Rěvașul, 1903 (Anul 1, nr. 1-39)

1903-10-24 / nr. 30

n Anul I. —^^ ^ ABONAMENTUL: ^ FE AN 3 COR.20 FIL. 1 . 60 „ ■ V* .­­ 90 , IN STREINĂTATE: Ő PE AN 6 FRANCI. O ^*1/3 r­­ 12 * ° n Numeri singuratici să vînd în Cluj cu 5 filer!, Cluj, 24 Octobre n. 1903. An­ul 30.­­ INSERȚIUNILE SE fLAtesc duPA MA­RIMEA LOCULUI CE OCUPA; FIE­CARE COSTA O DATA IO FIL., DE 2 ORI 8 FIL., DE 3 ȘI MAI MULTE ORI 6 FIL. ADRESA: „REVAȘUL“ CLUJ — KOLOZSVÁR JŐKAI-UTCZA 6. Redactor resp.:BASIL MOLDOVANU. APARE ÎN FIE­CARE SÂMBĂTĂ. Proprietar editor: Dr. E. DAIANU. O A­­­­i 5> Românește. Vreme nu perdeți ascultați! Când glasul meu Va spune: — Uniți Românilor lucrați Virtuți și fapte bune! (lancu Văcarescu.) E mare îndrăsnălă într’adevăr a tot da la sfa­turi, — mai ales dacă nime nu vrea se le asculte, — dar’ cu tote aceste îmi ieu și eu inima ’n dinți, cum e datina a se zice despre cei curagioșî, și fac și eu încercare de-a contribui cu câte­va vorbe bune românești; având câtu­șî de puțină speranță, că dórá-dórá n’or fi zise chiar în vânt. Cuget, că in­­tențiunea bună nu se póte denega, er’ după zicala Românului, „vorba bună mult adună“ și apoi mai stă și acea, că cine voiește bine, nu vrea rău. Tot cetim în foile nóstre sfaturi după sfaturi, — proiecte, povețe, îndrumări spre bine — cu un cuvânt cetim multe vorbe bune, frumóse și folo­­sitóre; dar’ n’avem bucuria, sau și de o avem, arare­ ori o avem de-a ceti câte­ odată, ca vorba cutăruia a fost ascultată, a prins rădăcini, ci tóte și mai tot­deauna sunt ín zédar. Vezându-le ’ți vine în minte altă vorbă: „Tocă la urechia sur­dului!“ Aflu de prisos de-a păși și eu cu proiecte se facem reuniuni, biblioteci poporale și mai știi ce cap de operă încă, ci de lipsă o aflu asta, că sĕ ne îndreptăm, razele luminii se pătrundă și până la creeriî noștri, căci par’­că-i bătaia lui Dumnezeu pe capul nostru; eu zic numai, că ar fi bine sĕ ne insuim a fi cu minte odată, c’apoi doră-doră vom ști sĕ ne smulgem din starea nostră deplo­­abilă din noroiul în care ne aflăm. Par’ că tóte vorbele bune ce ni­ le spun bine­voitorii noștri ni­ se spun Sîrbește ori Rusește, ori într’alta limbă, pre care nu o cunoștem, ori ca și cum din adins n’am noi se dăm ascultare celor ce ni­ se spun, ca și cum ni-ar vorbi cineva într’o limbă, pre care noi o pricepem prea bine dar ne este atât de antipatică încât nu vreai s’o asculți. Așa prind la noi vorbele cele bune ca „mazărea în părete.“ Dar pentru Dumnezeu se lăpădăm odată îm­­potrirea inimii nóstre, — ce e de văzut se vedem așa cum trebue se fie văzut, ce e de auzit se auzim așa cum ni­ se spune, de e ceva de făcut, se facem cum trebue făcut. Se nu­mim așa de ne­potriviți de a fi îndreptați și folosiți spre bine, ca cel din poveste: „N’aude, nu vede, — greu ca pământul.“ Eu nă spun românește, dragii mei Români, că ce-i de văzut, de auzit și de simțit — se vedeți, auziți și simțiți așa cum trebue! Să ne lăpădăm odată de nepăsarea, ce ne stă­pânește față de literatura ziaristică, se ne intere­săm de tot ce-i bun și folositor, sé ne lăpădăm de nepăsarea, ce o nutrim față de sortea nostră proprie, față de relele ce și-au făcut cuib în sinul nostru. De ce se nu putem trăi și noi precum au trăit părinții noștri, cu obiceiuri și moravuri curate, în frica lui Dumnezeu, fii credincioși ai bisericii și ai neamului ? Le fim cruțători, iubitori de cură­țenie, muncitori și cumpătați. De-am face așa, apoi am fi tare cu minte! Atunci am făcut cât se póte de mult. Barăm ce-am perdut din cele auzite de părinții noștri să le pu­tem redobândi moravurile curate, iubirea de D-zeu, biserică și neam — cât de bine ar fi! >0 de-am putea redobândi și câte­ avem perdute. — Atunci ce inimi n’ar vorbi, Ce guri ar mai sta mute?