Renaşterea Bănăţeană, ianuarie 1997 (Anul 9, nr. 2094-2117)

1997-01-14 / nr. 2102

PARALELA 45 - RENAȘTEREA BANATEANA Am fost un nai sau fluier de argint. C -ai năzuit de l-ai stârnit să sune? Eu te-am chemat? Sau m-ai ales anume? Pe versu-mi fruntea ta o văd boltind. Te-am cumpănit, te-am încrestat în mine. M-am încâlcit și iar m-am recules. Luceafărul, pe pragul lui dantesc, Sclipea nepăsător din înălțime. Te-am re-ntâlnit, dar nu mai ești la fel, îmi glăsuiește-n ritmuri altă limbă? Ori timpul, vrăjitorul, mi te schimbă. Eu tot sub raza ta rămân, cântând... Mereu îți cer­­ departe sunt de țel - Să te cobori în jos, Luceafăr blând! ALEXANDRU JEBELEANU Țipătul alb Sunt mai singur decât oricând Cum m-ați putea căuta în timpul cât mă vor­ da dispărut în nesfârșire Poate-ascultând vântul curgerea vremii poate-așteptând s-ajungă și drumul acasă Dincolo de dincolo e o neînchipuită liniște rece țipă asurzitor de alb lumina nemărginirii și nimeni n-aude n-a vede n-a greul pământului Mă întreb pe sterpe cărări părăsite unde-mi sunt copii femeia iubită cântecul iarba sau râul Unde sunt prietenii unde demenții pizmași bolnavii de glorie seacă Mă voi întoarce curând ca tăietorii de lemne c-un pumn de stele în traistă pentru zilele iernii Las altora haosul universal Acasă pot să îndrept o vorbă un gând să mă­ ngrijesc de aripile neînvățate cu zborul Țipă alb lumina nemărginirii dar n-o mai aud ANGHEL DUMBRĂVEANU închinare Poetului Eminescu* Din nisip de idealuri am dorit să mă-nfirip, Căci poetul e copilul care numără nisip, Degetele plimbă struna prin secundele atente, Pasărea însămânțează aerul cu zboruri lente, Măștile încremenite de pe muguri vor să cadă Când se sting în prag de viscol candelabre de zăpadă. După anii fără junglă leopardul scos din cușcă îmblânzit de adevăruri, nu mai fuge, nu mai mușcă Și privindu-și strâmt lăcașul unde-a stat amar de zile O pădure dureroasă i se-ntunecă-n pupile. Pianistul, când pianul vrea cu flăcări să se­ adape, împietrit descătușează vijeliile pe clape. Care legi nepământene îl îndeamnă să îmbine Uraganele din sunet cu furtunile din sine? Lemnul intră-n rezonanță cu tristețile-n derivă Precum stânca poate face liniștea mai expresivă, Șoaptă de eternitate stă în pietrele aceste. Din ulcior se bea răcoarea zeilor, ca o poveste. Bubuie nemărginirea în culcușul din artere, Numai lebăda-și divulgă măreția prin tăcere. *" Fragment din poemul cu același titlu DAMIAN URECHE Lui Eminescu Hei, fra'Mihai, ți-am nimerit adresa: După osânda ochiului tău trist. Tare-ți miroase-n vatră mai ales a Pidosnică ursită de artist. Oblonu-i tras și teracota-i lipsă; Ulciorul, știrb, suspină-ntr-un ungher, Și-n lumânare s-a făcut eclipsă, Cum se întâmplă uneori și-n cer. Sub raza ei durerea te trimite Spre gingășia încolțită băt în sufletul filigranatei Mite, Și-n brațele-i de miere și omăt. Ori, când Selene-și lunecă feluca Și nourii-n carenă i se scurg, Asculți cum țipă-n tine "Bălăuca", Până te ceartă însuși Demiurs Și știu că plângi, să nu te vază nimeni; Tuberculi mari de lacrimi te străbat; Doar e amarnic între ipochimeni Când nu te naști odraslă de-mpărat. Și cum doar vânturi sumbre te despică, De ți se face zilnic tot mai rău, Abia mai reușești câte-o potică Spre-o inimă cu popă­ de Țicău, în preajma ta pustiul se îngroașă... Mizeria produce izomeri... Și-ți arde gerul bruma de cămașă... Vai cât de blând și cât de tânăr pieri! Edeu cum trece gloria, cum trece... Și-n van te strig, Prietene Mihai: Să ne-nfundăm pe-o noapte-n Borta-Rece, Că n-am cu cine trage un gulear. GHEORGHE AZAP Dinspre Eminescu Amurg de secol douăzeci, modernul secol între veacuri, ca ochii mei ce nu mai văd luna pe lacuri. Lumini de