Ramuri, 2005 (Anul 42, nr. 1-12)
2005-01-01 / nr. 1
2 bruion de Gabriel Chifu Pe piaţa literară a apărut o nouă publicaţie săptămânală - Suplimentul de cultură, care reprezintă un proiect cultural al Editurii Polirom în colaborare cu Ziarul de Iaşi. Bine structurată, bine scrisă, cu colaboratori valoroşi, suplimentul de cultură se impune de la primele sale numere ca un punct de referinţă şi dovedeşte că editura Polirom înseamnă în acest moment la noi o instituţie complexă care-şi joacă foarte convingător rolul de nucleu cultural. Nr. 7 (din 8-14 ian. 2005) conţine un interviu cu Andrei Corbea-Hoişie, intitulat semnificativ „Ministerul Culturii s-a blamat iremediabil“. Cităm începutul acestui interviu realizat de Alex Savitescu: „Cum vedeţi statutul intelectualului în epoca semidoctismului? Cu destul scepticism, pentru că, aşa cum se poate constata, interesul semenilor noştri este concentrat asupra a ceea ce se cheamă astăzi vedetă, asupra a ceea ce se vede la televizor, mai cu seamă la aşa-zisele ore de maximă audienţă. Mă întreb dacă este o fatalitate... Şi poate că, într-un fel, este: va trebui să ne obişnuim, până la urmă, cu acest tip de societate. îngrijorător este alt lucru: nu că un mare număr de oameni o preferă pe Mihaela Tatu sau pe Teo lui Dan C. Mihăilescu ori emisiunilor pe TVR Cultural, ci fragilitatea prestigiului social al păturii intelectuale de la noi, care, de unde, până în 1989, avea un statut privilegiat în comunitate - chiar dacă el emană şi din lesa totalitară, cu alte cuvinte din misiunea rezervată de Partid „suprastructurii“, sau, mă rog, „tovarăşilor de drum“, în câţiva ani sau câteva luni după 1989 şi l-a văzut pulverizat. S-a pulverizat şi pentru că foarte mulţi intelectuali fie că au contribuit ei înşişi la devalorizarea speciei, fie că asaltul unui nou tip de mass lumea de cuvinte Revistele literare media asupra societăţii româneşti i-a marginalizat din capul locului.“ La rubrica Dosar - proba scrisă, Carmen Muşat, Andrei Oişteanu, Andrei Pippidi, Viorel Barbu, Nicolae Manolescu răspund la o întrebare care preocupă lumea intelectuală: Ce mai reprezintă Academia Română?. Cronica literară, susţinută de Doris Mironescu, se ocupă de volumul „Despre identic şi felurit“, o antologie din opera lui Gellu Naum (selecţie de Simona Popescu). Alte colaborări permanente semnate de Adriana Babeţi, Emil Brumaru sau de Lucian Dan Teodorovici, Radu Pavel Gheo, Florin Lăzărescu, Simona Sora, Ruxandra Cesereanu, Răzvan Tupa sporesc interesul acestei reviste. Apostrof „Scriitorii sunt gratis“ în Apostrof nr. 12,2004 nea atras atenţia editorialul Martei Petreu intitulat 175-110-15 Este o pagină care exprimă dezamăgirea, exasperarea, oboseala redactorului care, aflat în situaţia de a face o revistă literară, se luptă cu morile de vânt, se loveşte de obstacole incredibile. Reproducem câteva fragmente din acest articol care descrie atât de expresiv o stare de lucruri pe care şi noi, ca orice redacţie literară, o cunoaştem prea bine: „Apostroful a ajuns la numărul 175, iar Biblioteca Apostrof, editura revistei, la 110 cărţi. Nu e rău, îmi spun. Şi ştiu de fapt că, pentru o revistă care n-are nimic în spate - adică nici bani, nici o instituţie dispusă să o finanţeze şi în stare să o facă - faptul că a rămas în viaţă şi că a atins venerabila vârstă de 15 ani este, în realitate, un miracol. Cultura costă. Mult. Chiar dacă scriitorii sunt gratis. Iar colaboratorii Apostrofului, cu mici excepţii, aşa sunt. Jucăria asta care e Apostroful costă, în momentul de faţă, peste 1 miliard pe an. La anul - dacă va mai exista pentru noi un „la anul“ - va costa cam un miliard şi jumătate. Chiar dacă, repet, scriitorii sunt