Ramuri, 1992 (Anul 29, nr. 1-4)

1992-01-01 / nr. 1-2

«jbaA­­dendat-uM punct de tntica... cei wiu ti tincjun,. 9aia-l Cum din cUafri jfice muma, iana ei demne ^aiul... Bunciu-aceia de mUcasie, tiuti mai dlah ca boaba apumii, £ dapZnui fjana mancfini pedte moAejatiie lumii...» E E­minescu nu este un scriitor obişnuit ci un veritabil mit cultural. Descoperirea­­’postumelor, după aceea excavarea Caietelor au avut consecinţe bine fixate - în latura lor pozitivă - de Constantin Noica, în formula „Eminescu, omul deplin al culturii româneşti”. In latura lor negativă, aceleaşi consecinţe au obnubilat receptarea literară a moştenirii eminesciene. In publicistică, de pildă, rolul lui Eminescu în constituirea unei tradiţii solide şi strălucite de proză retorică a rămas în parte ignorat. Cu precădere acest sector al creaţiei sale - deşi nu numai el- a căzut victimă frenezia hermeneutice a practicanţilor unor discipline antropologice colaterale literaturii. Pentru comentatorii improvizaţi de toate nuanţele, jurnalistica eterogenă a scriitorului a fost o mină de aur şi - în quasi-absenţa vreunei reacţii a breslei literare - o redută uşor de asediat şi de luat Cu ocazia unora dintre groteştile solemnităţi care au fost înscenate oficial la împlinirea unui veac de la moartea poetului, s-au făcut, vai, auzite voci hotărîte să descopere în colaboratorul „Timpului” un precursor al... marxismului. O înţelegere conţinutistă rudimentară a raporturilor dintre ideologie şi retoric grevează şi azi studiul gazetăriei eminesciene, manipulată ca simplu recipient pentru ipoteze speculative, convingeri, atitudini etc., ignorîndu-se statutul ei de parte inalienabilă a literaturii române. Aş adăuga că nici poezia nu este întrutotul scutită de asiduităţile unor profesionişti, probabil onorabili în domeniile lor, deveniţi peste noapte eminescologi de ocazie. De altfel, nu numai Eminescu ci şi Blaga (iar dintre prozatori Eliade) sunt printre cei victimizaţi preferenţial de pseudoexegeţii îmbătaţi de filosof­area euforică. In condiţiile date, proza publicistică se află într-o situaţie frustantă, deşi, după cum intenţionez să arăt, paradigma Eminescu iradiază tipologic semnificativ asupra elocinţei jurnalistice - un capitol fundamental, după cît mi se pare, al literaturii româneşti. La rindul ei, poezia este prea adesea agreată de cei care văd în poet un simplu croitor de straie versificate, pentru un capitol autonom de ipoteze şi idei. In clipa de fal, aptitudinea poetului de a face şcoală, de a fi afiliat formal, de a avea înaintaşi şi succesori autentici este o chestiune de important capitală. In gazetarul Eminescu, de pildă, coexistă mai multe paradigme sau Figuri complementare care, prin proiecţie tipologizantă - în aval ca şi în amonte de el - limpezesc filoanele esenţiale ale genului. Altfel spus, discursul publicistic românesc suportă operaţiunea demonstrativă a­­seducţiei la numitorul comun Eminescu”. In presă, scrisul eminescian, este produsul unui istoric cu un orizont informativ pozitiv, cu scrupulul citatului exact, cu rutina frecventării documentului. Printre uneltele sale, figurează sursa arhivistică, sinteza etno-psiho-socio-economică ș.a.m.d. Un coeficient indiscutabil de profesionism dă timbrul dominant al acestui tip de discurs. Istoricul­ jurnalist care îl produce este, însă, omonimul al lui Eminescu, autor al unui discurs cu dominantă sacerdotal- vizionară. Expertul „pozitiv” izbuteşte să infuzeze unor date concrete ( chiar şi statistice) nebulozitate mitico-simbolică, transfigurind trecutul palpabil într-o utopică „ vîrstă de aur”. In sfîrşit, ambii acţionează în slujba unui al treilea, polemist şi pamfletar redutabil, cu limba ascuţită şi condeiul percutant, angajat în campanii cu scopuri circumstanţiale precise. (Să ne gîndim numai la duelul cu „Românul” şi cu publicaţiile satelite). înţeles astfel, Eminescu poate opera asupra elocvenţei noastre gazetăreşti o reducţie paradigmatică sugestivă. Dacă introducem „grila" Eminescu în materia compozită a publicisticii noastre, ea se descompune spectral într-o serie de dominante tipologice. Una dintre filierele generice îi reunește, peste timpul istorico-literar, pe pașoptistul Bolliac cu polemistul interbelic inflamat Arghezi. (Primul din perioada întemeietoare, celălalt din epoca de specializare matură a prozei noastre jurnalistice). Alta plasează pe Bălcescu (jurnalistul de la ,Poporul...” mai apoi de la „Poporul suveran") în genealogia retorică a lui Nicolae Iorga. In fine, o a treia pleacă de la mesianismul lui Heliade-Rădulescu, ajungînd la vizionarismul sacerdotal al lui Pârvan. Deopotrivă ecluză şi focar de convergenţă, Eminescu înscrie această triadă în memoria generică a gazetăriei noastre, asigurîndu-i un destin formal. Dintr-o atare perspectivă, ,momentul Eminescu” îşi dovedeşte disponibilităţile indiscutabile de afiliere. Cum anume ? Pe de o parte, modelîndu-şi precursorii săi şi plasîndu-i într-o ecuaţie legitimantă. Pe de alta, situîndu-se în memoria generică a urmaşilor săi şi lăsîndu-se, la rindul său, iluminat de ei. Căci Iorga ( cel care l-a şi redescoperit ca gazetar între războa­ie), Pârvan sau Arghezi se repercutează tipologic asupra lui Eminescu, ajutîndu-ne să-l înţelegem mai bine, tot atât cît acesta din urmă asupra predecesorilor săi de la 1848. Intr-un cuvînt, Eminescu poate fi socotit o universalie a structurii generative profunde a publicisticii noastre. Este oare hazardat un asemenea fel de a vedea lucrurile ? Căci el contrazice flagrant perspectiva ascendentă - de la antecesori la urmaşi - consacrate de istoria literaturilor. Sub presiunea unor necesităţi strategico-demonstrative, G.Călinescu însuşi adoptă în Istoria literaturii române... o viziune de acelaşi tip, oarecum cu susul în jos. El nu se mai interesează de chinurile parluriente în care, chipurile, precedente l-ar fi născut pe Eminescu, ci, invers, de felul în care, presupunîndu-l ipotetic drept telos, precedent creatoare se constituie prin el. Procedînd astfel, G. Călinescu renunţînd la postura tradiţională de istoric literar, pentm aceeea de critic. De ce ? Fiindcă îşi asumă atribuţia primordială a criticii, anume funcţia legitimantă, Călinescu „justifică”, deci, literatura înaintaşilor, îi dovedeşte existenţa în amalgamul sincretic al culturalismului, unde ea fiinţează o bună bucată de vreme. Privită prin „vizorul “ Eminescu, existenţa ei devine necesară. Din foişorul de observaţie Eminescu, criticul reciteşte poezia română şi, într-un anumit sens, o „inventează”. Mai precis, îi schimbă, prin proiecţie interpretantă regimul, trecînd-o într­­un plan deziderativ, dirijînd-o şi imprimîndu-i un sens prestabilit. în acest sens particular, urmaşul îşi „naşte”predecesorii­­ pe Pralea, Văcărescu, Sihleanu et comp. In concluzie, tradiţia devine, aşa zicînd, reductibilă la