Ramuri, 2008 (Anul 45, nr. 1-12)

2008-01-01 / nr. 1

Horia DULVAC Fantoma lui Morel S­e întâmplă ceva ciudat cu faptele noastre: după ce se consumă, devin trecut şi încep să îşi afişeze îndărătnicia, să îşi construiască propria mitologie... îmi amintesc o ştire senzaţională care făcea prima pagină a presei scrise la începuturile televiziunii: o mică (adică o imagine de control) a unei televiziuni britanice rătăcise câteva zeci de ani prin spaţiu (un fel de gol, un fel de nepăsare a planetelor) şi se lovise şi se reflectase de corpuri, până revenise în prezent, putând fi recepţionată de televiziune. Ne putem imagina, ba chiar calcula, distanţa astronomică parcursă de buclucaşa imagine, dacă înmulţim numărul anilor scurşi (de la născutul întâmplării până la prezent) cu viteza luminii, în kilometri pe secundă. Prima mea asociere (eram pe atunci adolescent) a fost aceea cu proza sudamericanului Rioy Casares „Invenţia lui Morel” - o genială (şi fermecătoare) poveste a gesturilor care nu încetează să bântuie timpul, poveste din care ieşeam cu imaginea unui prezent cu totul imprevizibil, ce putea fi oricând destructurat şi recompus la loc, dacă astfel de bucăţi dizidente de realitate ar fi putut fi adunate. (într-un mod alarmant, inconştient şi difuz, tot la asta mă gândesc de câte ori mi se pomeneşte despre Parusia, un fel de a doua venire nu a lui Isus, ci a gesturilor noastre nesăbuite, prin care am contribuit la un inconştient prezent, care ar veni parcă deodată peste noi, cu forţa revărsată a unui fluviu, inundându-se imobila clipă în care stăteam indolenţi şi precar.) Ei bine, în această lume în care separaţia dintre mitic şi profan e cât se poate de concret delimitată (îmi amintesc difuz o poveste în care unul dintre eroi chiar coboară cu o ombilicală frânghie în lumea cealaltă), zeii au o problemă: pentru a „supravieţui”, sunt dependenţi de faptele noastre. Fără trup, fără consistenţă, fără vizibilitate sau atribute, zeii au o nevoie vitaminică de actele noastre pentru a dura. Adoră ca pe un aliment săţios această livrare pe care o facem, acţionând (în numele lor), săvârşind fapte pe care le contorizează într-o virtualitate ce face ordine şi care devine locusul de unde izvorăşte prescripţia logică. (îmi şi imaginez plăpânzii zei trăgând pe nas aerul rarefiat ca fumul de lumânări al străduinţelor noastre, spre efemerele, dar nu lipsitele de consecinţe, fapte.­ Abia târziu am înţeles pomenile pentru morţi, un adevărat ospăţ al zeilor, care se dă celor duşi pe altă lume, la intervale repetate, facându-i să pară din nou generatori de consecinţe, vii. Pentru a înţelege cu mai multă acurateţe de ce acţiunea noastră simplă e atât de importantă: ba ospăţ al zeilor, ba pomană pentru morţi ori suport pentru ranforsarea efectivă, fizică a timpului, trebuie să simţim reticularitatea prezentului. (O entitate la fel de spongioasă şi goală, ca materia cu distanţele sale astronomice dintre nucleul cel dur şi rătăcitorii şi hymericii electroni). Iar pentru aceasta, trebuie să avem viziunea separaţiei metafizice a două lumi. Una, a faptelor împlinite, în care trăim, care ne orientează existenţa, fâcându-ne să trăim într-un singur timp, ce nu mai poate fi întors înapoi.­­Ireversibilitatea: o expresie condensată, vectorială a dramei. Asta ar putea fi trista noastră notă de plată pentru privilegiul de a schimba prin acţiune faptul împlinit, cel care se bucură de o teribilă stabilitate şi legitimitate primară). A doua este lumea posibilului, din care zeii ne încurajează, neputincioşi în act direct, ca nişte bătrâni cicălitori făcând galerie, de pe fotoliile lor paralitice, unor tineri alergând pe terenul de sport... în copilăre, adoram poveştile vii, mai bine spus evocările pe care ceilalţi le făceau asupra trecutului. Era un amestec din fapte necunoscute, care se petrecuseră cu un oarecare timp înainte ca eu să fi existat, împreună cu unele cu care eu chiar fusesem contemporan. De pildă, unii îşi evocau părinţii, trecutul, sau armata. Ceea ce mă surprindea era o augmentaţie flagrantă a întâmplărilor, dusă până la inexactitate, într-o complicitate care mă lăsa perplex. înaintaşii erau întotdeauna mai buni şi puternici decât