Ramuri, 1985 (Anul 22, nr. 1-12)

1985-09-15 / nr. 9

TRIBUNA IDEILOR Noi dimensiuni ale democraţiei socialiste (Continuare din pag. 1) vital al întregii societăţi, pe de altă parte, prin dezvoltarea autoconducerii muncitoreşti şi autogestiunii economico-financiare compo­nentă esenţială, definitorie a democraţiei muncitoreşti, revoluţionare din ţara noastră. Expresia vie a democraţiei muncitoreşti revoluţionare, autoconducerea constituie un teren fertil de afirmare a iniţiativelor şi participării cetăţenilor la întreaga viaţă politică şi social-economică a localităţilor ţării. Autoconducerea reprezintă o nouă con­firmare a adevărului reafirmat de secretarul general al partidului, în repetate rînduri, că socialismul se construieşte cu poporul şi pen­tru popor. Socialismul asigură în ţara noa­stră o participare reală, efectivă, a oameni­lor muncii la conducerea economiei, a tutu­ror sectoarelor prin faptul că aceştia sunt proprietari, producători şi beneficiari ai mijloacelor de producţie, ai bunurilor rea­lizate. Autoconducerea şi, în strînsă legătură cu aceasta, autogestiunea economico-finan­­ciară, permite aşezarea, pe baze noi, a în­tregii activităţi economico-sociale, adică sti­mulează asumarea efectivă a răspunderii de către colectivele de oameni ai muncii pen­tru buna gospodărire a părţii din avuţia naţională ce le-a fost încredinţată de socie­tate. „Este necesar, sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu în Raportul la Congresul al XIII-lea al partidului, — să aplicăm cu ho­­tărîre principiul autoconducerii şi autogesti­­unii muncitoreşti. In calitate de producător, de proprietar al unei părţi a avuţiei naţio­nale şi de beneficiar al acesteia, fiecare co­lectiv de oameni ai muncii poartă răspunde­rea comună, deplină asupra gospodăririi şi dezvoltării unităţii în care lucrează“. Trecerea la autoconducerea muncitorească a fost pregătită de întregul complex de mă­suri vizînd democratizarea vieţii economice şi sociale, ce a permis realizarea unei noi calităţi, în sistemul de conducere şi organi­zare, a mecanismului economico-financiar. O etapă importantă în acest proces a con­stituit-o Hotărîrea Plenarei C.C. al P.C.R. din 29—30 iunie 1983 şi Programul privind aplicarea fermă a principiilor autoconducerii muncitoreşti şi autogestiunii, perfecţionarea mecanismului eco­nomico-financiar, a siste­mului de retribuţie a muncii şi creşterea re­tribuţiei în acest cincinal. Pornind de la principiul îmbinării condu­cerii unitare, pe baza planului naţional unic de dezvoltare economico-socială a unităţilor de producţie, social-culturale şi administra­­tiv-teritoriale, cu principiul autoconducerii muncitoreşti şi a noului mecanism econo­mico-financiar, activitatea s-a înscris şi se înscrie în următoarele coordonate : majora­rea retribuţiei personalului muncitor, gene­ralizarea acordului global, promovarea con­secventă a principiilor repartiţiei în funcţie de cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii, precum şi de rezultatele obţinute, legarea retribuţiei în mai mare măsură de indicatorii calitativi ai activităţii întreprin­derii, perfecţionarea sistemului de criterii, condiţii şi indicatori în funcţie de care se planifică, asigură şi realizează fondul de re­tribuţie şi altele. Sfera autoconducerii, autogesiunii şi auto­­apro­vizionării în stadiul actual se aplică, aşa cum se ştie, deopotrivă şi unităţilor admi­­nistrativ-teritoriale care trebuie să asigure integral autofinanţarea şi autoaprovizionarea cu produse agroalimentare, contribuind