Ramuri, 1991 (Anul 28, nr. 2-12)

1991-02-01 / nr. 2

VASKÓ POPA: „Să nu ai teamă că acest izvor de cuvinte vii poate seca La puţin timp după ce împlinise vîrsta de 65 de ani, l-am căutat la telefon­ pe Vaskó Popa cu intenţia de a-l ruga să-mi acorde un interviu. Nu mi-a răspuns nimeni. După cîteva sâptămîni i-am solicitat scriitorului Slavko Almăjan să-mi mijlocească o întîlnire cu Vasko Popa, acesta fiind de acord, propunîndu-mi o întrevedere la locuinţa sa din Bulevardul Revo­luţiei, aliată chiar în centrul Belgradului. M-a primit, dar fără că­dură şi ospitalitate. Mi-a spus că soţia sa este bolnavă şi este îngrijorat de acest fapt. Am înţeles şi­­m­i-am scurtat vizita, fără Cu Vaskó Popa despre sine şi poezie — Vaskó Popa, nume reprezentativ a! poeziei iugoslave fie astăzi, a împlinit nu de mult 65 de ani. O discuţie cu autorul Cimpiei neodih­­nei, debutează, cum se putea altfel, cu întrebarea firească : ce sem­nificaţie are poezia pe care a scris-o plnă acum, ce gîndeşte Vaskó Popa despre propriul scris ? — Eşti întrebat ce semnificaţie are poezia ta. Şi totuşi, deşi între­barea mi s-ar părea mai firească şi mai simplă, nimeni nu întreabă mărul ce semnificaţie are fructul său. Dacă mărul ar putea să vorbească, ar răspunde cu siguranţă : „Muşcaţi şi vă veţi da singuri seama ce înseamnă !" Cum exprimi semnificaţia poeziei tale ? Cum o „storci", cum o „coci “ sau cum o „toci", pentru a servi celui ce te întreabă : „suc de poezie“, „poezie praf" sau „poezie în pilule“ ? Ai putea să compui, aşa, în glumă, o poezie despre poezia ta. Ce poezie săracă ar fi ! Asta nu demonstrează, ca şi în cazul mărului, că nici tu, poetul, nu eşti îndemnat să vorbeşti despre fructul tău ? Şi nu mai demonstrează asta că tu nu semeni deloc cu poezia ta ! Numai poeziile tale seamănă între ele, se aseamănă una cu alta şi atunci, cu un numitor comun sau ca un nume de familie, li se dă numele tău. La urma urmelor ce-ai vrea să-ţi spună mărul ? Pentru ce nu-ţi răspunde niciunul ? Poezia ta înseamnă un secret conceput înlăuntrul să-mi imaginez atunci că va fi prima şi ultima întîlnire cu poetul de dimensiune europeană, invitat şi onorat peste tot. După vreo lună am primit răspunsul la întrebările formulate, pe care i le lăsasem, ce se voiau pretextul unor mărturisiri esenţiale. Nu cu mult timp în urmă ne-a consternat vestea crudă că Vaskó Popa a trecut în nefiinţă. Spusele sale despre o poezie, pe care ie încredinţăm acum tiparului, devin astfel un omagiu postum adus marelui poet, atît de iubitor de verb şi simţire românească. (I.D.) tău, acolo se „coace“ şi, cind s-a „copt“, l-ai pronunţat în silabele limbii tale. Dacă ai fi ştiut ce înseamnă acel secret, nu ai fi făcut atîtea ca să-l ajuţi să vadă soarele, printre oameni şi printre nori. Şi alţii nu vor trebui să răspundă dacă secretul poate fi cunoscut­­şi văzut, dacă poate fi stăpînit şi divulgat altora, sau dacă trebuie să rămînă prizonier în ascunzişul lui. Iţi urmăreşti cu privirea poezia care ţi-a scăpat din mină, taci, te odihneşti puţin sau măcar crezi că te odihneşti şi o laşi pe ea, poezia ta, să răspundă în locul tău la toate întrebările, să vorbească despre sine. Pentru că tu eşti primul lector al poeziei tale. Dar asta nu înseamnă poezia ta, sunt mulţi mai înţelepţi, mai competenţi şi mai obiectivi decit tine. — Aţi acordat dintotdeauna cuvintelor un rol primordial, ele, cuvin­tele, fiind nu numai meseria poetului, ci chiar sufletul şi existenţa sa. De ce iubiţi aşa de mult cuvintele, stimate Vaskó Popa ? - - Priveşti infinitul din jurul tău. Nu-ţi este totul accesibil în el. Vezi infinitul din tine de cum închizi ochii. Nu-ţi este nimic accesibil in el. Pereţii tîmplelor te-au împărţit între ei pentru totdeauna, iar tu nu vrei să vieţuieşti Împărţit cu Rajei un preţ căci eşti parte indi­vizibilă a tuturora. Şi ai drept deplin în toate. Nu poţi rămîne veşnic închis în tine, nu poţi insă nici să te părăseşti, nici măcar pentru o clipă. Aceeaşi întrebare de cind te ştii: cum să trăieşti integru între aceste două infinituri, între ceea ce este brutal în jurul tău ? Cum să te menţii pe şoricul vieţii ? Da, asta-i : cum, din zi în zi, din noapte în noapte, să pui capăt la capăt ? Cum ? Tu faci aceasta prin cuvinte. Aceasta este treaba ta sau cel puţin crezi că este. Cuvinte, munţi de cuvinte, astfel că nu poţi vedea soarele de ele. m­ult de cuvinte, gura-ţi este plină de cuvinte, pline urechile. Ce mai vorbe în van ? Ca şi cind i-a stat cuiva după cuvinte. Ar fi mai bine să-ţi scormoneşti prin ţeastă. Şi apoi dacă este ceva într-însa să iasă la lumina zilei, să fie arătat în faţa ochi­lor lumii. Atunci ai fi luat-o tu altfel. Iar dacă în ţeasta aceea bleste­mată într-adevăr nu este nimic, cu atît mai bine , înseamnă că toate cele erau doar un miraj greu. Aceasta-ţi mai lipsea : să devii magi­cian. Poate că sub bolta craniului nu se află nimic decit imagini ? Dar de cind imaginile muşcă ? Imagini vii, nu ? Ei, le-ai văzut ? . Oricum ar fi, îţi rămin cuvintele. Cuvintele tale determinate, in­­substituibile, materne. Ele sunt singura întrupare posibilă a întregii realităţi de o parte şi de alta a frunţii. Le repeţi în tine, le hrăneşti cu sîngele şi cu visul tău, să reziste suflului spaţiului şi dintelui vre­mii. Să fie altfel cum n-au fost niciodată pînă acum. Şi nici nu încape vorbă ! Sau cuvintele-ţi vor fi irepetabile după cum îţi este şi viaţa, această clipă minusculă în soarta poporului tău sau să-ţi cauţi altă treabă. Storci astfel cuvintele, unul cite unul, printre dinţi şi în ele, îţi confrunţi şi-ţi uneşti nesfîrşitul tău dinlăuntru cu cel dinafară. Le uneşti afară,dar după legi care nu cunosc imposibilul şi care domnesc in tine. Le faci pe toate astfel fiindcă altfel nu ştii, o faci pentru viaţa ta, care se poate menţine doar intr-o lume unitară şi de aceea reală. O faci într-un mod naiv ca şi cind tu­­ai fi primul om care a văzut lumea, o faci fără nici o considerare ca şi cind ai fi ultimul om care va mai vedea lumea. In aceasta constă responsabilitatea ta în faţa poporului fără de care n-ai existat nici tu, nici minunata ta limbă, de care ai norocul de a te servi. Eşti întrebat de unde-ai luat­­cuvintele pentru poezia ta. Există cuvinte „jar", care merg drept la inimă. Apoi ard. Există cuvinte „şerpi", care ţi se încolăcesc în jurul capului. Din pricina lor trebuie să înveţi să cînţi la flautul fermecat. Sínt cuvinte de tot felul, care te pot distruge. In general, cu cuvintele nu se glumeşte. Şi, printre altele, există şi cuvinte-cheie. Aceste cuvinte-cheie sínt singurele cuvinte vii din care poţi crea poezia. Aceste cuvinte sínt prin ele însele începutul poeziei. Iţi apar întotdeauna pe neaşteptate, dar nici­odată din întîmplare. Iţi apar aşa cum răsar stelele şi constelaţiile pe bolta cerului. Strălucesc printre alte cuvinte şi printre alte fraze, care nu au de fapt nici o legătură cu viitoarea poezie. Strălucesc ca semne ale poeziei. Trebuie numai să le recunoşti. Te incintă, de parcă nici nu ar fi cuvintele tale. Ţi le aminteşti greu, ca şi cind (Continuare în pag. 9) Interviu realizat de Ion Deaconescu (( DIN SUMAR: # Realitatea literară , in atenție, carti -semnate de CONSTANTIN NO­ICA ( MIHAI SORA, MIRCEA CARTARESCU, STELIAN TANASE # MARIN SORESCU ~ 55 • Interviu cu MI­HAI OM­ROI, ptsssilifttele Uniunii Scriitorilor tJîn ReparoUco Moldova 9 Profil title : ARCADIE SUCEVEAN# 9 iap-Tse ; MaxInte @ Diogene sub acoperişurile Parisului :r--­ eseu ti SORA 9 ALEXANDRU VLAD ! O uşă care se deschide greu 9 Un ti­năr poet :­­SABIN GHERMAN # Cen­tenar | ARON COTRUȘ

Next