nevolnicii din prezent şi niciodată, dar niciodată, ei nu vor putea fi egalaţi. Se construia o mitologie ad hoc, cu acceptul complice al celor participanţi la această hermeneutizare colectivă, ca un ritual. Lipsa de susţinere a unei astfel de poziţii mă nedumereşte şi azi. Pe de o parte, cel care vine nu poate, nu are abilitatea să îl înlocuiască pe cel vechi. Cel vechi, care era deja consacrat de forţa zdrobitoare a faptului împlinit (imaginea reflectată a gesturilor sale va fi ajuns deja pe cine ştie ce planetă de care se va fi ciocnind), părea veşnic, iar cel nou, care era un nevolnic, avea o singură şansă: aceea a unui vinovat paricid. Noua generaţie e lipsită de mijloace: la liceu sau la facultate ni se spunea de fiecare dată umilitor cu cât suntem mai slabi decât cei ce ne-au precedat, pe de altă parte trebuia să aderăm la adevărul comun că „lumea e în progres”. Dacă era aşa, lumea n-ar fi trebuit să meargă înainte, ci înapoi, sau eu cel care l-am înlocuit pe cel vechi eram deja mai bun prin simplul fapt că existam. Continuam să fim ţinuţi într-o stare vinovată, ilegitimi, ca într-o continuă foame. Cum nu te poţi opune tendinţei generale a mitologizării trecutului, singura şansă era să aderi şi tu la acest joc. Să însemne asta încă o probă de ireconciliabilă tensiune la care eram supuşi? Urmăream cu sufletul la gură finalele competiţiilor sportive, mai instructive şi evidente erau parcă cele individuale, de tenis, sau box. Cât de autorizat părea campionul! Şi cât de neputincios şi lipsit de mijloace era cel care voia să îi ia locul! (Aceste lucruri mi-au revenit în minte mai târziu, când era vorba de nişte dictaturi care mie mi se păreau de-a dreptul comice, copilăreşti: un dictator modern cerea contracandidaţilor săi certificat medical psihiatric, pentru că numai un nebun putea să concureze împotriva lui. Câştiga mereu cu nouăzeci de procente. Restul de zece erau în sfera patologiei, anormalului.­ Pomenind cu o oarecare afecţiune (orice lucru, chiar şi o nenorocire cu care te familiarizezi începe să aibă funcţiunea unui balsam­ despre fantomele lui Morel, extraordinar este felul cum expresia, imaginea, impresiunea actului se situează în această poveste. Spuneam că prezentul, odată dus, nu dispare aşa pur şi simplu. Gesturile noastre se pot înregimenta în­tr-o anume reticularitate, care la rândul ei impresionează lumea zeilor, creând astfel premisele împlinirii a altceva. Faptele se dispun într-o condiţionalitate care face ca unele gesturi să le ceară pe altele, aşa cum ritualitatea mişcărilor într-o slujbă religioasă e un dozaj cât se poate de eficient şi exact. Odată consumat, prezentul începe să reverbereze în tot soiul de reflexii, creîndu-şi prin asta un soi de proliferare ce-i dă o veşnicie ciudată, în alteritate. Gesturile noastre rătăcesc ca o coregrafie amplă şi reverberaţia, imaginea lor se loveşte de astre. Nu mor. Asta îi dă gestului, prin imaginea sa, un soi de indestructibilitate.­­Mai târziu, am observat că tot aşa făcea şi Adam cel căzut şi tot aşa îşi construia fiecare propria mitologie. Un bun prieten din copilărie mi-a spus ceva surprinzător pe patul de moarte: „nu îţi face probleme, bărbaţii sunt nemuritori”, o frază pe care n-am înţeles-o decât târziu şi abia pe jumătate.) Faptele perpetuează o complicitate ascunsă, o relaţie metafizică privilegiată cu expresia: odată ce gestul s-a produs, a şi căpătat un frate geamăn, un duplicat în exterioritatea cea plină de posibil. Vom constata că moartea e un truc al momentului, că definitivul şi dispariţia sunt anulate prin infinitezimalul momentului. Expresia: fantoma aceea din „Invenţia lui Morel”, mica care călătoreşte ciocnindu-se de aştri, cea mai comună reţetă a nemuririi. subiecte de Gabriel Dimisianu Un important scriitor discret M­ă refer la Pavel Chihaia, scriitorul rămas azi aproape singur să reprezinte aşanumita generaţie literară a războiului, pierdută şi regăsită. în 2007 Pavel Chihaia a împlinit, cu discreţie desăvârşită, 85 de ani. Tot anul trecut, către sfârşit, editura Paideia şi Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc i-au tipărit lui Pavel Chihaia simultan trei volu­me, cuprinzând proză, eseuri, fragmente de