Ramuri, 1999 (Anul 36, nr. 7-8)

1999-07-01 / nr. 7-8

Mic tratat de patologie zonală Insula de vară. Roman underground (Polirom, 1999) este cea mai recentă carte a lui Daniel Vighi - autor proeminent al promoţiei optzeciste, aripa bănăţeană - dacă putem să-i spunem aşa. La suprafaţă, titlul pare a trimite direct spre fabulaţia romanului. El are ca protago­nist o comunitate juvenilă, marginală so­cial (un grup de beatrici) şi autoizolată spaţial pe o insulă riverană din preajma Aradului. Dacă privim ceva mai atent, perspectiva se deschide sensibil dar neostentativ. Insula conservă în cartea lui Vighi memoria fabulatorie a comunităţilor utopice. Pe cînd underground încetează să mai desemneze pur şi simplu lumea interlopă de la periferia urbei bănăţene, indicîndu-ne drept referinţă un plan în care toate scrierile lui Daniel Vighi se întîlnesc între ele pe un traseu subteran. Cum spuneam, Daniel Vighi face parte dintr-o promoţie de scriitori cu un anume spirit de corp şi cărţile sale, indiferent de gen, au aderenţe în primul rînd la produsele grupului. Ca şi în lumile fictive ale comilitanilor săi, în scrierile lui Daniel Vighi, de regulă evenimentele se consumă în cotidianul anodin, lipsit de relief şi de perspectivă, populat de fiinţe cu o identitate generică, împotmolite într-o ambianţă vîscoasă. Cu totul simptomatic este primul roman publicat de scriitor după anul-jalon 1989. Decembrie ora zece. La fel ca în Străinul lui Camus, ca în schiţa Căldură mare de Caragiale, sau ca în povestirea La ţigănci de Eliade, în cartea lui Vighi canicula este altceva decît o realitate meteorologică. Erijată în metaforă existenţială, ea semnalează anestezia şi finalmente lichefierea totală a spiritelor, anihilate de agresiunea neantului. Banalitatea amorfă în care sunt captive personajele se încarcă simptomatic pe măsură ce avansezi în lectură. Criza protagonistului devine semnul agoniei unei lumi bolnave, după 50 de ani de disperare neputincioasă şi surdă, reprimată în gesturi şi în atitudini plate, în acest nou orizont de semnificaţii, Decembrie ora zece (1989) - menţine aleasă de prozator drept titlu, cu precizarea că reprezintă momentul încheierii cărţii - ne obligă s-o interpretăm altcumva. Ea devine ora oficială de deces a lumii comuniste bolnave, însemnare finală, dintr-o fişă clinică întocmită cu minuţie pedantă, unde simptomele sunt înregistrate cu încetinitorul pe cînd moartea survine precipitat. Am insistat anume asupra acestei cărţi, perfect simptomatice pentru societatea de la care scriitorul îşi ia în mod evident rămas bun. întreg romanul desfăşoară un arsenal autorul excelează întotdeauna - fie că este vorba despre indivizi, despre grupuri mai mari sau mai mici, în fine chiar despre arii culturale relativ extinse: Banatul, Valahia, Europa de Centru, de Est sau de Vest. în această privinţă, odată în plus, Daniel Vighi consumă cu grupul. Mai mult, se întîlneşte cu autori bănăţeni din alte promoţii - Sorin Titel sau Livius Ciocîrlie, printre alţii - egal obsedaţi de fenomenologia identităţilor culturale zonale. După anul liminal 1989, Daniel Vighi a dat o radiografie socio-culturală remarcabilă, Valahia de mucava - scriere cu statut incert: eseu, jurnal intelectual și confesiune. Cartea are ca punct de sprijin tripla calitate a autorului: participant la revolta anti­comunistă din Timișoara (deci martor istoric); scriitor (creator de lumi fictive); în fine, intelectual turmentat de probleme de identitate (autor al unei teze de doctorat despre Orientul în literatura română interbelică. Constante culturale şi poetice). Scriitorul nu scapă nici un prilej să chestioneze neliniştit statutul şi menirea literaturii în lumea contemporană şi relaţiile sinuoase pe care ea le întreţine cu viaţa. Martorul priveşte istoria dinăuntru, punînd în cauză veridicitatea naraţiunilor confecţionate post-factum, uneori