urmaşul pe care, practic, nu-1 produce, presupunîndu-1 însă ca necunoscută a ecuaţiei sale, ridicîndu-1 la rangul de necesitate, de constantă a literaturii române. Lecţia călinesciană poate fi interpretată în două sensuri complementare. Pe de altă parte, „reactivul" Eminescu scoate la iveală trăsături determinante ale literaturii române. Pe de alta, privită „prin prisma ” înaintaşilor ca şi urmaşilor săi, fîşia de lumină primordială numită Eminescu se descompune în nuanţe spectrale. Căci, în poezie sau în gazetărie, autorul Eminescu reprezintă, de fapt, o omonimie generică. Monica SPIRIDON Numitorul comun Eminescu Scrisoarea I. Sufletul împovărat de înaintarea în trans­figurare are revelaţia clipei absolute a fiinţării, cînd soarele e negru şi punctul devine condiţie a saltului în absolut. Poetul arde în întuneric, iar prăbuşirea luminii deschide noaptea posterităţii spre lumea de uitare. Brusc, bucuria facerii oboseşte lăsînd loc nesfîrşitului dezgust. Sensul creaţiunii este oare să devii un dumnezeu fără nume ? Eminescu a înţeles primul că înfrîngerea completă a timpului înseamnă veşnicie, adică nefiinţă. Emil Cioran l-a urmat, încercînd mîntuirea prin anunţarea amăgirilor esenţiale. „Timpul ca o scenă a durerilor” ne dezvăluie adevărul că lumile izvorăsc din dragoste dar şi din ură. Luceafărul Ataraxia nu înseamnă numaidecît asceză. Vizionarismul lucid al lui Eminescu are altă sursă decît ucenicia extazului mistic. Este adevărat că în copilărie a cutreierat solitar codrii Bucovinei, că de multe ori - şi mai tîrziu - timpul i-a fost măcinat de foame şi de sete, că meditaţia nu i-a fost străină, ba dimpotrivă. Şi totuşi, acestea nu se constituie în exerciţii iniţiatice. Poetul n-a practicat „postul” în chip deliberat. Castitatea nu l-a ispitit ca formă Glose. Contemporanii poetului de purificare menită să-i elibereze spiritul. Eminescu are viziunea înalt intelectuală a renunţării prin înţelegere. Starea de veghe, stringenţa lucidităţii, tensiunea revelaţiei, disciplina aspră a culturii definesc, în cazul lui , o experienţă dinamică. Poetul nu „ajunge”, ci „se face” vizionar pe calea orgolioasă a aventurii spirituale, îşi caută eul, îl iscodeşte, îl învaţă şi îl încearcă în spaţiul verticalităţii. Mircea Eliade pătrunde semnificaţia acestui mit al cunoaşterii, numindu-l „lecţia geniului”. Odă în metru antic...Niciodatâ n-am să-nvăţ că el a oaun­cit / i n I:____ murit”. Este replica peste Timp a unui iniţiat ce-şi strigă biruinţa dar şi revolta profundei înţelegeri în faţa cutremurătorului. NU CREDEM SA-NVAŢ A MURI VREODATĂ, vers-efigie aparţinînd veşnic Tînărului Eminescu. Numai un ales crescut sub veghea lui înaltă, precum Nichita Stănescu, putea cuprinde dimensiunea tragismului conştiinţei poetice a Geniului tutelar, desluşindu-i vectorul existenţei. Creatorul Odei (în metru antic) „ a supravieţuit cel mai intens în literatura noastră pentru că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: a fi”. Numai un poet poate înţelege Poetul. „Un pact este tot timpul şi oriunde, din simpla pricină că este.” Numai poetul are superbul orgoliu şi magica însuşire de a închide în verb neliniştile timpurilor şi locurilor, pentru a ne regăsi mereu în ele pe noi înşine. Se cuvine, de aceea , să reţinem cu pioşenie că noi suntem contemporanii lui Eminescu şi nu invers, cum s-a spus. Pentru că el este etern. I:_____|~1___________* |/w» /___ C. M. POPA

Next