în acelaşi timp şi la realizarea fondului centra­lizat al statului. Acesta este, în esenţă, şi conţinutul recen­tei Hotărîri a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. privind măsurile de auto­finanţare integrală a unităţilor administrativ­­teritoriale, măsuri ce au fost dezbătute şi aprobate de cel de al III-lea Congres al consiliilor populare. „RAMURI"­IN DOCUMENTARE LA ■ I.U.G. E DRANIC Interioare cu coloşi industriali! ...la început a fost cimpul; cine îşi mai aminteşte ? pe aici, prin vecinătatea uzinei „Electroputere“ (aşa i se spunea, aşa i se mai spune şi astăzi, adică „uzină“), creşteau buruienile mari, păşteau caii mahalalei şi porneau în lungi cercetări de grăunţe pier­dute păsările locuitorilor unui cartier ce se­măna cu un sat vitregit de toate; la început a fost cîmpul aici, apoi au venit construc­torii, ei primii, ca de obicei, au măsurat terenul cu ochiul şi cu ustensilele rafinate ale unei astfel de îndeletniciri şi, apoi, din nou, au venit oamenii, alţii, desigur, cei de astăzi, cei care dau consistenţă acum unui colectiv de elită al industriei craiovene. Nu erau nici specialişti în ceea ce urmau să facă, dar nu erau nici începători; ei veniseră de pe la „Electroputere“ şi de pe la I.T.M.A., fosta fabrică de pluguri, cu ateliere ce încă dădeau seamă de un trecut — timid — al industriei pe aceste locuri. Ştiau şi nu ştiau ce va urma , trăiau sentimentul noului şi al înnoirii, presimţeau că va fi greu, dar nu imposibil. Nimic nu se naşte, totul devine. Aşa pare să-mi contureze în linii sumare profilul unităţi, geometria interioară a IUG-ului, tinărul ei director, inginerul Constantin Popeci, cel care, la cei 40 de ani ai săi, regretă doar faptul de a nu-şi fi dă­ruit toţi ultimii zece ani acestui colectiv , ii lipseşte doar unul. A venit aici, în 1976, din Sibiu, după ce mai trecuse prin Sadu, dar... mai ales prin Craiova şi Timişoara : la Craiova făcuse şcoala profesională la „7 No­iembrie“, calificîndu-se strungar, apoi Fa­cultatea de mecanică din Timişoara, apoi industrie şi, mai ales, proiectare de maşini, a fost — o spune cu un aer plăcut de timi­ditate învinsă — apreciat, cunoscut pentru iscodirile sale în magma noului, laureat pe ţară în vreo două sau trei rînduri, cîteva repere concepute de el au fost într-o expo­ziţie pe la Moscova, în fine, chiar şi aici, la IUG, destinul său e legat intim de secţia de proiectare pe care a şi condus-o mai mulţi ani... O biografie în „schiţă“, sumar creionată, dar edificatoare pentru ceea ce însuşi IUG-ul reprezintă în cadrul economiei noastre na­ţionale, o economie tinără, trecută parcă peste vîrsta copilăriei, ajunsă la maturitate prin eforturi care s-au simţit şi se simt cu... ochiul liber. Mai ales, aici, în cadrul Între­prinderii de utilaj greu din Craiova. Vizitînd secţiile, trăieşti deodată, de la primul con­tact, sentimentul urieşescului. Cum s-au în­făptuit toate acestea ? Greu, desigur, vine răspunsul, fie de la directorul Constantin Popeci, fie de la Marin Mateică, secretarul comitetului de partid, el însuşi un pionier al întreprinderii. Maşinile acestea au vîrsta pe care o merită, adică vîrsta pe care le-a con­ferit-o priceperea şi dăruirea muncitorilor de aici, cei peste 3 000 de oameni care se simt astăzi dincolo sau dincoace de senti­mentul îndoielii, al spaimei de uriaş, ca di­mensiune a activităţii lor, ca semn al gran­dorii decantată de maşinile acestea colosale. Da, colosale, pentru că numindu-le doar, fie şi cu iniţialele ce divulgă limbajul stereotip al tehnicii, îţi