Ramuri, 1990 (Anul 27, nr. 1-10)
1990-01-01 / nr. 1
Ereil Chirurgul Stelian Voinea, de la spitalul din Calafat, sosit în redacţia revistei, după un drum lung şi zile extraordinare trăite în febra încleştărilor din Bucureşti, el însuşi marcat profund de clipele care, incepînd să fie numărate cu vieţile martirilor de la Timişoara, se transformă în orele şi zilele unui calendar al Mucenicilor naţiunii române, ne spune : „Sîmbătă după amiază, împreună cu doctorul stagiar Nicolae Penzeş, ne-am urcat în maşină şi am plecat spre Bucureşti. Nicolae Penzeş, român de naţionalitate maghiară, prieten bun şi un bun specialist, mi-a spus : «Conştiinţa mea de cetăţean român şi datoria mea de medic mă cheamă la Bucureşti, unde se decide viitorul patriei... La Spitalul Municipal am fost trimişi imediat în sala de operaţie, şi, din primele momente, am început să ne ocupăm de răniţi. Nu are importanţă faptul că eram stresaţi ca fiece român după coşmarul Timişoarei, că veneam după un drum lung, obositor şi periculos... Important ni se părea faptul de a fi prezenţi acolo, la datorie, lingă suferinţă. Trebuia, cu orice preţ, să ne facem datoria calm şi cu pricepere, în ceasurile lungi cînd asupra noastră, a medicilor din sălile de operaţie şi a răniţilor, se abateau gloanţele teroriştilor... Am văzut cu ochii mei copii împuşcaţi în cap. Vom avea timp să-i plîngem, fiindcă nu numai părinţii lor îi pling, ci întreaga patrie însîngerată. Am văzut şi operat o foarte tînără colegă din Poiana Braşov, rănită la sin, în Piaţa Romană , se numeşte Cîrlig Cristina. După operaţie, traumatizată încă, în loc să rămînă un spital, a decis : «Mă reîntorc acolo, în piaţă. Acolo se hotărăşte viitorul nostru». Am fost, de asemenea, martorul unei scene care m-a cutremurat. Ii aud şi acum cuvintele. Mama şi fiul. Fiul, ostaş, rănit grav în plămân. Mama mîngîindu-i figura îmbrobomată de sudoare şi spaimă. — Mamă, mi-e rău. — Lasă, copilul meu, e bine... Alţii au murit... — Mamă, mi-e frică. Simt moartea aproape... Ia-mă în braţe, mamă... — Fii tare şi dacă ai să mori, ai să mori ca un erou, copilul meu... Mama n-a mai scos nici un cuvînt ; am luat-o încet de lingă fiu. Am operat, de asemenea, un bătrîn rănit în Piaţa Palatului. Fusese lovit în bazin, dar avea şi picioarele ciuruite. Greu, abia innodîndu-şi cuvintele, ne-a explicat : — In picioare, ticăloşii, m-au împuşcat pe brancardă după ce au omorât pe fetele acelea care m-au scos din foc. Dumnezeule ! Tot chirurgul Stelian Voinea ne-a vorbit şi despre călăi... „Ostaşii au imobilizat pe culoarele spitalului doi terorişti. Costumaţie specială, armament special, gloanţe speciale, care să facă rănile imposibil de vindecat atunci cînd loviturile nu erau mortale. Tineri ceauşeştizaţi şi spălaţi pe creier, mai răi decit fiarele, întrebaţi de ce ucid, de ce se poartă ca fiarele, au rînjit sinistru ca şi patronii care i-au crescut şi dresat. Au spus : «Ne pare rău că n-am ucis cu mai mulţi dintre voi». Şi încă un aspect care cred că vă va spune mult , privind sinistra familie Ceauşescu. O soră a agramatei «savant de renume mondial» era şefa pieţei «Alexandru Moghioroş» din Capitală. Soţul şefei de piaţă, şef şi el de circiumă. In beciul pivniţei s-au găsit saci întregi cu etichete. Primeau navetele de bere şi lipeau etichete pe sticle cu un preţ şi cu o calitate superioară. Diferenţa de preţ intra ca peşcheş în buzunarul acestor hoţi de drumul mare.