasul, şi aparatul străbate globul de la un pol la altul şi înapoi, de cîteva ori. Rit­micitatea este sinonimă cu o repetiţie. Bor­ges se repetă fără a se repeta. Se adînceşte în sine, se nuanţează, vine cu noi acumu­lări, într-un univers care a fost al său de la început. S-a trezit matur, imediat ce s-a eliberat de experienţa „ultraistă“ şi de uto­pia de­ a face artă, înregimentîndu-se într-o ceată. Intr-un curent, sau într-o şcoală. Şi-a fost sieşi deopotrivă şi ceată şi curent şi şcoală literară. De aceea unicitatea lui ni se pare numeroasă, pentru a întrebuinţa şi noi acea figură de stil numită oximoron, de care vorbeşte, constînd dintr-un adjectiv arţăgos ce contrazice substantivul. Ni se pare că există mai mulţi Borges care scriu ca Bor­ges, cînd cu mina dreaptă, cînd cu cea stingă. „Sint încă, măcar într-o măsură, Borges“, spunea autorul în 1930, părîndu-i-se că începe să îmbătrînească. Afirmaţie care putea fi făcută şi în 1983, pentru că univer­sul lui a rămas neschimbat, deşi s-a îmbo­găţit de-atunci enorm. Unii au început să vînture ideea că pe piaţa mondială ar fi prea mult Borges. Un stoc prea mare, un fel de inflaţie de luni­* In 1972 Darie Novăceanu tălmăcea şi el, la „Univers“, Moartea şi busola, o antologie din proza lui Borges. Recent „Secolul 20“, nr. 5/6 din 1982, întocmea un adevărat dosar Borges, după modelul celui realizat mai de­mult de revista franceză „L’Herne“. De ase­menea tot Cristinei Hăulică­­i datorăm şi un temeinic studiu, „Text şi intertextualitate“, care analizează textul borghesian, vers metafizic“. Autorul „ficţiunilor“ se pare că întreţine, el însuşi, în secret această defăimare, minimalizîndu-şi scrisul prin de­claraţii şi interviuri. Oricum, se poate spune că stafia operei lui umblă prin lume şi nu strică s-o cunoaştem şi noi. Una din poves­tiri are ca protagonist un profet mincinos, căruia i se mai spunea şi învăluitul pentru că purta mască şi umbla mereu însoţit de doi orbi. Aceştia, se zicea, şi-au pierdut ve­derea fiindcă îndrăzniseră să-i vadă faţa. După ce cîştigă mii de credincioşi slugarnici şi-şi încropeşte, bineînţeles, un numeros ha­rem de cadîne oarbe, are loc demascarea, din greşală, şi se observă chipul hid şi ciun­tit de lepros al „învăluitului“. O parte din ficţiuni sunt construite după tehnica învă­luirii şi dezvăluirii. „Vrăjitorul amînat“ ne face cunoştinţă cu decanul unei catedrale, care doreşte să se iniţieze în magie. Magicia­nul îl avertizează asupra unei deficienţe de caracter : memoria scurtă. Iată-l pe decan ajuns papă şi bănuiala se confirmă : în loc să-şi răsplătească binefăcătorul, îl acuză de practicarea magiei. Drept care, acesta tre­­zindu-l la realitate, îl dă politicos pe uşă afară. „Ruinele circulare“ e o povestire pe ideea simulacrului, frecventă în opera lui Borges. Autorul susţine că el însuşi nu-i un scriitor adevărat, ci un simulacru de scri­itor. L-am auzit afirmînd aceasta în 1981 în Mexic, în cuvîntul rostit după ce preşedin­tele statului îi înmînase premiul „Cervan­­tino". O altă povestire : un învăţat îşi pro­pune un exerciţiu ciudat. Să viseze un om şi să-l impună realităţii. Face îndelungi exerciţii de visare, observînd cit de dificilă este această întreprindere. Visează mulţi Inşi — unii impostori, care îşi spun