închipui discret dimensiuni şi măsuri ce nu încap decit în spaţii care evocă largheţe şi deschidere : FPM-4000, adică, in... lectură liberă, maşină de frezat cu două portale mobile, care execută piese cu dimen­siune maximă de 4 000x30 000 mm şi cu 200 tone greutate pe masă ; strung normal greu tip SN-2500, cu potenţialităţi distincte de prelucrare a pieselor cu dimensiuni maxime de 2 500x10 000 mm şi sarcină maximă între vîrfuri de 150 tone ; FD-3600, respectiv ma­şină de danturat roţi dinţate de care pleo­nasmul obligatoriu ? !), cu modul maxim, de 30, FLP 3100 — maşină de frezat longitudinal cu portal, etc. Nume oarecum criptice, pe care însă le­ ai în faţă, ca mărturii ale unei încleştări de zi şi noapte, ale cărei urme se mai citesc pe feţele oamenilor. Sigur, nu poate fi vorba de o încleştare propriu-zisă, mulţi îşi închipuie, că la astfel de coloşi se lucrează, probabil, cu niscaiva unelte uriaşe, de nişte „semizei“ smulşi lumii bas­melor. Nu. Totul în IUG se simte cu măsura care stă bine unei industrii competitive la nivelul tehnicii de vîrf. Nu întîmplător, îmi atrage atenţia directorul Popeci, unitatea are o adresă elocventă prin ea însăşi: stra­da Tehnicii nr. 1. ...La început au fost, totuşi, oamenii! Unii veniţi de prin alte unităţi in care nu găsi­seră sau nu nimeriseră cadenţa împlinirii lor, alţii, chiar şi aşa, începeau aici drumul lor singular, cu perfecţionări şi reciclări, cu nevoia acută de a prinde şi a ţine, apoi,­ pasul cu tehnica de vîrf... Oameni pe care directorul Popeci şi secretarul de partid Mateică îi cunosc bine, pentru că, mă asi­gură ei, îi cunoaşte bine toată unitatea; printre ei, lăcătuşii Marian Predoi, Dorin Rogoveanu şi Constantin Furtună, strungarii Gheorghe Grecu, Daniela Avram, Haralam­­bie Călugăru, sudoriţa Anişoara Măceşanu, maiştrii Marin Tambor, Atanasie Fluierici­­şi Virgil Scurtu, inginerii Maria Andrei şi Dan Dumitriu şi mulţi alţii. Mulţi alţii ? Dar desigur, pentru că directorul tehnic al între­prinderii, ing. Nicolae Vrapcea nu vrea să-l uităm pe strungarul Ion Cîrceag, care lu­crează pe strungul de talonat, meserie difi­cilă, care cere precizie şi rafinament şi pe care omul ăsta de 40 de ani o face cu con­ştiinciozitate, cu dăruire, în linişte, fiind un muncitor la locul lui, poate prea la locul lui. Ca mulţi alţii, tineri şi mai vîrstnici, iată... cei citaţi sînt ei înşişi eşantioane pentru ceea ce am numi aici, la IUG, armonia vir­­stelor. L-am uitat­­— sau l-am lăsat mai la urmă — pe inginerul Ostep Boiko, responsa­bil, in cadrul atelierului de proiectare, cu design-ul, un matur etalind farmecul copiilor îndrăgostiţi de „jucăriile“ lor, jucăriile aces­tui om de inimă fiind clubul sau cercul de­­alpinism şi turism „Micron“, asociaţia spor­tivă, cineclubul etc., proiecţiile sale de dia­­fa­me color cu privelişti montane sau marine fiind autentice prilejuri de etalare a frumo­sului... La cei 10 ani ai săi, IUG Craiova este de-acum o firmă reputată in ţară, competiţia­ cu noul afişează aici ritmul precipitat al con­solidărilor ce vor să vină, iar punctul de­­sprijin şi de orientare pe viitor al colectivu­lui pare să fie, chiar este, comanda fermă­ da produse fabricate aici, de care, iată, uni­tatea nu duce lipsă, din moment ce — ni se spune — şi anul de producţie 1987 este de pe acum asigurat. La jubileul celor 10 ani, nu ne rămîne decit să urăm şi noi colectivului­ de la IUG — Craiova un călduros „La mulţi ani!