chiar şi autenticitatea evenimentelor trăite la cald. Cartea ne dezvăluie un Daniel Vighi a cărui alergie la mistificare şi al cărui scepticism amar îl plasează, printre optzecişti, umăr la umăr cu Stelian Tănase şi cu Bedros Horasangian: «Trăiam mai ieri în propriul nostru destin ca într-o mocirlă călduţă, aproape pasabilă. Am simţit gustul neantului, al bucuriei de a pieri, de a nu mai fi, de a pieri prin egalitate. Astăzi răul se foloseşte de libertate mai eficient decît binele. Astăzi lichelele sunt încă şi mai lichele, prostia încă mai proastă, violenţa mai dezlănţuită, ura mai mare. Răul se află în ofensivă pe tanc, pe caii cei mari, domină subtil şi grosolan şi populist.» în ceea ce îl priveşte, intelectualul are o conştiinţă autoscopică acută, aflată per­manent la pîndă şi căutînd diferenţele dintre provinciile culturale româneşti. Banatul este lumea burgheză, individualistă, iubitoare de confort material, lumea mătuşii Valeria din proza lui Sorin Titel. Valahia, lumea iacobină a lui Jupîn Dumitrache, dar şi a mahalalei sordide, pentru care nu numai ficţiunea lui Caragiale ci şi decorurile teatrale de mucava ale lui Lucian Pintilie sunt un model. în ultimă instanţă, cartea este o pledoarie contra izolării confortabile a scriitorului dincolo de furtunile istoriei. Fiindcă, pentru Daniel Vighi numai contrafacerea de mucava, butaforia, simularea, mistificarea pot fi anistorice sau apolitice: «Această linişte din alte vremuri, această Arcadie tutelată de seninătatea imperturbabilă a tropilor are gustul de mucava al unei mediocrităţi pretenţioase, nu este nici caldă nici rece, este undeva la mijlocul lumii, în locul strimt sufocat de năvala atîtor creatori ce au descoperit binefacerile turnului de fildeş.» Revenind la ultimul roman al autorului, observăm că insula sa arădeană este un spaţiu în egală măsură real şi imaginar şi, în plus, funcţionează ca metaforă generică a unei geografii pur fictive. Altfel spus, autorul joacă abil pe două panouri, etalîn­­du-şi substanţa închipuită a propriei lumi epice. Fiinţînd în prelungirea textelor anterioare ale lui Daniel Vighi, cartea aceasta are drept scenă un spaţiu bănăţean aluvionar, loc de confluenţă şi sinteză surprinzătoare, plasat între antipodul orien­tal şi cel occidental: «Te şi gîndeşti - remarcă într-un loc naratorul - dacă în vremea sultanului, cînd orăşelul fusese foarte important ca poartă de intrare în Transilvania, vreun başbuzuc sau vreun ciorbagiu, ori alemantele din acelea militare sau preoţeşti se vor fi gîndit o clipă că totul e ca o alegorie, că există ceva dincolo de şirul faptelor pe care ei le întreţineau în ziua de atunci, dacă între toate astea există o zonă sau măcar o abureală cît de mică a acestei aiureli numită de noi toţi existenţa omenească.» Tipologiile zonale ale lui Daniel Vighi nu se suprapun niciodată total cu cele ale confraţilor săi e­condei. Topografia simbolică numită în cărţile sale Banat se deschide în egală măsură spre Vest, spre Centru şi spre Est, ca parte integrantă a unui spaţiu generator de identităţi problematice, a căror patologie a fost multiplu agravată de anomalia comunistă. Marile strămutări de populaţii - deportările de Bărăgan de pildă, de care Daniel Vighi s-a ocupat într­­un rînd, împreună cu Viorel Marineasa - anomaliile comuniste multiple au malaxat semnalmentele de grup şi au agravat patologiile identitare. Insula beatricilor lui Daniel Vighi are un regim de vase comunicante cu o memorie colectivă eterogenă, în care timpurile «Domnului Petăr Groza» şi cele ale lui «Văcăroiu» se suprapun. Mai mult de atît, cîteodată jaloanele semnificative ale unui astfel de spaţiu trimit concomitent la mitologia biblică şi la monarhia autohtonă, la repere geografice profane şi la revoluţia industrială comunistă: «... vara, pe la mijlocul lunii iulie, drumul de ţară care trece pe lîngă Balta lui Cristos mai