ciracii lui. Dîndu-şi seama de eroare, îi dizolvă şi apucă altă cale. Visează o inimă, apoi, trep­tat, fiecare mădular, ochii şi sprîncenele. In sfîrşit, e mulţumit, plăsmuirea prinde viaţă. Il face să uite tot ce l-a învăţat şi-l trimite să oficieze în alt templu. în final plăsmuito­­rul observă că şi el este creaţia cuiva, care l-a visat. „Loteria din Babilon“ face speculaţii în jurul jocului infinit al întîmplării, văzut ca o loterie absurdă, cu cîştiguri în pedepse. Acestea sunt date de o societate secretă, cu apucături sadice. „Nici o decizie nu e ul­tima şi toate se ramifică în altele“. E un joc „juridico-matematic“. O „intensificare a în­tîmplării“. O „infuzie periodică a haosului în cosmos“. Observăm că prozele lui Borges — le spunem așa, pentru că ne ferim să le numim schiţe, nuvele sau povestiri ; le spu­nem proze, mai ales pentru că sunt poeme, cum vom vedea mai tîrziu. Prozele lui, aşa­dar, se pot rezuma uşor. Fără a avea pre­tenţia că le prindem dintr-o dată miezul. Ele au, oricum, un fir epic limpede care se încolăceşte ca un şarpe multicolor în jurul unei idei trăznite. Trăznite în sensul de însemnată şi însemnată cu fulger. O idee pe dos, o idee cît, o idee deschizătoare de perspective nebănuite. Tulburătoarea emo­ţie provine poate şi de aici. în ce mă pri­veşte, mărturisesc bucuria copilărească în­cercată de cîte ori îl citesc pe Borges. Parcă ar fi copil şi mi s-ar şopti la ureche — căci dacă Borges scrie cu ochii închişi poate că tot aşa trebuie să-l citim şi noi — basme, unul cîte unul, sau cărţi întregi, fantastice şi de aventuri şi de război, care sînt şi nu sînt cele pe care le ştiam. Bucuria provine din aceea că ştii subiectul, îţi e familiar, şi totodată, şi mai ales, că nu-l ştii, şi eşti în­drumat de un ghid vrăjitor pe cărări nebă­nuite. Şi poate că îţi mai are izvorul şi-n constatarea pe care o faci că binele, iată, nu învinge întotdeauna sau mai niciodată. Ex­perienţa ta de matur, flatată, adaugă încă o nuanţă exuberanţei copilăreşti. Autorul se concentrează asupra primei şi ultimei fraze, singurele, zice el, pe care le ştie dinainte, atunci cînd se aşterne pe scris. Atrag aten­ţia denigratorilor sistemului de poantă care, în fond, nu-i decît ştiinţa de-a termina, că ultimele fraze ale ficţiunilor au şi virtutea aceasta, A moţului de pupăză frumos îm­podobit — deasupra pupezei fiind bineînţe­les colacul. Şi, la sfîrşit, moţul care conţine nu numai strălucire, car uneori chiar ideea ascunsă in penele scriitoare de infinite sen­suri. Să mai citim o dată „Congresul“. Un ziarist se înscrie la un congres „al lumii“. După cîteva discuţii preliminare, adunare de material etc., instituţia se dizolvă brusc, spre stupoarea unora. Iniţiatorul are reve­laţia că, oricum, un congres al lumii există ; toţi sîntem participanţi, conştienţi sau nu , şi că universul este un organism „ales“, in­­cluzînd totalitatea fiinţelor şi lucrurilor sale. „Intuiţia centrală“, după Jean D’Or­­messon, ar fi alta, şi anume că „eşecul este un succes şi că proiectul este însuşi univer­sul“. „Dacă îmi faceţi cadou această idee, bineînţeles o accept“, răspundea Borges, poate zîmbind. (Vezi dialogul în Secolul 20, nr. 5, 6/1982, asupra căruia vom mai reveni, dealtfel). Un Faust cu mai multă imaginaţie, o