jurnal, articole şi studii de istoria artei, mărturisiri literare şi politice, comentarii diverse. Impunătoarea ofertă editorială ar fi putut să genereze un eveniment în spaţiul nostru cultural. Faptul nu s-a întâmplat, discreţia însoţindu-l pe scriitor şi în această împrejurare care nu era una chiar de toate zilele. Aproape totul m-a interesat în cele trei volume şi în chip special secţiunea din primul care include succintul roman Hotarul de nisip, nuvela Fuga în paradis, câteva secvenţe de jurnal (din 1956-1957), câteva texte memorialistice şi confesive (Cearta sufletului cu trupul, începutul vieţii şi tinereţea mea). Romanul Hotarul de nisip, scris în 1952-1954, publicat parţial după 1990 în revista „Jurnalul literar“, este a doua piesă din proiectata trilogie dobrogeană a lui Pavel Chihaia, Blocada fiind prima. Despre a treia piesă, până acum nescrisă, aflăm de la autor că ne-ar fi întors în trecutul dobrogean îndepărtat şi l-ar fi evocat pe Ovidiu la Tomis, în vremurile„în care marele poet al Antichităţii străbătea zilnic ţărmul oraşului, în aşteptarea iertării şi a triremelor romane“. Dar să revin la Hotarul de nisip, o naraţiune scrisă în anii 50 şi care ne proiectează în acea întunecată perioadă. Un roman scris de Chihaia fără gând de publicare. Literatură de sertar cu alte cuvinte, literatură de felul aceleia despre care s-a spus că nu a prea existat în România, lată că a existat totuşi. Hotarul de nisip este o fâşie simbolică între „ţara întunericului marxist şi marea liberă“. Cheia acestei interpretări ne-o dă autorul însuşi într-un text confesiv în care vorbeşte despre „spaţiul tomitan şi creaţia mea“. Să fugă, să evadeze din „ţara întunericului“, aceasta e problema-obsesie a tânărului Lucian, unul din eroii cărţii, „prizonier între cele două lumi pe hotarul de nisip“. Şi alţii vor să fugă, să spargă încercuirea, noua blocadă instituită nu de război, ca în romanul anterior, ci de abandonarea, de lăsarea noastră de către vesticii capitularzi la discreţia sovieticilor. Lucian, Dron, Werner, Lala, eroii tineri din Hotarul de nisip, sunt captivii unei lumi în care se „simt singuri, părăsiţi, uitaţi“, pândiţi la tot pasul de primejdii, lume ostilă şi terifiantă, cu anchetări la Securitate, cu scoateri cu forţa din locuinţe, cu arestări, cu încercări de opunere reprimate brutal. Sigur că s-a mai scris despre teroarea din România anilor 50 („obsedantul deceniu“), dar Chihaia este printre puţinii care au facut-o din interiorul epocii şi nu retrospectiv, prin filtrarea amintirilor şi din documente. Hotarul de nisip este în sensul cel mai propriu o carte trăită. Epic vorbind, romanul are o structură complexă, cu încrucișări de per­spective, cu folosirea unor tehnici care vor deveni monedă curentă, la noi, abia în proza anilor 80. Personajele, de pildă, schimbă păreri despre romanul în care ele însele figurează şi pe care noi tocmai îl citim. Sub aspectul semnificaţiilor, finalul este totuşi neaşteptat de luminos. Cei trei tineri însetaţi de libertate evadează pe mare cu o ambarcaţie clandestină, trimisă anume pentru ei. Reuşesc astfel să se salveze, iar „hotarul de nisip“ devine „o legătură cu lumea civilizată către care noi ne îndreptăm“. Nu spun că nu vor fi existat în realitate cazuri de evadare izbutită, dar încheindu-se astfel romanul parcă pierde din dramatism. Parcă în replică, nuvela Fuga în paradis, axată pe aceeaşi temă a evadării din infern, este dramatică în întregul ei. Şi aici este vorba de trei tineri care vor să se salveze prin evadare, fără a reuşi însă niciunul. Strecuraţi în cala vaporului care transporta ciment în Suedia, doi mor striviţi de sacii răsturnaţi peste ei în timpul furtunii, iar al treilea scapă viu dar e debarcat în primul port de escală şi retrimis în România unde va face puşcărie zeci de ani. Tema evadării (izbutite sau eşuate) stă în firească strânsă relaţie cu tema exilului, de asemenea prezentă, cum era de aşteptat, în scrierile lui Pavel Chihaia, în textele sale memorialistice dar nu numai, în articole și interviuri. Despre felul cum apare ea la autorul Blocadei, trăitor el însuși în exil multă vreme, poate însă cu alt prilej. 3 RAMURI • Nr. 1 • IANUARIE 2008

Next