Ramuri, 1997 (Anul 34, nr. 9-12)

1997-09-01 / nr. 9

ografia ideii de literatură Adrian MARINO Subliteraturaan) 8. Bine­înţeles, intervine pe întreaga durată a secolului 20, şi un întreg proces de reactualizare, dar şi de eroziune, de perimare tot mai evidentă a celor mai clasice criterii de diferenţiere literară oral/scris, sacră/prof­ană, cultă/ incultă, în general, în lumea modernă (ne reamintim şi de Rene Guenon, Le régne ete la quantité et les signes du temps, 1945), criteriul cantităţii depăşeşte şi adesea chiar elimină criteriul calităţii. Enormele tiraje ’’sublitearre“ ale atîtor „colecţii” editoriale populare, sunt, în această ordine de idei, un argument de bază. Toate aceste cadre profund tradiţionale ale literaturii, de fapt supra sau extra-literare, trec pe un plan secund, tot mai subminate şi „laicizate”. Subliteratura se instalează cu regularitate în zona de subsol a ideilor despre literatură. Dar evocarea acestui proces n-ar face decît să reia, într-un alt registru, Totalitatea realităţilor şi ideilor trecute în revistă. Documentarea Biografiei noastre - deja foarte încărcată - s-ar îmbogăţi în mod inutil şi redundant. Semn de evidentă subdezvoltare teoretico-literară, problema subliteraturii începe să fie discutată şi definită, în critica română, în termeni moderni, abia în ultimii ani. Pînă atunci se întrevăd doar anticipări ocazionale şi accepţii tradiţionale, în general negative. Fără îndoială, ideea de ierarhie literară, superioară şi inferioară, a existat din plin fie şi prin implicaţie. De oarecare claritate şi fermitate se bucură, mai ales, în critică, ideile lui T. Maiorescu, pentru care literatura ’’înaltă“ este sinonimă cu realizarea sa estetică şi în teoria poeziei, concepţia lui Al. Macedonski. El este apologetul poeziei aulice, sacralizate, elitare, sustrase poluării „profane”. ’’Subliteratura“ în această perspectivă - chiar dacă nu-i numită astfel - este întreaga zonă a literaturii curente, accesibilă vulgului, dispreţuită în consecinţă. Sensul tradiţional şi convenţional, elogios sau depreciativ, al ideii de „major şi minor”, se observă foarte bine în studiile de tip istorico-academic şi în polemici. N. Iorga scrie, de pildă, despre La littérature populaire source de lunile litterature (1925), despre Les arts mineurs en Roumanie (I, 11, 1934-1936), icoane, argintării, miniaturi, sculpturi în lemn, ţesături. Contribuţiile sale pe această temă sunt numeroase. Este o preocupare pe care o regăsim ulterior, oarecum anacronic (ne aflăm în timpul războiului) şi în paginile Revistei Cercului Literar (Sibiu, I, 5, 1945), în marea presă a­­acut senzaţie, la timpul său, articolul­­pamflet al lui N. Davidescu, T. Arghezi ca poet minor (Vremea, 23, 30 mai 1937). Lipsit deci de valoare, supralicitat. Noţiunea este asociată, în publicistică, de ideea de superficialitate, industrie literară, maculatură. Contra ’’literaturii negustorie“ se pronunţă şi P. Istrati. O înţelegere reală, pentru acest tip de literatură nu întîlnim, de fapt, decît la M. Ralea, care făcea chiar elogiul literaturii de senzaţie, al literaturii ’’proaste“ în general, adept şi al publicităţii: „Valoarea şi reclama pot să coexiste”. Şi Paul Zarifopol ştie (şi are dreptate) că există şi o ’’literatură distractivă de nivel superior”, dar şi ’’scribi de calitate joasă“. Proporţia dintre aceste categorii este totdeauna în favoarea celei din urmă. Tot atunci, o definiţie şi chiar o legitimare a scriitorilor minori, definiţi de Vladimir Streinu „Scriitori monodişti“ (Pagini de critică literară, 1938). Ne aflăm în perioada în care, cultura română, prin „noua generaţie” (mai ales), suferă de un acut şi dureros complex de inferioritate. Cultura română este resimţită - obiectiv şi din plin - ca iremediabil şi culpabil ’’minoră“, deci periferică, provincială, inferioară valoric. Soluţiile acestei crize profunde sunt tipice, într-adevăr, pentru o spiritualitate efectiv ’’minoră“. O realitate incontestabilă, cel puţin între cele două războaie. Lucian Blaga propune însă reabilitarea termenului de ’’minor“, căruia îi dă o accepţie pur tipologică de „copilărie”, spirituală eternă („autenticitate“, „cosmo­ centrismul satului” etc. Cultura minoră şi cultură majoră, în: Geneza metaforei şi sensul culturii, 1937). E.M.Cioran, dimpotrivă, nu acceptă acest statut rural, idealizat