secol și-n culoare, culori ce-n munți de sare pier, ca ochii mei ce nu mai văd stelele-n cer. Se-aud mai des, se-aud mai rar secundele chemându-și anul, ca ochii mei ce nu mai văd râul-ramul. Citesc tăblița palmei stângi când semnele dispar să spună ca ochii mei prin care văd, noapte bună. OCTAVIAN DOCUN Lui Eminescu Se tulbură fântânile, adesea, de grija vieții noastre, precum văzduhul pentru soarta Florii-de-colț. Cumpănind fântânile etern, un singur copac dă grai pentru toți, pentru vii, pentru morți, plopul fără soț plopul fără soț. AUREL TURCUȘ Lui Eminescu Tu să mă ierți, mărite, memoria mea, ca o stea căzătoare, s-a risipit printre lucrurile ce nu se mai pot amâna. De auritul grilaj al pleoapelor tale mă apropii cu sfială și tac. Mă calcă-n picioare dragostea oricărui lucru de care n-am știut să mă bucur. Chiar îmbrăcat în țesătura de raze a anotimpului tău nepieritor retras în propria ta frumusețe ca-ntr-o peșteră vastă poți primi colindul copiilor cu ramuri de salcâm înflorit la această imaginară fereastră. IACOB ROMAN 14 IANUARIE 1997 ♦ PAGINA 5 Fondată în februarie 1990 la Arad, revista "Arca" a ieșit demult din golful în care, din nefericire, eșuează multe publicații din provin­cie. Echipa­jul­­­ Romulus Bucur, Dorel Dărăban, Gheorghe Mocuța, Dorel Sibii, Gheorghe Schwartz, Viorel Simulov - condusă de poetul Vasile Dan editează o publicație ce poate sta la braț cu orice seră de "dincolo". Reproduceri color număr de număr, poezie, proză, recenzii, resti­turi semnate de staruri sau de sprinteri literari, dinamizează trimestrialul arădean care, spre ghinionul cititorilor de presă Bouche a bouche Revista revistelor literare literară, are o difuzare mult prea selectivă. Oricum, imposibil să nu remarcăm poezia lui Mihai Vaculovschi, din ultimul număr al revistei, poezie care nu rimează deloc cu dulcea limbă grăită di Lab­­or Vieru, pentru că M.V., cel de dincolo de Prut, le (cam) simte, nu le teatralizează. Cum spațiul nu ne permite să(-l) dăm exemplu pe domn­ Vaculovschi, căzninți-vă să memorați un nume de poet. Din Republica Moldova. Omniscienta, omniprezenta, omnipotenta Rodica Dra­­ghincescu,care în afară de faptul că este timișoreancă, mai este și poetă, prozatoare, eseistă, critic, traducătoare, universitară, mereu în corespondență cu mari scriitori și cri­tici literari din străinătate sau de-ai pământului strămoșesc, dă savoare și greutate ultimului număr din "Zburătorul". "Bătrâna nouăzecistă", cum o ca­racterizează, într-o monogramă, propria-i studentă Daiana Avram-Hossu, semnează un "profil" al poetului optzecist Liviu Ioan Stoiciu și o cronică literară la volumul de poezie "Tomografia și alte explorări" al lui Alexandru Mușina. Deși nu are o constanță în apariție, "Zburătorul" publicat, la Onești, de către extraordinarul Gheorghe Izbășescu, se individualizează prin consistența textelor și prin maniera de dicționar pe care o promovează. Sunt abordați, cu un ochi empatic și cu unul critic, Tudor Arghezi, Virgil Ierunca, Radu Petrescu, Gheorghe Grigurcu, Constanța Buzea, Cristian Simionescu, Ștefan Agopian, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Dumitru Chioaru, Constantin Hrehor, Horia Gârbea. "Zburătorul" este deschis și, apoi, închis, chiar de două articole ale "patronului" G. Izbășescu, articole în care se vorbește despre T.Tzara și despre... G. Izbășescu. Da­ unde-i calitate, numai de bine. BING-BANG Cronica literară Scriitor prolific, cu un bun ritm al aparițiilor editoriale, Octavian Dodin este în volumul Agresiunea literei pe hârtie (Editura Hestia, colecția Bibloș, Timișoara, 1996, preț neprecizat) și unul programatic. Mai ales în ciclul care dă titlul volumului, poeziile despre