Ramuri, 1985 (Anul 22, nr. 1-12)
1985-09-15 / nr. 9
TRIBUNA IDEILOR Noi dimensiuni ale democraţiei socialiste (Continuare din pag. 1) vital al întregii societăţi, pe de altă parte, prin dezvoltarea autoconducerii muncitoreşti şi autogestiunii economico-financiare componentă esenţială, definitorie a democraţiei muncitoreşti, revoluţionare din ţara noastră. Expresia vie a democraţiei muncitoreşti revoluţionare, autoconducerea constituie un teren fertil de afirmare a iniţiativelor şi participării cetăţenilor la întreaga viaţă politică şi social-economică a localităţilor ţării. Autoconducerea reprezintă o nouă confirmare a adevărului reafirmat de secretarul general al partidului, în repetate rînduri, că socialismul se construieşte cu poporul şi pentru popor. Socialismul asigură în ţara noastră o participare reală, efectivă, a oamenilor muncii la conducerea economiei, a tuturor sectoarelor prin faptul că aceştia sunt proprietari, producători şi beneficiari ai mijloacelor de producţie, ai bunurilor realizate. Autoconducerea şi, în strînsă legătură cu aceasta, autogestiunea economico-financiară, permite aşezarea, pe baze noi, a întregii activităţi economico-sociale, adică stimulează asumarea efectivă a răspunderii de către colectivele de oameni ai muncii pentru buna gospodărire a părţii din avuţia naţională ce le-a fost încredinţată de societate. „Este necesar, sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu în Raportul la Congresul al XIII-lea al partidului, — să aplicăm cu hotărîre principiul autoconducerii şi autogestiunii muncitoreşti. In calitate de producător, de proprietar al unei părţi a avuţiei naţionale şi de beneficiar al acesteia, fiecare colectiv de oameni ai muncii poartă răspunderea comună, deplină asupra gospodăririi şi dezvoltării unităţii în care lucrează“. Trecerea la autoconducerea muncitorească a fost pregătită de întregul complex de măsuri vizînd democratizarea vieţii economice şi sociale, ce a permis realizarea unei noi calităţi, în sistemul de conducere şi organizare, a mecanismului economico-financiar. O etapă importantă în acest proces a constituit-o Hotărîrea Plenarei C.C. al P.C.R. din 29—30 iunie 1983 şi Programul privind aplicarea fermă a principiilor autoconducerii muncitoreşti şi autogestiunii, perfecţionarea mecanismului economico-financiar, a sistemului de retribuţie a muncii şi creşterea retribuţiei în acest cincinal. Pornind de la principiul îmbinării conducerii unitare, pe baza planului naţional unic de dezvoltare economico-socială a unităţilor de producţie, social-culturale şi administrativ-teritoriale, cu principiul autoconducerii muncitoreşti şi a noului mecanism economico-financiar, activitatea s-a înscris şi se înscrie în următoarele coordonate : majorarea retribuţiei personalului muncitor, generalizarea acordului global, promovarea consecventă a principiilor repartiţiei în funcţie de cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii, precum şi de rezultatele obţinute, legarea retribuţiei în mai mare măsură de indicatorii calitativi ai activităţii întreprinderii, perfecţionarea sistemului de criterii, condiţii şi indicatori în funcţie de care se planifică, asigură şi realizează fondul de retribuţie şi altele. Sfera autoconducerii, autogesiunii şi autoaprovizionării în stadiul actual se aplică, aşa cum se ştie, deopotrivă şi unităţilor administrativ-teritoriale care trebuie să asigure integral autofinanţarea şi autoaprovizionarea cu produse agroalimentare, contribuind în acelaşi