la exces, absurd­ ostil culturii majore (’’Cultura majoră îl îndepărtează (pe om) și-l înstrăinează de rînduielile firei“). Pe bună dreptate, în Schimbarea la faţă a României (1936), el se revoltă: ”Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei“. Se pronunţă pentru o cultură şi civilizaţie citadină. Cultura majoră nu este, în nici un caz folclorică, etnografică, pitorească. Şi mai tristă este poziţia profund resemnată, plîngăreaţă, a lui C. Noica. După el (într-un text din 1943) alternativa ar fi irezolvabilă: ’’Tensiunea interioară a culturii române devine: să te pierzi în creaţia anonimă care nu dă o cultură majoră, sau să rîvneşti către creaţia personală care e umbra culturii majore“. Sofismul este însă izbitor: unde „scrie“ că o „creaţie personală” a unui creator român, este damnată să fie şi să vegeteze iremediabil, la infinit, în umbra unei „culturi majore”? Şi de ce „creaţia personală” a unui „român” nu s-ar ridica şi ca la universalitate, n-ar spune ceva, cîndva, undeva pe glob, omului universal de pretutindeni? Şi că ea n-ar putea avea chiar şi aspiraţii şi dimensiuni enorme, gigantice etc? în mod regretabil, această resemnare de tip „mioritic” este teoretizată şi mai tîrziu în Rostirea filozofică românească (1970): „Trecerea în minor... demersul acesta intim al fiinţei noastre te poate uneori întrista, ca fiind o scădere“. Consolarea că ’’minoră" cum poate în­că părea, cultura noastră în întregul ei are „trei deschideri către universal" (total fanteziste de altfel: ’’presocratici”, „Ori­ent”, Goethe) este şi imaginară şi irealistă. Singura soluţie constructivă şi realistă este nu numai afirmată, dar şi pusă în practică de E.M. Cioran, E. Ionescu, Mircea Eliade: realizarea printr-o operă masivă, într-o limbă de circulaţie internaţională, ’’Major“ - în era comunicaţiilor globale - înseamnă creaţie „absolută”, în orice caz durabilă, de circulaţie şi recunoaştere universală, i.e., cu tendinţa de a fi pretutindeni acceptată. Revolta împotriva limitării la o „cultură de tip provincial” este, în cazul lui Mircae Eliade, chiar un eveniment esenţial, de ordin autobiografic. Aspiraţia spre o cultură literară majoră, respectiv o literatură ’’adevărată“, ’’mare“, ’’înaltă“, se observă cel mai bine, în aceeaşi perioadă, la G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (1941). El respinge, din perspectiva creaţiei exclusiv „absolute” (problema valorii şi de circulaţie nu este nici măcar întrevăzută), în termeni radicali, adesea violenţi, literatura lui Urmuz. Cezar Petrescu este desfiinţat. ’’Romanul popular“, scris doar pentru „vulg”, este privit cu dispreţ. Din care cauză, subliteratura este eliminată dintr-un condei şi în termeni fară apel. Dispreţul criticului este infinit pentru „sutele de foiletonişti... de confecţionatori de pagini de citit o singură dată”. „Producătorul de literatură pentru vagonul de dormit” îi inspiră o repulsie totală. Nu există nici cea mai vagă urmă de înţelegere pentru o astfel de literatură. La G. Călinescu întîlnim negaţia sa românească maximă, refuzul elitist cel mai in­transigent. El este, sau mai bine spus era convins (căci după 1945 unghiul de percepţie se schimbă oportunist, în mod radical), că doar „doisprezece oameni fini... formează conştiinţa estetică a unei epoci”. Apoi... P.C.R. şi dictatura proletariatului vor înlocui această elită şi vor prelua cu mare succes nobila sarcină a fixării ierarhiei literare. Ceea ce duce, timp de decenii, la completa eliminare şi negare, cel puţin conceptual-teoretică, a ideii de subliteratură, în forma sa occidentală, ea este ’’demascată“ cu insistenţă şi asimilată - invariabil - cu Kitsch-ul cel mai periculos şi respingător. Un produs tipic al societăţii occidentale decadente şi imperialiste. De unde, şi culegeri de pseudo- ’’studii“ polemice: Kitsch-ul, fenomen al pseudo-artei, apărută de altfel la Editura Politică (1973). Nu lipsesc nici încercări compilative de „explicare” a fenomenului (Gabriel Máté, Universul Kitschului,­­1985) şi chiar şi o pretins­abilă confiscare ’’şmecherească“ a lui l.L. Caragiale ca... precursor al criticii acestui fenomen pseudo-estetic (Ştefan Cazimir, l.L. Caragiale faţă cu kitschul, 1988). Deci un glorios precursor al Agitprop­­ului... Aceasta ar fi faţa ’’oficială“ a respingerii subliter­aturii, într-o zonă de penumbră