“ Sinistru ! ...Chirurgul Stelian Voinea și-a continuat drumul spre Calafat. Tot la datorie. Irimia Gotu 2 Telegramă Municipalitatea din Nanterre transmite felicitări pentru schimbările survenite în România, vă asigură de solidaritatea sa totală pentru dezvoltarea democraţiei, libertăţii şi pentru redresarea ţării şi ameliorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei. Salut frăţesc. Doctor JACQUELINE FRAYS CAZALIS senator, primar al oraşului Nanterre Ţăran român E dreptul nostru să privim spre stele Şi-n lan să creştem pline şi porumb Sub greutatea aripei de plumb Tu urci în vis iubirea gliei grele. Un ţărm de foc ■— corăbii vin şi pleacă Cu-ncărunţiri de vîrste şi de ani. Ţăran român, cînd sabia din teacă Ai scos-o, n-ai făcut-o pentru bani. Ţi-au trebuit doar brazda şi culoarea Albăstruiul adînc de primăveri, Iar pentru rodul paşnicilor meri Ai îmblinzit lumina cu sudoarea. Tu prea bogat nu fost-ai niciodată Şi poate nici nu ţi-ai dorit să fii, Ci cumpănit, în vorba-ţi măsurată Tu ne-ai rămas tot tinăr prin copii. Trudite, făcătorule de pîine, Destinul tău cu arături pe frunţi, Să aperi libertatea zorilor de mîine, Cînd n-ai arat în şes, ai sîngerat în munţi. Ion Sorescu Descătuşarea artei Urmele acestor ultimi 25 de ani din istoria României (despre care ni se spunea că sunt „de aur“) vor fi greu de şters şi din capitolul spiritualitate. Tiranul a lăsat după el o Românie mutilată din toate punctele de vedere, lipsind-o în final de inestimabile valori. Sub acea mult scandală „faţă nouă" se ascundea, de fapt, tumoarea spiritului românesc contemporan. Reporter de ocazie, dar foarte interesat de aceste măreţe zile de la cumpăna anilor, am discutat cu reprezentanţi ai câtorva dintre prestigioasele instituţii culurale ale vestitei Bănii. Aici, cu multă sfinţenie, se munceşte, se păzesc şi apără inestimabile valori. Deşi foarte obosiţi, oamenii se bucură pentru că, în sfîrşit, pot vorbi deschis. Dumnealor ne vorbesc despre tot ceea ce cu numai cîtva timp în urmă erau obligaţi să escamoteze prin formule de compromis, care să „meargă“ pentru ochiul aspru, „vigilent“ şi „riguros“ al fostelor organe de control. (Vezi cenzura şi persoane fizice care se ocupau cu propaganda, etc.) Dar cea mai mare bucurie le-o dă nădejdea că, odată reorganizaţi, vor putea profesa, eliberaţi de tot felul de activităţi paralele cu cea de artist plastic, actor sau muzeograf. Prima întîlnire am avut-o cu domnul Eustaţiu Gregorian, pictor, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Asigurîndu-ne de ataşamentul plasticienilor craioveni la marea noastră Revoluţie, dumnealui ne face cunoscută o primă iniţiativă : organizarea unei expoziţii cu vînzare, ale cărei achiziţii vor fi vărsate în contul Libertatea. Pe de altă parte, în aşteptarea veştilor din Bucureşti, de la noua conducere a Uniunii, una dintre primele probleme de rezolvat, rămîne cea a dosarelor de intrare în U.A.P. Constituită cu scopul stimulării artiştilor, această organizaţie îşi închisese de mult porţile pentru tineret, şi mai ales pentru aceia care nu îndeplineau o condiţie esenţială : calitatea de membru p.c.r. Ca şi cînd talentul era obligatoriu conţinut între cele două