timp şi la realizarea fondului centralizat al statului. Acesta este, în esenţă, şi conţinutul recentei Hotărîri a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. privind măsurile de autofinanţare integrală a unităţilor administrativteritoriale, măsuri ce au fost dezbătute şi aprobate de cel de al III-lea Congres al consiliilor populare. „RAMURI"IN DOCUMENTARE LA ■ I.U.G. E DRANIC Interioare cu coloşi industriali! ...la început a fost cimpul; cine îşi mai aminteşte ? pe aici, prin vecinătatea uzinei „Electroputere“ (aşa i se spunea, aşa i se mai spune şi astăzi, adică „uzină“), creşteau buruienile mari, păşteau caii mahalalei şi porneau în lungi cercetări de grăunţe pierdute păsările locuitorilor unui cartier ce semăna cu un sat vitregit de toate; la început a fost cîmpul aici, apoi au venit constructorii, ei primii, ca de obicei, au măsurat terenul cu ochiul şi cu ustensilele rafinate ale unei astfel de îndeletniciri şi, apoi, din nou, au venit oamenii, alţii, desigur, cei de astăzi, cei care dau consistenţă acum unui colectiv de elită al industriei craiovene. Nu erau nici specialişti în ceea ce urmau să facă, dar nu erau nici începători; ei veniseră de pe la „Electroputere“ şi de pe la I.T.M.A., fosta fabrică de pluguri, cu ateliere ce încă dădeau seamă de un trecut — timid — al industriei pe aceste locuri. Ştiau şi nu ştiau ce va urma , trăiau sentimentul noului şi al înnoirii, presimţeau că va fi greu, dar nu imposibil. Nimic nu se naşte, totul devine. Aşa pare să-mi contureze în linii sumare profilul unităţi, geometria interioară a IUG-ului, tinărul ei director, inginerul Constantin Popeci, cel care, la cei 40 de ani ai săi, regretă doar faptul de a nu-şi fi dăruit toţi ultimii zece ani acestui colectiv , ii lipseşte doar unul. A venit aici, în 1976, din Sibiu, după ce mai trecuse prin Sadu, dar... mai ales prin Craiova şi Timişoara : la Craiova făcuse şcoala profesională la „7 Noiembrie“, calificîndu-se strungar, apoi Facultatea de mecanică din Timişoara, apoi industrie şi, mai ales, proiectare de maşini, a fost — o spune cu un aer plăcut de timiditate învinsă — apreciat, cunoscut pentru iscodirile sale în magma noului, laureat pe ţară în vreo două sau trei rînduri, cîteva repere concepute de el au fost într-o expoziţie pe la Moscova, în fine, chiar şi aici, la IUG, destinul său e legat intim de secţia de proiectare pe care a şi condus-o mai mulţi ani... O biografie în „schiţă“, sumar creionată, dar edificatoare pentru ceea ce însuşi IUG-ul reprezintă în cadrul economiei noastre naţionale, o economie tinără, trecută parcă peste vîrsta copilăriei, ajunsă la maturitate prin eforturi care s-au simţit şi se simt cu... ochiul liber. Mai ales, aici, în cadrul Întreprinderii de utilaj greu din Craiova. Vizitînd secţiile, trăieşti deodată, de la primul contact, sentimentul urieşescului. Cum s-au înfăptuit toate acestea ? Greu, desigur, vine răspunsul, fie de la directorul Constantin Popeci, fie de la Marin Mateică, secretarul comitetului de partid, el însuşi un pionier al întreprinderii. Maşinile acestea au vîrsta pe care o merită, adică vîrsta pe care le-a conferit-o priceperea şi dăruirea muncitorilor de aici, cei peste 3 000 de oameni care se simt astăzi dincolo sau dincoace de sentimentul îndoielii, al spaimei de uriaş, ca dimensiune a activităţii lor, ca semn al grandorii decantată de maşinile acestea colosale. Da, colosale, pentru că numindu-le doar, fie şi cu iniţialele ce divulgă limbajul stereotip al tehnicii, îţi