“ şi, fiind vorba de o unitate... grea şi­ mare — La mai mare ! Geo Pop Stejarul din Drănic Sa zice pe la Drănic (şi cu­ adevăr să fie oare in toate acestea, care vin să te înnobi­leze cu izul legendei?) că Jiul parcă ştie el anume de cine să se apropie în vreme mai mult, pe cine să ocrotească şi, la rindu-i de la cine se cuvine să primească un schimb ocrotire. Dar Jiul, aşa cum aveam să aflu eu, ca şi alţii de ieri şi de azi, este un sim­bol al unui întreg ţinut, adică al Olteniei (sau Valahiei Mici, cum îi place s-o nu­mească în poemele sale, deseori, un remar­cabil poet doljean) iar oamenii locului, înce­­pind de la izvoare şi pină la revărsarea în mirificul Danubiu, îl aşteaptă mereu cu pri­menitoarele foloase. Şi undeva, in cel mai pitoresc loc al Dră­­nicului, pe care localnicii (şi nu numai ei) îl numesc „Crivina“, parcă legendarul rîu, aducător de parfumuri carpatine în mănoasa cîmpie, se apropie prin vreme tot mai mult de sat, de vetrele primitoare ale oamenilor de aici. Cam in vreo două decenii, îşi amin­teşte bine deja încărunţitul Gheorghe Boţea, cel care este primar de peste doisprezece ani, fiul şi-a retras treptat albia, dinspre Rojişte spre noi. Şi tocmai această apropiere, dirijată de natură după propriile-i legi, a protejat vremelnic „Crivina“,­in partea dinspre sat, cu un fel de semiamfiteatru ro­man, a cărui înălţime, de la firul odihnitor al apei, să tot fie de vreo sută de stinjeni. „Păi de aici, dom’le, poţi să te arunci în Carul Mare“ este de părere un cunoscut poet pe care-l însoţim la Drănic. Ne aşezăm la umbra deasă a unui stejar falnic şi privim (abia puţind să ţinem piept dogorii de-a dreptul copleşitoare) uimitorul joc al roiului de prigorii, aceste păsări ale secetei care nu beau apă, ni se spune, din urma copitelor de cai, de pildă, ori din un­dele riului apropiat, ci ele, atunci cînd se cern norii, îşi sorb din zbor picăturile, cu o rapiditate uluitoare. Iar această bucolică pri­velişte este întregită de imensele turme de animale care se mişcă domol pe pajiştea din apropierea riului. Dacă ne-ar da o ploaie bună, chiar şi acuma, e de părere un alt inimos al Drănicului, care este Romulus Şte­­fănescu, am mai recupera, totuşi, cite ceva din bucate, s-ar mai înviora, fi ele, ierburile pentru animale. Ca unul care nu s-a mai confruntat vreodată, în cei peste cincizeci de ani ai săi, cu o asemenea secetă istovitoare, el mizează, totuşi, ca un ţăran cumpătat cum este, nu numai pe revenirea naturii..., ci şi pe tăria oamenilor, a sătenilor lui, de a se aureola cu izbînzi, chiar şi atunci cînd dru­mul spre acestea, ca şi acum, în ciudata vară a lui ’85, este greu de escaladat, uimi­tor de greu. Şi aici, la Drănic, cu toată nă­­pustirea secetei absurde, oamenii aproape că au reuşit, printr-o încleştată trudă a braţe­lor şi minţii, să-şi umple hambarele cu grîu, iar cu porumbul din lanuri (şi cu cită in­du­­jire au migălit ei, sătenii, fiecare răzor şi plantă in parte) se vor umple, cu certitu­dine, şi pătulele din lemn (mai vechi şi mai noi) pină aproape de acoperiş. Cit despre stejarul la umbra căruia ne aşezasem puţin şi pe care poetul a încercat să-l îmbrăţişeze pentru a-i măsura parcă fălnicia, ni se în­făţişa ca o columnă de veghe. Un stejar care-şi împlineşte scoarţa prin vreme şi, mai presus de orice, este martor statornic la pre­facerile satului. Să-i dedicăm lui, stejarului, un poem, avea să conchidă poetul la plecare, cam pe la orele chindiei, iar poemul se scrie, desigur,, în fiecare zi aici la Drănic. Emil Lăzărescu ELENA DOBRICEANU-COCORASCU : Columna eternităţii RAMURI nr. 9 (255) 9 15 septembrie 1985 , pagina 2

Next