ima­ginaţie dezlănţuită, necruţătoare, ultralucidă, împăcînd rigoarea cu absurdul şi realul cu fantasticul, personajul borgesian, izbucnind şi acţionînd doar în povestiri (ficţiuni) scurte, ca un fulger care nu poate înconjura cerul decît frînt, trăieşte infinite faze ale iscodirii şi neliniştii creatoare. (Recitindu-mi fraza, văd că-i cam lungă. Să-i fie de bine ! Altceva mă frămîntă pe mine acum). El se rostogoleşte prin istoria omenirii — uneori sinonimă cu istoria infamiei —, prin cele o mie şi una de nopţi, prin fabuloase ţinuturi şi împărăţii, prin practici cabalistice, mis­tice, şcoli filozofice. Deşurubează totul şi înşurubînd la loc rămîne în mînă c-o piuliţă, cu un cuvînt, o ideie, o metaforă. Şi pri­vind-o parcă uimit, se pune dintr-o dată pe contemplat. Şi-o contemplă, şi-o contemplă, ca-n poveste, zi de vară pînă-n seară, pînă scoate din ea cine ştie ce drăcie de adevăr. Şi tu juri că din toate acele imense şan­dramale, deşurubate şi înşurubate, acela e, intr-adevăr, adevărul adevărat. Acel şurub, acea piuliţă, acel cuvînt, acea idee. Iată puterea magică a artei : (precum şi bîlciul) să te facă să te dai de partea magicianului. Să te dai legat. Prin emoţie. Avea dreptate Alfonso Reyes să observe : „Opera lui nu cuprinde nici o pagină de umplutură. Chiar şi în cele mai rapide note bibliografice există o perspectivă originală. Înalţă cu mare uşurinţă critica la o temperatură de filozofie ştiinţifică. Fanteziile lui au ceva de utopii logice cu înfiorări de tip Edgar Poe“. Iar Ernesto Sábato se arăta uimit de forţa de magnet uriaş cu care mintea autorului „ficţiunilor“ atrage şi lipeşte de propriile-i pagini pilitura de fier provenită de pe un vast teritoriu : „Cînd se fac săpături în opera lui Borges, apar fosile disparate , ma­nuscrise ale unor iniţiatori de erezii, cărţi de joc, Quevedo şi Stevenson, texte de tan­­gouri, demonstraţii matematice, Lewis Ca­rol, aporii eleatice, Franz Kafka, labirinturi cretane, cartiere periferice din Buenos Aires, Stuart Mill, de Quincey şi fanfaroni cu pălării moi şi boruri largi“. Şi nu uită să precizeze : „Amestecul e aparent, revin mereu aceleaşi ocupaţii metafizice cu dife­rite veşminte : o partidă de cărţi poate fi nemurirea, o bibliotecă poate fi eterna re­întoarcere, un filfizon din Fray Bentos îl justifică pe Hume“... Sîntem tentaţi acum să ne întrebăm : este Borges un filozof ? Autorul unui nou sistem metafizic ? Evident, nu. Ar fi prea puţin pentru el un singur sistem filozofic. L-ar strînge, aşa cum l-am auzit odată pe Gheorghe Dinu spunînd (poate c-a şi scris-o) că nu-i plac peninsulele pentru că-l string în somn. Reţin din caracterizarea lui Să­­bata cuvîntul „erezie“ şi mă gîndesc că mai ales acesta îi înfierbîntă imaginaţia. Dacă s-ar fi îndeletnicit într-adevăr cu filozofia ar fi creat o filozofie eretică faţă de cunoaş­tere ; sau una care ar fi depăşit cunoaşte­rea, aşa cum Cioran îşi imagina undeva „un mistic ce l-ar întrece pe Dumnezeu“. Tot astfel, ca matematician, ar fi redus nume­rele la zero şi pe zero l-ar fi pus în frun­tea lor. Evident, avem de-a face cu o aven­tură dintre cele mai spectaculoase pe care mintea şi-o poate permite, săraca. Oricum, cred că e important, în încercarea de prin­dere într-o definiţie, cît de cît exactă, a