coperţi de carneţel roşu ! Convins că de acum înainte artiştii nu vor mai fi supuşi pericolului prostituţiei intelectuale exercitat prin „dezideratele artei militante“, domnul Gregorian ne mărturiseşte că omagialele filialei Craiova erau „rezolvate“, în ultimul timp, cu lucrări din patrimoniul muzeal, aparţinînd artiştilor contemporani, expuse şi reexpuse cu fiecare „prilej“. întâmplător, îl întîlnim pe un cunoscut actor al Naţionalului craiovean, Valeriu Delacheza, care a pur şi simplu uimit că după „aproape cincizeci de ani, se stă la coadă la ziare politice !“. Dumnealui ne relatează despre atmosfera acestor zile în teatrul craiovean. Aflăm că deşi nu s-a jucat (se cunosc motivele !), activitatea este intensă. Se revizuieşte repertoriul, dar viitoarele titluri de spectacole sunt „păstrate la secret“, pentru surpriza spectatorilor şi a altor instituţii de profil. Sugestivă este mărturia dumnealui în legătură cu spectacolul „Arca bunei speranţe“ a lui I. D. Sirbu, programată pentru 23 decembrie 1989. Deşi cortina nu s-a ridicat pentru acest spectacol, el totuşi s-a jucat ! S-a jucat cu o zi înainte, pe străzile Craiovei, de către miile de demonstranţi, personaje reale, ale unui spectacol real, al cărui deznodământ ii aşteptam de mult. Şi încă un amănunt : în Craiova s-a manifestat cu afişul pentru „Arca bunei speranţe“ rău văzut de autorităţi. Buna credinţă a celor din teatru a făcut ca această simbolică imagine să nu piară în flăcări distrugătoare ; odată cu demonstraţia afişul a răspîndit în tot oraşul semnul Victoriei. Cinste tuturor celor care au ştiut să-şi păstreze integritatea şi au făcut ca adevărul să nu moară sub cenuşiul strălucitor al restricţiilor, opreliştilor, interdicţiilor ! Georgiana Stanciu siunea calculelor matematice, intrînd şi ieşind surescitaţi, in nopţi de frig şi înfometare, nu şi din contexte cunoscute Ceea ce nu ştiam însă şi am fi dorit să ştim se rezuma la două cuvinte: cînd şi cum! Adunam, scădeam, calculam, ne minţeam, ne amăgeam şi, apoi, iarăşi, dezamăgeam. Niciodată, poate, nu s-, trăit în istoria neamului nostru mai zvîrcolitor şi mai panicard, mai contradictoriu şi mai dramatic acest atit de întins spectru de aşteptare şi însetare de adevăr şi dreptate. Maceraţi de îndoieli, atinşi de cancerul vinovăţiei de sine, ruşinaţi de tăcere şi, nu o dată, de ascultare şi supunere, ne ocoleam propriile conştiinţe. Ocoleam privirile căutătoare şi întrebătoare ale copiilor noştri. Ne refugiam in tăcere, în prostia jucată, ne descărcăm de mânie in gesturi numai în aparenţă absurde, in şuşoteli tircuitoare, măsurîndu-ne din priviri, cu suspiciunea alături, cu spaima de trădare în noi. Aceasta ne-a fost terapia reală, interzisă şi ea, terapie a celei mai dezgustătoare maladii ce ne-a distrus timp deun sfert de veac inima şi conştiinţa, trupul şi sufletul : non-sensul. Da, de pretutindeni, de undeputerea ni se arăta, ne invada non-sensul. Am trăit, o ştim bine, cea mai friguroasă noapte a înţelesului. Cuvântul ne trădase, dar cuvîntul păstra o ştiam, la capătul drumului anevoios, atit de impur şi atit de şovăitor, înţelesul cel adevărat. Cuvîntul şi-a probat încă o dată în istorie inepuizabila lui forţă subversivă : sfirtecat, îndoliat, prostit, ameninţat la o supunere oarbă, el, cuvîntul, a explodat tulburător şi ameninţător, iluminind din interior înţelesul deplin, redat propriei noastre identităţi. Datoria noastră de-acum, a tuturor şi mai ales a celor care slujim, prin profesiune şi vocaţie, cuvîntul este ca, jurând pe înţelesul său cel adevărat, să-l convocam pentru totdeauna în dimineața semanticii purificate. 