Renaşterea Bănăţeană, iunie 1995 (Anul 7, nr. 1605-1630)

1995-06-12 / nr. 1614

PAGINA 2 ♦ 12 IUNIE 1995 EMIL GRAMA - ILUZIA SPECTACOLULUI - SPECTACOLUL ILUZIEI ■ Cronica "aproape" sentimentală Valorificându-și cu bonomă dezinvoltură experiența de scenograf, ilustrator și pictor, Emil Grama se "sărbătorește" în aceste zile la Galeria­­ "Helios" printr-o expoziție specială. Arta pop a anilor '60 cu ale sale "ready made", obiecte absurde și ansambluri de obiecte, readucea în atenție dadaismul începutului de secol, gratuitățile expresive antiburgheze ale lui Duchamp și cercului său. Moda și comerțul de artă au "clasicizat" lucrurile și iată deci un sfârșit de secol în care orice "îndrăzneală” poate deveni cumințenie și chiar conformism. Privite ca simple elemente de limbaj, libertățile dadaiste și neodadaiste și-au cucerit însă fără îndoială dreptul la existență, asemenea altor mijloace mai mult sau mai puțin convenționale. Gândind astfel, pare gratuit și inadecvat a califica recenta expoziție a lui Emil Grama ca "îndrăzneață". Ea poate și trebuie să fie citită altfel. Pe deplin justificate de o experiență personală a unui "meseriaș al scenei”, picto-obiectele lui Emil Grama propun un ambient individualizat, subiectiv, polivalent în expresie, îngrijit în execuție și un tip de sensibilitate, în esență neagresivă (chiar în ironie). Artistul nu se sfiește să scoată din context și să exploreze zone ale kitschului și spectacolului efemer, efectele vitrinei, unde sclipirile iluzorii și artificialitatea par și sunt normale. Dincolo de forme și aparențe se ascunde poezia, desprinsă aproape din nimic, în viziunea Grama, dintr-un joc amalgamat al "dantelei" ("împietrite")­ .împietrirea și poleiala, simboluri răstălmăcite și asociate aproape aleatoriu sugerează într-un mod strict subiectiv spaima și râsul, melancolia moderată și speranța, desuetudinea nostalgiei, jocul cu iluzia, un spectacol imaginar posibil, al prezentului și poate al unui timp adimensional. Materialele sunt neconvenționale pentru pictor, chiar dacă pe alocuri se și pictează. Ele sunt materialele scenei. Materialele substituite și efectele: dantelă și lemn, metal, obiecte, frânghii, "aur și argint” - poleială, restituiri și reconstituiri, invenții și reasamblări, zone vopsite și zone vibrate, trucuri, pulsații, efecte. Grama se joacă. El se joacă "frumos", uneori ironic, descoperind în real un spațiu aproape bizar, de poveste. Pictează (sensibil sau dur), construiește și povestește ca un "naiv", uneori imaginând "tablouri" și ilustrații "extraterestre", un fel de evadare în vis și fast (peisaje cu antri­­rozete și pământuri-dantelă), la interferența gusturilor și gesturilor, cu o voită ignorare a prejudecăților, într-un triumf conștient al trucajului și efectelor. La frontieră, părăsind parcă blândețea "frumosului" convențional, Emil Grama ansamblează apoi, repere și efigii, atacând programatic, în cicluri, două teme ale prezentului: jocul cu politicul și politica (zonă cinică și parțial agresivă) și jocul cu credința, zonă în care aparențele sufocă adesea (cu umbra) lumina, între asemenea repere relativ limpezi și ostentativ actuale, tratate ingenios, artistul inventează și asociază "izvoare", sclipire și cădere (chiuvetă, găleată, sticlă aruncată, dantelă, munte), fără obsesii de gust, concepute ca ironii și măști existențiale sclipitoare. Intr-un fel, ni se propune să ne simțim bine, să intrăm în spațiul nostalgic al casei, să citim scrisoarea fetiței, să ne așezăm pe scaunul negru fără vârstă, între rozete și aștri, să revenim apoi la spirale-drum eliberați de convenții, trecuți printr-un labirint de panopticum. Artistul Grama devine