departe, pe lîngă fîntîna cu ghizduri de beton şi cu jgheabul pentru adăpat vitele, şi de acolo pe lîngă podul cel nou, care duce la calea ferată secundară, spre Timişoara e pustiu, domnilor. (...) De acolo, din cînd în cînd răzbat zgomotele TIR-urilor pînă al marginea Mureşului, pe lîngă fîntîna asta din vremea Maiestăţii Sale.» Comparativ cu scrierile greu clasabile generic ale lui Daniel Vighi, alţi prozatori bănăţeni operează cu proiecţii mai strînse ale unui fel aparte de irealitate imediată, din aceeaşi urzeală fabuloasă cu comitatul faulknerian Yoknapatawpha, în cărţile lui Viorel Marineasa, de pildă, Banatul chesaro-crăiesc este o paradigmă de ordine socială şi de civilizaţie şi o punte între Europa şi Orient, mai precis între modelul habsburgic şi cel levantin. Cel care istori­seşte caută, cu metodă şi cu ingeniozitate, punctele de convergenţă, nodurile de coincidenţe, genurile proxime ale unei civilizaţii Central Europene generice, care să includă în mod firesc Banatul. Cu o viziune aparent mai relaxată, Daniel Vighi reuşeşte un tur de forţă sintetic, producînd ceea ce teoreticienii literaturii numesc, în vremea noastră reputat amestec de reziduuri documentare şi invenţie liberă, de amintiri şi de percepţii individuale transfigurate, de stereotipii şi clişee intrate în patrimoniul colectiv. într-o asemenea zonă a identităţilor de confluenţă reperele odinioară autoritare îşi pierd pertinenţa şi se declasează pînă la deriziune, facînd marile tulniruri ideologice superflue. Pensionarii Insulei bănățene închipuite de Daniel Vighi par să guste din plin beneficiile care decurg dintr-o atare stare de fapt: «.. o emancipare căreia nici măcar nu-i știu numele exact: Occidentul? - numele unei evadări din plictiseală, percepînd ei în muzicalitatea lui golănească toată lipsa de libertate în care trăiau­­ un fel de previzibilitate care te însoţeşte acum şi mai apoi toată viaţa. Nimica interesant...» Intenţionat sau nu, Daniel Vighi îşi marchează astfel distanţele faţă de Banatul quasi-mitic al lui Sorin Titel, cu melanjul său echilibrat de ruralitate cuviincioasă şi de spirit citadin chesaro-crăiesc. Ca şi faţă de ceremonialul reconstituirii documentare, jucat cu gravitate în faţa unor cititori rafinaţi, de Livius Ciocârlie în seria sa de scrieri afişat memoralistice. Fără să îmi permit să amorsez aici un contencios identitar pe cît de pasionant pe atît de delicat, aş semnala totuşi opţiunea extrem de productivă a lui Marcel-Comis Pop. Scriind despre Banat în Istoria Comparată a Literaturilor Est şi Central Europene, ex-bănăţeanul emigrat peste ocean descoperă în Timişoara un oraş Margino-centric întrutotul simptomatic pentru amalgamul identitar în care centralitatea chesaro-crăiască şi memoria iosefină, supralicitate de alţii, reprezintă doar un filon. Prin tot ce a publicat în ultimele două decade, Daniel Vighi se află cel mai aproape de dioptriile lui Marcel Pop-Comis, în textele sale descoperim într-o devălmăşie productivă Banatul lui Sorin Titel şi pe cel al lui Livius Ciocârlie sau al lui Viorel Marineasa. Ultima sa carte Insula de vară confirmă vocaţia de clinician cultural a autorului ei. Dincolo de orice diferenţe­­ tematice, de gen, de proporţii - scrierile fictive şi non­­fictive ale lui Daniel Vighi trădează aceeaşi orientare generală: am putea s-o numim semiotică. Prin excelenţă echivoc, termenul se referă deopotrivă la o simptomatologie culturală și la o patologie socială și morală. Memorialul deportărilor în Bărăgan din anii ’50, însemnările despre anii din urmă sau despre strada Depozitului, anatomia Valahiei de mucava, teza de doctorat a autorului simt tot atîtea capitole­­ autonome dar nu total independente - ale unui fals tratat de patologie culturală zonală, în redactarea căruia prozatorul s-a implicat de la debut încoace. RAHURI / nr. 7 - 8 / iulie - august 1999 / pag. 4

Next