gratis. Dar nu sunt gratis: apa, gazul metan, canalizarea, salubritatea, electricitatea, sediul. Nu e gratis tiparul. Nu sunt gratis computerele, hârtia de scris, calcul, reparaţiile la computer şi copiator, tonerele, telefonul, e-mail-ul. Nu sunt gratis plicurile, timbrele, hârtia de împachetat, sfoara de legat pachetele. Nu e gratis poşta. [...] Iar despre cât de uşor se obţine suma de 8.333 333 lei pe număr de la Ministerul Culturii şi Cultelor, numai cei care nu lucrează cu actualul Minister al Culturii şi Cultelor îndrăznesc să vorbească... Cu actualul Minister al Culturii şi Cultelor se lucrează, pentru sume minuscule, într-un coşmar fanariot. [...] în România nu e greu să începi e greu să continui, să persişti, să durezi. Nouă, apostrofilor, ne-a fost greu. Dacă revista există astăzi, există pentru că noi am fost încăpăţânaţi, pentru că am crezut în valoarea a ceea ce facem - adică în valoarea culturii române, materializată în numere de revistă şi-n cărţi - şi pentru că, de asemenea, am crezut că vor veni vremuri bune, în valoarea culturii române, în a cărei bibliotecă am adăugat şi noi un raft de tipărituri, credem şi acum. Dar în viitoarele vremuri măcar bune, nu. [...] Şi anunţ că Apostroful, marcă înregistrată, împreună cu editura sa, de asemenea marcă înregistrată, sunt de vânzare.“ în 22 citim, sub semnătura lui Cristian Teodorescu despre „demisia cu dedesubturi a lui Dinu Sărar“: „Dinu Săraru ştie că fără funcţii şi fără să-şi cultive relaţiile cu puternicii zilei nu înseamnă nimic. E un romancier găunos şi un dramaturg căruia nu i se joacă piesele dacă nu dă el ordin. De conivenţă cu Răzvan Theodorescu, cel care a furnizat banii, a dus o politică de cumpărare a actorilor de la Naţional şi de anihilare a UNITER, în acest scop, a folosit banii pompaţi de Ministerul Culturii şi teroarea administrativă. Zăhărelul şi gârbaciul - instrumentele stalinismului cultural autohton, singurele, de altfel, pe care Dinu Săraru le-a înţeles în lunga sa carieră de politruc ambiţios.“ „Ramuri“- 99, 100 La 5 decembrie anul trecut, s-au împlinit 99 de ani de când doi adolescenţi, C. Şaban Făgeţel şi D. Tomescu, au înfiinţat la Craiova o publicaţie literară care a avut destin „Ramuri“. O aritmetică elementară ne spune că în 2005 sărbătorim centenarul revistei. Nu suferim de maladia festivismelor, de tentaţia de a transforma orice întâmplare în prilej de chermeză, după cum suntem feriţi, sperăm, şi de triumfalismul provincial, închis în sine, dispreţuitor al sistemelor de referinţă corecte, dar credem că aceşti o sută de ani strânşi în dreptul „Ramurilor“ constituie într-adevăr un eveniment cultural remarcabil. De ce? Fiindcă strădaniile în câmpul literaturii, mai larg al culturii, se cade a fi respectate şi preţuite. Un popor care are trecut cultural, care are rădăcini culturale are şi identitate, are şi nobleţe, are şi viitor. Aşa încât, cu numărul 100, ca vârstă a unei publicaţii literare, ne justificăm prezentul, dăm semne că ne-am situa de partea perenităţii iar nu a efemerităţii, cu numărul acesta 100 ne putem lăuda aşa cum te lauzi cu un vin vechi sau cu o sabie voievodală care a păstrat întregi hotarele. Nu ştiu câte dintre instituţiile răsfăţate, dintre întreprinderile atât de populist cocoloşite în aceşti ani (nu ni se pare devalorizatoare o asemenea comparaţie a domeniului cultural cu domeniul economic!...), de aici, din Craiova, se vor dovedi peste ani a fi fost emblematice, importante pentru istoria locului, însă revista „Ramuri“, această Cenuşăreasă, avem convingerea, va rămâne, va conta, va marca zona. Riscând ca tonul să fie prea patetic, ne exprimăm încredinţarea că, lângă culele olteneşti, lângă mănăstirile de