scenograful din vis și ghidul glumeț, fascinat de mirajul imaginii, "îmbătat" de coșmar și feerie. Acum, eliberat, ne propune o scenă. Aici. Suntem invitați. Politicos. Putem deci, dacă vrem, să trăim libe­ri și efemer iluzia spectacolului și spectacolul iluziei. Textul ne aparține. CIPRIAN RADOVAN Corina, studentă. Vă mulțumesc pentru frumoasele dv­ aprecieri față de suplimentul nostru de cultură, Paralela 45. Referitor la poezia pe care mi-ați trimis-o, ea dovedește că sunteți înzestrată cu sensibilitate, că dețineți chiar știința de a versifica în mod convingător, ba chiar se întrezărește și oarecare talent, în versurile dv. se resimt însă ecouri din lirica eminesciană. Poate că un grupaj mai consistent ne-ar putea convinge, îl așteptăm. Norbert B: Mă simt dator să vă cer scuze, ca de altfel tuturor celor care mi s-au adresat prin scris, cu creații proprii, și cărora nu m-am învrednicit să le răspund, îmi scrieți că iubiți literatura, în special proza, dar că vă place să vă descărcați emoția, dragostea, furia, prin poezie. Este foarte bine că o faceți, însă ar mai fi nevoie și de un dram de talent ca acestea să se convertească în creație literară. Deocamdată, cu regret trebuie să vă spun că în versurile pe care mi le-ați trimis n-am descoperit decât puțină abilitate. Vom mai vedea. Polemici Maria și Felicia­. Tare îmi pare rău că din motive obiective n-am reușit să vă dau cumva un semn de viață. Apreciez foarte mult că v-ați gândit să-i trimiteți mamei, de o zi anume, o poezie în dar. Numai că, pentru a fi publicată, o poezie trebuie să îndeplinească anumite condiții, să aibă anumite calități, nu doar să sune frumos. Ori, tocmai aceste calități lipsesc versurilor trimise de voi. Ion Căprariu, Honorici: Versurile trimise de dv. au o singură calitate­­ sunt, să zicem, bisericoase. Ruga pe care o adresați Cerului, de Rusalii, nu depășește, din punct de vedere artistic , simpla litanie pe care oricare muritor o adresează Divinității. Nu cred că sunteți înzestrat pentru a scrie poezie. ION MARIN ÁLMÁJÁN RENAȘTEREA BĂNĂȚEANĂ - PARALELA 45 O ambasadoare a sufletului românesc ELENA VĂCĂRESCU Poetă din neamul Văcăreștilor, nepoată a lui Iancu Văcărescu. Elena Văcărescu s-a născut la București, în 1866. Când Elencuța avea doar 7 ani, familia ei se mută la Văcărești, pe Dâmbovița, unde ea se apropie de sufletul țăranilor, ascultând doine, balade, bocete care vor constitui nucleul volumului "Rapsodul Dâmboviței". începând din 1879, în tovărășia mamei sale se va muta la Paris, pentru a-și desăvârși studiile. Acolo îi cunoaște pe Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, José-Maria de Hérédia, care îi îndrumă primii pași în arta versurilor. întâlnirea în 1885 cu Victor Hugo este de o mare importanță pentru Elena Văcărescu. Poeziile scrise până în 1885 vor fi unite în volumul "Chants d'Aurore" (Cântecele zorilor - 1886), volum încununat de către Academia Franceză cu premiul "Archon Despérouse". Revine în țară începând cu 1888 și face parte, timp de trei ani, din suita Carmen Sylves. Este însă victimă a unor intrigi de curte și silită să ia drumul exilului (e vorba de hotărârea regelui Carol I de a rupe legăturile sentimentale ale domnișoarei Văcărescu cu prințul Ferdinand). în 1896 îi apare volumul "L'Ame séreine" (Suflet-senin). Leagă noi prietenii cu Maurice Barrès, Anna Brâncoveanu de Noailles, Marcel Proust, Sara Bernhard. Are o prodigioasă activitate literară în capitala Franței, îi apar culegerile de versuri: "Sueurs et Flammes" (Licăriri și văpăi - 1903), "Le jardin passonné" (Țara dorului - 1908), "La dormeuse éveillé" (Din somn trezită - 1914) romanele "Amor vincit" și "Le Sortilege" (Vraja - 1911), piesa într-un act "Stana" (1901), drama "Pe urma dragostei", volumul folcloric "Nuits d'Orient" (1907), "Regi și regine pe care i-am cunoscut" (ediția engleză în 1904, ediția fran­ceză în 1908), libretul operei "Le Cobzar". Este apreciată de Anatole France, Francis Jammes, Jules Lemaitre, Marcel Prevost etc. Nicolae Iorga spunea despre ea: "O româncă (...) strămutată pentru totdeauna în alt cerc de viață omenească, dar, netăgăduit, o româncă". Elena Văcărescu, pe lângă bogata activitate literară, a desfășurat și o activitate politică: în timpul pri­mului război mondial, a organizat întâlniri cu personalități influente sau mitinguri publice în favoarea României, în 1920 i s-a încredințat misiunea de a face parte din Delegația României la Societatea Națiunilor. Delegația română de la Geneva a fost condusă o perioadă de N. Titulescu, Elena Văcărescu secondându-l nu numai în probleme de cultură, ci și în acțiuni diplomatice de primă importanță. Paul Valéry remarca: "la ea coexistă un poet cu un admirabil om politic". Volumul de versuri "Dans l'or du soir" (în jurul serii) reunește poeziile scrise­­ între 1917-1927. Călătorește mult, conferențiază în multe țări din Europa, popularizând și literatura română. Traduce și publică din Alecsandri, Eminescu, Goga, Blaga etc. Este prima femeie primită în Academia Română (1925) și prima personalitate feminină distinsă de francezi cu marele premiu "Cavaler al Legiunii de onoare” (1927), în timpul celui de-al doilea război mondial, ține numeroase conferințe în favoarea Rezistenței franceze. în iulie 1945 va primi nobila misiune de a reprezenta România în forurile internaționale - Institutul de Cooperare Intelectuală - devenit mai apoi UNESCO. Se stinge din viață în 1947, la Paris. Dorința ei de a fi înmormântată "lângă părintele poeziei române Iancu Văcărescu, lângă marele nostru Enăchiță, a cărei nedemnă urmașă a fost", s-a împlinit după 12 ani, când sicriul a fost depus la București, în cripta de la Bellu. Elena Văcărescu, poetă de "discrete și sincere efuziuni", a îmbinat romantismul cu simbolismul. Lirica erotică și cea a naturii primează în creația ei poetică: "Te voi iubi de-a pururi, Din clipa de-o respir/ Pân­ timpul m-o petrece la margini de genune", "îndepărtatul aur al zorilor rotite/ Copaci subțiri prin care câmpiei îi străvezi/ Splendoarea goliciunii întregi abia ferite/ Pământul bun și darnic al țării-n care crezi". Folclorul cu obiceiurile, tradițiile, credințele străvechi este evocat în "Rapsodul Dâmboviței". Poezia ei se apropie prin imaginile rustice de creația lui Ion Pillat, în ceea ce privește cultivarea legendei și a mitului popular de Adrian Maniu și Lucian Blaga. "N-a fost o mare poetă, ci o receptivitate deschisă la orice manifestare de artă autentică, un om de gust și de caldă vibrație a inimii", spunea Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Elena Văcărescu ne-a lăsat sute de pagini memorialistice, presărate în reviste, conferințe, interviuri, cărți. De un mare interes sunt amintirile literare, ea bucurându-se din partea multor scriitori de sinceră prietenie și prețuire, e vorba de Alecsandri, Caragiale, Macedonski, Iorga, Goga, Blaga, Victor Hugo, Leconte de Lisle, Sully Prudhomme, Héredia, Anatole France, Paul Valéry, d'Annunzio, Unamuno etc. Acest ultim vlăstar al Văcăreștilor a fost o "ambasadoare a sufletului românesc" (cum au numit-o N. Iorga și Camil Petrescu). Dar Elena Văcărescu - personalitate în adevăratul sens al cuvântului - a fost și o conștiință românească. RODICA OPREANU ! "Iconari, de ce nu luați cerul în suflet?" O JUMĂTATE DE VEAC FARA MIRCEA STREINUL (I) Deschizând "noul Iconar", ieșeanul Liviu