spiritului proteic al lui Borges, consultarea unui oracol, biblioteca sa, ori cea a oraşu­lui Buenos Aires, îndeletnicire de care vor­beam la începutul acestor însemnări. Pretin­­zînd că n-a citit prea mult, ba chiar subli­niind că nu i-a plăcut lectura, şi că, încă de mic, prefera să se uite la poze, Borges parcă s-ar feri de „oracol“. Sau ar consi­dera lectura ca pe ceva ruşinos, aşa cam cum ar fi mîncatul, acţiune pe care Papini, dacă nu mă înşel, o vedea executîndu-se în strictă intimitate, în cabine speciale. Tribul degenerat din „Relatarea lui Brodie“ pro­cedează la fel, mîncatul „în văzul altcuiva“ constituind un delict capital, la fel de grav ca „atentatul la pudoarea reginei“. Admi­­ţind, pînă la urmă, că a frunzărit totuşi unele cărţi, aşa, pe sărite, Borges dă nume de scriitori care-i plac, însă nu l-au in­fluenţat. „Autorii care m-au influenţat cel mai mult nu sunt cei pe care-i prefer, ci autorii pe care pot să-i imit. Desigur — aşa cum am mai spus — am fost influenţat de Chesterton şi de Kafka. Dar nu sînt si­gur că i-am admirat în mod deosebit. Aş fi preferat să sufăr alte influenţe, nu ştiu dacă am vorbit pînă acum despre asta, dar aş fi dorit să fiu un discipol al lui Vergiliu sau al lui Voltaire. Nu sînt însă demn să fiu discipolul lor. Trebuie să mă mulţumesc cu Kafka şi Chesterton...“ (vezi interviul citat din Secolul 20). Luînd în serios acest răs­puns, atît cît se poate pune temei pe afir­maţiile pe care orice scriitor le face despre sine, amestecînd, cu voie sau fără voie, „poezia cu adevărul“, aş zice că influenţa lui Kafka nu este atît de mare. Chesterton îmi e mai puţin cunoscut. Starea de angoasă, de hăituit al universului şi de vinovat fără vină, de vinovat în alb, stare fundamentală la autorul Metamorfozei, n-o întîlnim la Borges. El este un echilibrat. Aproape un olimpian, în comparaţie cu tremuriciul me­tafizic al lui Kafka, exponent al individului agresat de univers. Insul borgesian trăieşte iluminări uneori nu mai puţin stranii, dar cumva senine. Vasta insomnie din care-i iz­vorăşte opera, precum stelele din haos, în­lesneşte mai degrabă o tainică osmoză, o calmă împăcare cu universul, care devine vorbăreţ, aproape flecar, cu individul ce se apropie de el fără complexe. Nu ca un cu­ceritor, ci ca un iscoditor. Universul — dar ce vorbă mare ! —, lumea îşi vinde secre­tele, „se toarnă“ singură inspiraţiei avide a lui Borges, un autor care nu se teme de moarte. Şi neavînd frică de moarte, nu se înspăimîntă nici de viaţă, care tocmai de aceea i se prezintă într-o continuă, uimită, revelaţie. O hemoragie de revelaţii, de toată mîna şi de tot soiul, ce se încalecă şi se contrazic, se bîlbîie parcă, revin, amelio­rate, dintr-un alt unghi, dezvăluind conti­nuu o tenace, ori o blîndă poleială de mis­tere vărsate în univers. Sînt viziuni apoca­liptice, dacă ne-am putea imagina un apo­calips de vis în care violenţele n-au de ce se izbi, precum cosmonauţii în vid. Iată că, prin ricoşeu, ne-am mai apropiat c-o jumătate de pas sau c-o şchioapă — unitate de măsură în înţelegerea metafizică — de insolita operă. Deci nu e Kafka. (Şi precis nu e nici o fîntînă, aşa cum se ştie. (Continuare în pag. 14) Desen de Vasile Grigore RAMURI nr. 9 (231) 9 15 septembrie 1983 , pagina 3

Next