4 George Popescu jffl Noaptea Interesului Orice dictatură — oricît de odioasă, de bolnavă, de rafinată şi oricît de acoperită sub pulpanele ipocriziei — sfîrşeşte pînă la urmă în stupoare şi sărăcie. E un adevăr verificat şi confirmat de atîtea ori în istorie. II ştiam. Poate, cu toţii. II căutam în tăcerea acuzatoare, transfiguraţi de spaimă şi speranţă prin cărţile de istorie, sub pre în fotografiile paginii: Craiova 22 Decembrie 1989, primele clipe ale Revoluţiei Cine l-a ucis pe Făt Frumos Intr-unul din interminabilele sale vociferări agramate şi peltice, cunoscute sub numele de „magistrale expuneri“, Pingelică a criticat poveştile cu Făt Frumos , şi astfel acesta a fost asasinat. N-am înţeles de ce. Mai întii, Făt Frumos avea origine sănătoasă ; era din popor sau din lacrimă. Apoi, avea o vechime reală, nu scorniceşti)tă în sufletul poporului român. Polosea calul, argumentind astfel necesitatea animalizării agriculturii şi contribuind la economia de carburanţi. Mai mult,, calul şi-l hrănea cu jăratic, creind astfel un stoc de cereale pentru export. Manifesta un spirit revoluţionar, luptînd împotriva elementelor negative, ca de pildă zmei, balauri şi alţi activişti. Se comporta în conformitate cu normele etice, întemein- du-şi o familie şi avînd o comportare exemplară în cadrul ei. E drept că avea numai 3 copii şi nu 5, dar cine nu are lipsuri? Atunci de ce a fost ucis? Cred că se dorea nu, un Păt Frumos din lacrimă, ci un Făt Frumos din Scorniceşti. Dar atunci, Ileana Cosînzeana ar fidevenit Elena Academiciana , şi, doamne, ce frumoasă ar fi fost. Acum am înţeles , după ce a ucis atîţia balauri, Făt Frumos ,a fost ucis de cel mai groaznic balaurcare a existat vreodată, balaur care se hrănea cu copii ! Cezar Avramescu. Renaştere Cu imnul patrioţilor de la 1848, „Deşteaptă-ta, române !“, în suflet, cu dorinţa de libertate în toatefibrele fiinţei lor, tinerii s-au strîns în Piaţa Prefecturii din Craiova, dorind cu orice preţ să rupă, pentru totdeauna gratiile dictaturii, ale fanaticului, care împreună cu gaşca lui de nemernici ne-au schilodit copilăria şi ne-ar fi distrus fără îndoială şi tinereţea. Speranţa ne-a ţinut drepţi şi ne-au făcut puternicii mai puternici decit apa şi focul. Vineri, 22 decembrie 1989, la ora 9.13 ajunsesem, la magazinul „Unirea“. Era o dimineaţă însorită de iarnă. Oamenii se strângeau, rîndurile se îngroşau. Auzeam şoapte: „Nu te duce!“, „O să se tragă!“, „O să muriţi!“. Ştiam că s-ar putea să fie adevărat. Mă gîndeam însă că aceia care ar trage sunt tot ca şi noi, şi că nu voiau să se sinucidă. Cineva a spus că vin muncitorii pe Calea Bucureşti şi că n-a văzut niciodată dat dn lume. Atunci,, toţi au întinerit. Sufletul lor a izgonit monstrul care îi băgase în noaptea fără fund a „Epocii de Aur". Am înţeles în acel moment că martirii de la Timişoara şi Bucureşti trebuiau să câştige. Am ajuns , în Piaţa unde tinerii cereu Lumina pentru noi toţi. Eram deşteptaţi. Gelu Drăghici RAMURI nr. 1 (307) / ianuarie 1990