închipui discret dimensiuni şi măsuri ce nu încap decit în spaţii care evocă largheţe şi deschidere : FPM-4000, adică, in... lectură liberă, maşină de frezat cu două portale mobile, care execută piese cu dimensiune maximă de 4 000x30 000 mm şi cu 200 tone greutate pe masă ; strung normal greu tip SN-2500, cu potenţialităţi distincte de prelucrare a pieselor cu dimensiuni maxime de 2 500x10 000 mm şi sarcină maximă între vîrfuri de 150 tone ; FD-3600, respectiv maşină de danturat roţi dinţate de care pleonasmul obligatoriu ? !), cu modul maxim, de 30, FLP 3100 — maşină de frezat longitudinal cu portal, etc. Nume oarecum criptice, pe care însă le ai în faţă, ca mărturii ale unei încleştări de zi şi noapte, ale cărei urme se mai citesc pe feţele oamenilor. Sigur, nu poate fi vorba de o încleştare propriu-zisă, mulţi îşi închipuie, că la astfel de coloşi se lucrează, probabil, cu niscaiva unelte uriaşe, de nişte „semizei“ smulşi lumii basmelor. Nu. Totul în IUG se simte cu măsura care stă bine unei industrii competitive la nivelul tehnicii de vîrf. Nu întîmplător, îmi atrage atenţia directorul Popeci, unitatea are o adresă elocventă prin ea însăşi: strada Tehnicii nr. 1. ...La început au fost, totuşi, oamenii! Unii veniţi de prin alte unităţi in care nu găsiseră sau nu nimeriseră cadenţa împlinirii lor, alţii, chiar şi aşa, începeau aici drumul lor singular, cu perfecţionări şi reciclări, cu nevoia acută de a prinde şi a ţine, apoi, pasul cu tehnica de vîrf... Oameni pe care directorul Popeci şi secretarul de partid Mateică îi cunosc bine, pentru că, mă asigură ei, îi cunoaşte bine toată unitatea; printre ei, lăcătuşii Marian Predoi, Dorin Rogoveanu şi Constantin Furtună, strungarii Gheorghe Grecu, Daniela Avram, Haralambie Călugăru, sudoriţa Anişoara Măceşanu, maiştrii Marin Tambor, Atanasie Fluiericişi Virgil Scurtu, inginerii Maria Andrei şi Dan Dumitriu şi mulţi alţii. Mulţi alţii ? Dar desigur, pentru că directorul tehnic al întreprinderii, ing. Nicolae Vrapcea nu vrea să-l uităm pe strungarul Ion Cîrceag, care lucrează pe strungul de talonat, meserie dificilă, care cere precizie şi rafinament şi pe care omul ăsta de 40 de ani o face cu conştiinciozitate, cu dăruire, în linişte, fiind un muncitor la locul lui, poate prea la locul lui. Ca mulţi alţii, tineri şi mai vîrstnici, iată... cei citaţi sînt ei înşişi eşantioane pentru ceea ce am numi aici, la IUG, armonia virstelor. L-am uitat— sau l-am lăsat mai la urmă — pe inginerul Ostep Boiko, responsabil, in cadrul atelierului de proiectare, cu design-ul, un matur etalind farmecul copiilor îndrăgostiţi de „jucăriile“ lor, jucăriile acestui om de inimă fiind clubul sau cercul dealpinism şi turism „Micron“, asociaţia sportivă, cineclubul etc., proiecţiile sale de diafame color cu privelişti montane sau marine fiind autentice prilejuri de etalare a frumosului... La cei 10 ani ai săi, IUG Craiova este de-acum o firmă reputată in ţară, competiţia cu noul afişează aici ritmul precipitat al consolidărilor ce vor să vină, iar punctul desprijin şi de orientare pe viitor al colectivului pare să fie, chiar este, comanda fermă da produse fabricate aici, de care, iată, unitatea nu duce lipsă, din moment ce — ni se spune — şi anul de producţie 1987 este de pe acum asigurat. La jubileul celor 10 ani, nu ne rămîne decit să urăm şi noi colectivului de la IUG — Craiova un călduros „La mulţi ani!