text, cuvânt, act artistic sunt preponderente, dând seama despre preocuparea autorului pentru modul și tensiunea creației literare. Aspectul nu este nou în lirica lui Octa­van Dodin. Și în volumele anterioare se găseau creații despre text și poezie, despre relația text-autor, despre adâncimea sensurilor poetice și valoarea textului­­ exemplificate, cu precădere, în Clima temperat continentală. Dar în Agresiunea literei pe hârtie apar cu o mai mare insistență. Actul poetic prin natura sa creatoare pare să fie unul contradictoriu, în același timp umilință și orgoliu, smerenie și trufie, adulare și trădare. "M-am smerit în fața cărnii poemului./ Ai fi spălat picioarele cuvântului./ N-am cerut niciodată poetului/ să-mi arate semnele privirilor lui/ din palmele foii albe./ Am știut întotdeauna/ că mă voi lepăda de cuvânt/ înainte de a-i fi rostit de trei ori./ Am fost martorul înălțării poemului/ în ochii cititorului./ Astfel am devenit strămoșul propriei mele poeme./ Mă mulțumesc cu atât. Și vă mulțumesc/ pentru că m-ați ascultat./ Până aici. "//Sfârșit//. între aceste antinomii se trăiește starea creatoare, într-o viziune textualistă procesul scrierii poemului trebuie denudat, întors înspre cititor pentru a-l observa în intimitate, devenind un participant, activizând prin prezența sa creația însăși. "Octavian Coclin își scrie poemul/ privesc peste umărul lui și citesc/"... iar mâna închide gura copilului/ când Căderea în universul infinit plânge/ cuvintele poetului se nasc prin asfixiere/ din întuneric văd ochii/ o privire care mă arde (o) simt/ în ceafa acum când scriu/ așteptați o clipă este muma pădurii poemului/în fața mâinii mele a aruncat punctul/ și a răsărit călătorul spre Theba"...// Dar poetul a presimțit ceva./ Nu mai insist. Bucurați-vă, totuși./ (între ghilimele este cea mai rapidă lectură/ a unui poem anterior.) //Ascunzătoarea//. Poemul nu poate fi reținut în spațiul retoricii pure. Se pune în discuție chiar condiția poemului. Tema predilectă devine, astfel, modul a scrie, poziția și atitudinea față de poem. Se configurează o altă retorică, mai agresivă și nu serafică, mai dură și nu pură. Intruziunea motivelor mitologice (biblice) tensionează discursul poetic și îl potențează simbolic: "Poetul scriind poemul/ îl decapitează de bunăvoie/ Ochii mâna­ i îmbracă/ într-o lumină de forță./ Cuvintele se împrăștie în trup/ ca un stup în derivă./ (Zahărul lor este sângele îngerilor.) Ies din peștera trupului/ și se așază pe munte. Tăcute./ Alt chip. La vedere./ (Călăul lui loan Botezătorul avea sabia-n mâini./ Doar orbitele goale.)//Ospățul s-a terminat. Poemul poate fi părăsit./ Poetul se ridică de la masă./ Ca un măslin verde.//Poet și călău//. în ciclul Jocuri mecanice poezia se umple de un fior metafizic. O mecanică rece prinde spațiul și timpul, imaginând căderea în universul infinit. Ecuația viață-moarte (timp, anotimp) nu are rezolvare echilibrată. "Fiindcă, iată, de-acum/ ființa mea va sta tot mai întreagă/ sub semnul stelelor căzătoare./ Voi lăsa pe cerul amintirii voastre/ doar o singură dâră de lumină./ Mă veți căuta, unii nerăbdători, alții nepăsători,/ chiar printre aceste litere, agresându-vă./ Eu voi sta lângă ele, ascuns ca-ntr-un nor./ De-acum nevăzut. Voi, auzindu-mă./ Și uite-așa începem o viață nouă./ Tot împreună. //Fără titlu//­ într-un alt timp existențial și de creație, ludicului textualist i se asociază gravitatea meditației filosofice. De câteva volume observ că Octavian Dodin încearcă și un alt tip de poezie (decât acostarea în textualism), dar rămâne la acest stadiu al încercării, al tatonării. Ce bine ar fi dacă impasul ar fi productiv și creator pentru poet și poezia sa... ALEXANDRU RUJA

Next