Papuc, redactorul­­șef al publicației se întreba candid: Cui i-e frică de Mircea Streinul? (vezi Iconar, nr. 1, aprilie, 1995, Rădăuți, pp. 4-5). Fiindcă cel care a avut curajul "să dezarmeze moartea" (cum nota Gh. Antonovici în câteva "simple note" din Glasul Bucovinei, 9 august 1934) și care a sfârșit "pripit", la 17 aprilie 1945, la sanatoriul Filaret, a fost, indiscutabil, nu doar un scriitor prolific ci și un veritabil lider; oricum, "cel mai reprezentativ" dintre literații Bucovinei (cf. I. Negoițescu). De un dinamism literar "aproape încă neîntâlnit" (vezi Camil Petrescu, în RFR, mai 1945, p. 479), febril om de presă, poet și prozator "mistuit", traducător harnic, animat de mari proiecte, el s-a dovedit un spiritul rector, încât, actuala ofensivă pentru recuperarea scriitorului (incluzând, în prima linie, pe I. Simuț, Mircea A. Diaconu și Havriliuc) este, înainte de orice, firesc­­necesar câtă vreme M. Streinul, vreme de decenii, intrase în "fondul secret" al literaturii noastre. Inaccesibilă, opera sa a întreținut o cunoaștere aproximativă și obligă, în noul context, la "noi deslușiri". Pe bună dreptate, I. Simuț invita la o înțelegere adecvată (ca datorie a prezentului) și întocmea "dosar" M. Streinul, echipând romanul Ion Alaion (retipărit recent la Editura Cogito, în col. Penumbre) și cu o solidă Prefață. Este vorba, evident, de o reconstituire lucidă, fără a cădea în supraevaluare, strivind scriitorul sub jetul enconomiastic. Anexat ușuratic literaturii legionare, Mircea Streinul a avut parte de o vigilentă cenzură postumă; despre poet s-a vorbit cu discreție, vinovat­­discreditant iar prozatorul a fost totalmente ignorat. Lămurind, la palierul ideologic, aspectele nebuloase ale traseului său existențial, descifrând sensul mistic (ocultat) și cel naționalist (deturnat) încercăm să-l scoatem de sub zodia etichetelor inatacabile; ele se cuvin elucidate, nicidecum eludate, cum îndemna același I. Simuț. Să pornim de la momentul debutului. După ultimele date, comunicate de N. Scurtu (vezi Jurnalul literar, nr. 13 - 16 / aprilie­­mai 1995, p. 2) el s-ar fi consumat în 1928 când în revista cernăuțeană Caietul celor 4, publicație a liceului "Aron Pumnul”, viitorul scriitor tipărea o proză: Voievod Paloș. Să adăugăm că "cei patru" (adică N. Pavlovici, Teodor Plop, Neculai Roșca și, evident, M. Streinul), urmând pilda altor licee, doreau o reabilitare sufletească impunând o "normă de selecționare severă". Cum despre gruparea poetică Iconar se știu, iarăși, puține lucruri vom semnala că ideea s-a născut în cabinetul cercului studențesc Arboroasa, în 1931, prin întâlnirea lui Streinul cu I. Roșca. Colecția proprie, lansată în august 1933 devine, începând cu anul următor, sub conducerea lui M. Streinul și Iulian Vesper, editură, propunând cu tenacitate "noi forme de artă" în literatura Bucovinei. Celor menționați li se alătură, iute, Gh. Antonovici, G. Drumur, Neculai Pavel. Se recurge, frecvent, la practica antologiilor. Breviarul din 1934, întocmit de Aspazia Munte și Neculai Pavel era expediat de Pompiliu Constantinescu sub formula "solidarității regionaliste", înțeles ca un gest de amiciție. Când Mircea Streinul scotea la editura Fundațiilor, patru ani mai târziu, antologia Poeții tineri bucovineni el era recunoscut ca un "centralizator" al mișcării literare tinere din Arboroasa (cf. E. Ar. Zaharia). în fine, Antologia rădăuțeană din 1943 a aceluiași E. Ar. Zaharia, deși includea 25 de nume, indica un impas, "scriind" epilogul mișcării poetice a Iconarilor (vezi Gh. Hrimiuc-Toporaș: Gruparea poetică "Iconar", în revista Iconar, nr. 1/aprilie 1995, pp. 8 - 11). (va urma) ADRIAN DINU RACHIERU

Next