“ şi, fiind vorba de o unitate... grea şi mare — La mai mare ! Geo Pop Stejarul din Drănic Sa zice pe la Drănic (şi cu adevăr să fie oare in toate acestea, care vin să te înnobileze cu izul legendei?) că Jiul parcă ştie el anume de cine să se apropie în vreme mai mult, pe cine să ocrotească şi, la rindu-i de la cine se cuvine să primească un schimb ocrotire. Dar Jiul, aşa cum aveam să aflu eu, ca şi alţii de ieri şi de azi, este un simbol al unui întreg ţinut, adică al Olteniei (sau Valahiei Mici, cum îi place s-o numească în poemele sale, deseori, un remarcabil poet doljean) iar oamenii locului, începind de la izvoare şi pină la revărsarea în mirificul Danubiu, îl aşteaptă mereu cu primenitoarele foloase. Şi undeva, in cel mai pitoresc loc al Drănicului, pe care localnicii (şi nu numai ei) îl numesc „Crivina“, parcă legendarul rîu, aducător de parfumuri carpatine în mănoasa cîmpie, se apropie prin vreme tot mai mult de sat, de vetrele primitoare ale oamenilor de aici. Cam in vreo două decenii, îşi aminteşte bine deja încărunţitul Gheorghe Boţea, cel care este primar de peste doisprezece ani, fiul şi-a retras treptat albia, dinspre Rojişte spre noi. Şi tocmai această apropiere, dirijată de natură după propriile-i legi, a protejat vremelnic „Crivina“,in partea dinspre sat, cu un fel de semiamfiteatru roman, a cărui înălţime, de la firul odihnitor al apei, să tot fie de vreo sută de stinjeni. „Păi de aici, dom’le, poţi să te arunci în Carul Mare“ este de părere un cunoscut poet pe care-l însoţim la Drănic. Ne aşezăm la umbra deasă a unui stejar falnic şi privim (abia puţind să ţinem piept dogorii de-a dreptul copleşitoare) uimitorul joc al roiului de prigorii, aceste păsări ale secetei care nu beau apă, ni se spune, din urma copitelor de cai, de pildă, ori din undele riului apropiat, ci ele, atunci cînd se cern norii, îşi sorb din zbor picăturile, cu o rapiditate uluitoare. Iar această bucolică privelişte este întregită de imensele turme de animale care se mişcă domol pe pajiştea din apropierea riului. Dacă ne-ar da o ploaie bună, chiar şi acuma, e de părere un alt inimos al Drănicului, care este Romulus Ştefănescu, am mai recupera, totuşi, cite ceva din bucate, s-ar mai înviora, fi ele, ierburile pentru animale. Ca unul care nu s-a mai confruntat vreodată, în cei peste cincizeci de ani ai săi, cu o asemenea secetă istovitoare, el mizează, totuşi, ca un ţăran cumpătat cum este, nu numai pe revenirea naturii..., ci şi pe tăria oamenilor, a sătenilor lui, de a se aureola cu izbînzi, chiar şi atunci cînd drumul spre acestea, ca şi acum, în ciudata vară a lui ’85, este greu de escaladat, uimitor de greu. Şi aici, la Drănic, cu toată năpustirea secetei absurde, oamenii aproape că au reuşit, printr-o încleştată trudă a braţelor şi minţii, să-şi umple hambarele cu grîu, iar cu porumbul din lanuri (şi cu cită indujire au migălit ei, sătenii, fiecare răzor şi plantă in parte) se vor umple, cu certitudine, şi pătulele din lemn (mai vechi şi mai noi) pină aproape de acoperiş. Cit despre stejarul la umbra căruia ne aşezasem puţin şi pe care poetul a încercat să-l îmbrăţişeze pentru a-i măsura parcă fălnicia, ni se înfăţişa ca o columnă de veghe. Un stejar care-şi împlineşte scoarţa prin vreme şi, mai presus de orice, este martor statornic la prefacerile satului. Să-i dedicăm lui, stejarului, un poem, avea să conchidă poetul la plecare, cam pe la orele chindiei, iar poemul se scrie, desigur,, în fiecare zi aici la Drănic. Emil Lăzărescu ELENA DOBRICEANU-COCORASCU : Columna eternităţii RAMURI nr. 9 (255) 9 15 septembrie 1985 , pagina 2