sub munte, lângă Teatrul Naţional, şi această publicaţie literară trebuie văzută drept ceea ce este un monument, un monument aparte, nu din piatră, ci din cuvinte alese, care zidesc, îndeosebi acum, când valul globalizării pare să cuprindă totul, cu avantajele dar şi dezavantajele cunoscute (consumismul, uniformizarea valorilor la treapta lor cea mai de jos, care, din păcate, atrag după ele conformismul, comoditatea şi precaritatea intelectuală, absenţa adevăratei creativităţi etc.), pentru fiecare popor este meritoriu, este chiar necesar, obligatoriu - cum sunt pentru bolnav tratamentul cu vitamine naturale, terapia intensivă regeneratoare! - să depună acest efort considerabil în spaţiul culturii scrise, al limbii naţionale, care-i conferă individualitate, care-i păstrează şi îi dezvoltă cel mai bine fibra naţională, esenţa, energia particulară. De aceea se cuvine să ne bucurăm toţi că „Ramuri“ a ajuns la centenar. A ajuns vie, sănătoasă, hotărâtă să-şi joace rolul, acela de a fi loc de încercare pentru ideile valoroase din cultura română, acela de a fi casa care să adăpostească excelenţa ce se manifestă aici, zonal, sau oriunde în literatura română. Din perspectiva noastră, a redactorilor de azi ai revistei, noi ne imaginăm ca fiind o verigă într-un lanţ, ca fiind un fragment al zidului ce vine dinainte şi continuă, urcă după noi. „Ramuri“, dacă este o izbândă, este o izbândă nu doar a noastră, a redactorilor săi, ci, deopotrivă, a tuturor celor care semnează în paginile sale, a tuturor celor care o citesc, a oraşului totodată şi, de ce nu, a literaturii române, în opinia noastră, aici, la Craiova, „Ramuri“ poate constitui o cauză în jurul căreia e normal să ne solidarizăm toţi, dincolo de diferenţe, dând acel semnal necesar de coerenţă, de orizont deschis, de asumare superioară a adevăratelor valori. Spuneam că „Ramuri“ a ajuns sănătoasă la respectabila vârstă de o sută de ani. Aşa este. Dar trebuie neapărat să adaug: sănătoasă şi săracă. Spuneam, de asemenea, că „Ramuri“ este o Cenuşăreasă. Aşa este, tocmai din pricina acestei sărăcii, din pricina lipsei unui sprijin financiar constant, decent. Această „fragilitate“ financiară este cea mai mare problemă a revistei noastre: ea o face vulnerabilă, ea o împiedică să fie o publicaţie pe atât de bună pe cât ar putea să fie. Anul trecut ne-am izbit de dificultăţi deosebite. Pentru corectitudine, trebuie spus că am beneficiat, spre finalul anului, de un ajutor din partea primăriei, gest pentru care aducem mulţumirile noastre. Cei 99 de ani de la întemeiere am reuşit să-i marcăm prin două proiecte culturale: întâi - iniţierea, prin editura Ramuri, a unei serii Poezia, în care am publicat volumelefrumoase şi prin versurile lor, dar şi ca obiecte grafice în sine, prin contribuţia lui Marcel Voinea), semnate de trei poeţi craioveni de vocaţie: Ioana Dinulescu, Bucur Demetrian şi Florea Miuşi, doi - acordarea premiilor „Ramuri“ pentru literatură şi arte vizuale. Mărturisesc însă că pentru a obţine fondurile modeste necesare am purtat o luptă disproporţionat de grea: eu unul am consumat atâta energie, atâţia nervi, atâta suflet cât aş fi scris o carte sau cât aş fi mutat să nu zic un munte, dar un deal în mod sigur. Accentuez, asta s-a întâmplat pentru ceva care trebuia să vină de la sine! Mă îndoiesc că mai sunt în stare să repet şi anul acesta truda absurdă, epuizantă, adeseori înjositoare. Proiecte culturale majore avem şi pentru centenar. Sper însă ca măcar acum, la însemnatul jubileu, să fim scutiţi de umilinţe inutile, de dialogul cu surzii, de bătutul la uşi care nu există aievea, ci sunt doar desenate pe zidul opac. Suplimentul de cultură 22 RAMURI Nr. 1 • IANUARIE 2005