şi într-o perioadă de relativă liberalizare, sub presiunea tot mai apăsată a ’’noii critici“, ideea cunoaşte, din fericire, şi o minimă circulaţie. Dar totdeauna prost notată, prin conotaţii negative (de ex. Al. Călinescu: ’’literatura de bas-étage“). Foarte rar se recunoaşte, totuşi, că alături de „literatura de creaţie” există şi o „literatură de consum” (Paul Cornea, de pildă). Şi mai rar - eveniment de fapt unic - s-a putut face­­ de către Iordan Chimet, în 1986: „A fost odată un western ”) chiar şi elogiul genului western american. Manifestare, singulară, foarte meritorie, de rezistenţă indirectă. Schimbările fundamentale de după 1989, care fac posibilă formarea unui nou tip de societate, orientată tot mai mult spre consum, spre leisure, spre media, spre publicitate etc. modifică - în mod radical - şi definiţia ideii de cultură, inclusiv de literatură. Şi implicit sau explicit, mişcarea de idei a epocii readuce în discuţie în termeni obiectivi şi statutul ideii de subliteratură. Ea este recunoscută, ca un fenomen real, inevitabil, cu funcţionalitatea specifică şi deci, în esenţă, reabilitată, încep să se facă distincţii necesare: ”Eu disting incultura de pseudocultură sau subcultură“ (N. Manolescu). Identificarea şi egalizarea, în sens negativ a ultimilor doi termeni nu este însă întrutotul justificată. Mai aproape de adevăr este o altă opinie: ’’Această nouă cultură a mediilor de comunicare nu este o subcultură şi reflectă ceva extrem de profund din fiinţa noastră prezentă, şi anume un nou mod de a fi viu“ (H.R.Patapievici). Ceea ce este foarte adevărat. Bine­înţeles că se menţin şi vechi rezistenţe, de pildă împotriva kitsch-ului. Şi, cu o nuanţă foarte apăsată de critica ideologică, sunt declaraţi ’’mostre” tipice de subliteratură şi toţi Psalmii bisericii leniniste (G. Pruteanu). Se are în vedere antologia critică a lui E. Negriei (un adevărat document de epocă). Poezia un­ei religii politice - Patru decenii de agitafie şi propagandă (1995). Lipseşte încă, bineînţeles, şi tradiţia şi asimilarea in adîncime a unei noţiuni litearre noi, ca şi cunoaşterea sistematică, pe plan internaţional, a problemei (deloc simple) a subliteraturii. Se constată, deocamdată, doar scurte articole, bine orientate, introductive (Romul Munteanu: Subliteratura, 1994). O punere în discuţie vine şi din partea noastră, în termeni esenţiali, a eternei controverse: Canon sau personalitate literară? (1992). Am amintit, fugitiv, de problema subliteraturii, ierarhizărilor şi valorificărilor literare şi în alte texte din Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română (1996). Oricît ar părea de paradoxal, poate cea mai lucidă definiţie a producerii literaturii sub toate formele, în condiţiile actuale ale pieţii literare, vine însă din partea nu a unui critic, ci a unui scriitor, N. Breban, ce-i drept cu experienţă (mai rar la noi) a editurii şi publicisticii străine: „Publicarea este un act al valorii. Desfacerea mărfii. Nu e cum cred unii: ”Nu mă interesează publicul”. Dacă nu te interesează publicul nu eşti scriitor. N-ai vocaţie de scriitor”. La fel de judicioasă, în esenţă, este şi enumerarea „celor trei factori care dau valoarea: cel dintîi e critica de specialitate, cei şapte-opt critici pu­elnici, prestigioşi într-o cultură... doi este publicul, şi trei, timpul“. Evident şi „publicul şi timpul” sunt noţiuni ce trebuie descrise pe larg (tiraje, ediţii, exemplare vîndute, traduceri, premii, intrarea în manualul şcolar, lucrări de referinţă, enciclopedii, istorii literare etc.). în orice caz, mitul criticului unic „proprietar” al valorii a apus chiar şi la un scriitor cu un sens deosebit al relaţiilor şi publicităţii literare personale. Conştiinţa sa este mult mai modernă decît a cronicarului tradiţional, pretins de „autoritate”, care doar vegetează în reviste de foarte mic tiraj şi foarte puţin citite. Deci, fară „public”, fenomenul recepţiei literare nu mai poate fi eliminat în orice caz din discuţie. S-a şi spus, de altfel, de mult, că Tout le monde a plus d'esprit que Monsieur Voltaire. Şi acest ’’spirit“ conferă subliteraturii, inclusiv româneşti, şi „titlurile” sale. Cîte sunt... (Capitol din Biografia ideii de literatură, vol. V, în pregătire, în volum, toate referinţele bibliografice necesare.) RAMURI / nr. 9 / septembrie 1997 / pag. 4

Next