« (lancu Văcarescu) Dar durere, nóum ne place să ne gătim cât se pate și cât nu se pate de frumos. In locul veșt­mintelor simple și țiitore de cari purtau părinții noștri, nouă ne place se cumpărăm dela Jidovi, giolgiuri, cartane, bumbi și cercei, cișme roși — mai știi ce?... Numai ciucuri în urechi ne mai tre­bue, atunci vom fi tare mândri! Noi așa ne împodobim trupul nostru și atât de rîs, cum își împestrițau strămoșii noștri bou­lenii în zile de veselie, la nunți etc. — câte șesă la un car — marame frumuse, frunză verzi, ciucuri în urechi, iată portul nostru național schimonosit. Iată înaintarea nostrá ! Suntem pestriți!... Încă ce e mai mult? — Nu e destul, că ne împestrițăm în tot chipul și în mod cât se pote de variat și bizar, numai se fim mândri, ci ne apropiăm încă și mai tare de boulenii tatii bătrân ! Merge bietul Românaș — puiu de leu — la crâșmă ca la miere de stup. Are prea multă minte bietul de Român, — vrea să-șî pună capu în șanț pe o firișoră de vreme. Iată, că mândri și pestriți suntem, mintea m­-am perdut’o, așa se vede, că sămânăm în multe pri­vințe cu juncanii moșu-meu! Ii place mai bine bietului Românaș se zacă în fundul șanțului, decât se fie om de omenie, și în zile de lucru se meargă la lucru cinstit, se fie curat îmbrăcat, să se nutrească în mod corespun­zător. Iar în zile de sărbători se meargă la sfînta biserică, sé se ruge lui Dumnezeu pentru părinți, pentru neamul său, pentru toți omenii și pentru sufletul său, și să asculte vorbele părintești ale preotului. De-am putea redobândi și câte­ avem perdute...« Barăm acea ce au avut strămoșii noștri să le putem redobândi și să le avem și acum — atunci cât de bine ar fi! — Atunci ce inimi n’ar vorbi, Ce guri ar mai sta mute? — Atunci și­ acest corb sărman Iar aquilă s’ar face, Și-ori­ce Român ar fi Român, Mare-’n résboiu­ și­’n pace. (Văcar eseu.­ Dar în loc de a­ ne arăta demni de strămoșii noștri, ne-am aruncat moștenirea strămoșască, sim­plitatea și curăția moravurilor, frica de Dumnezeu și dragostea față de biserică și neam — în fundul șanțului. In loc se fi naintat, iacă­ ne trântiți de fericirea preste măsură mare, în fundul unui părău sau a unui șanț. E tare înălțător! Se tot cauți și nu afli mai mare asemănare între om și dobitoc decât în statul acesta! De ne­am unsui se fim asemenea părinților noștri, cinstiți, cruțători, evlavioși, iubitori de bise­rică și neam, — asta­ ar fi cea mai mare filosofie. Și atunci: Ori­ce Român ar fi Român Mare­’n resboiu și-’n pace! Dar la noi e dimpotrivă. In loc se fi înaintat am dat îndărăpt, am dat în șanț. Vai de biet Român săracul înapoi tot dă ca­racul! (Eminescu.) E de lipsă deci, ca se continuăm lupta fără șovăire, cu peana și cu vorba, căci zăloși fiind întru voirea binelui conducătorii mult încercatului nostru neam românesc, opintirile și povețele lor, dacă nu acum îndată, dar­ putem avea nădejde, că macar mai târziu vor produce rodurî îmbel­șugate ! FOITA REVALULUL Scrisori cătră un nepot. XV. Iubite nepote! De astă dată se mergem la columna lui Traian. într’un loc, cam de vreo 400 de stângi­ni cvadrați de mare, se văd mai mulți stâlpi de petru, unii ciuntiți, printre­ ei crește iarba, în mijlocul lor se ridică un stâlp înalt de 44 metrii, gros cam de vreo 7 metrii. E făcut din marmură, rotund, din lăuntru e găurit, și are o scară, pe care a te poți sui până în vîrful lui, unde se află cioplit chipul sfîntului Petru, cum ține cheile în mână. Cheile în mâna unui om însamnă puterea, ce o are omul acela peste casa, care se deschide și se închide cu cheile acelea. Cheile acestea sunt cheile împărăției ceriului, adeca puterea peste împărăția ceriului, ce i-a dat-o Dumnezeu lui Petru, Apostolilor și urmașilor lor, episcopilor și preoților. Stâlpul acesta — sau cum se numește pe lă­­tinește columna — care nu însamnă altceva decât stâlp, e plin cu chipuri, scobite în peatră, cari arată învingerile, bătăile ce le-a avut împăratul Traian, cu mai multe poporă, dar mai ales cu Dacii. De aceea i­ l’au făcut Romanii împăratului Traian, ca să-i arete mulțămita, pentru că a mărit împărăția Romană, cucerind el Dacia, și mulță­­mita acesta au vrut ei să o lasă pe sama tutu­ror vremurilor, ca să vadă strănepoții Romanilor, cine a fost Traian acesta, și ce felia de fapte a făcut ? Pe columna acesta să află multe chipuri, ale căror fețe și îmbrăcăminte ramână cu ale Ro­mânilor de astăzi, căci os­tașii, cari s’au luptat sub comanda lui Traian în Dacia, au rămas aici, și dela ei ne tragem noi Românii, cari suntem urmași ai ostașilor Romani, cu cari a restoit Traian. Astă­­i nu poți merge chiar lângă columnă, căci e închis locul acela, și dacă să întâmplă, să se găsască vre-un Român, care nu să uită la opreliște, vrând cu ori­ce preț să fie aprope de acest scump odor românesc, polițaiul îndată vine și îl scote afară de acolo, și îl mai și pedepsește.­­ Așa s’a întâmplat și cu badea Cârțan.. Știi tu cine e badea, sau, cum îi mai­­ fîc venea Cârțan ? E un Cioban din Cârța. El știe bine scrie și ceti, și și cetește forte mult, așa încât el mai bine știe istoria neamului românesc, de­cât mulți domni de Roman. Din dragoste față de sfânta biserică el a mers la Ierusalim, să vadă locurile sfinte, unde a suferit, a murit și a înviat Mântuitorul lumei. Din dragoste față de neamul său s’a dus prin orașele românești mai însămnate din Ardeal, a umblat prin România, s’a dus la Roma, ba și la Paris. Și cum a făcut el căile acestea, căci e om sărac, și n’are de unde se cheltuescu atâția bani pe mașină ? Le-a făcut tóté pe jos, cu haine românești îmbrăcat, luându-și cu el straița și bâta lui ciobanescu. In Roma el a vrut să se culce o nópte lângă columna lui Traian, să asculte și liniștea nopții și șoptele strămoșului nostru, că are ce să va alege de noi Românii, și ce să fa­cem, ca să fim vrednici nepoți alui Traian? N’a început însă să viseze, căci iute l’a scos de acolo polițaiul. Pare că văd, ce supărare i-a umplut inima badii Cârțan. Columna acésta alui Traian e odorul, lucrul cel mai scump al neamului românesc. Ea ne arată mai întâiu, că strămoșul nostru a fost un om mare, ca și care puțini să părăsesc pe fața pământului, și acesta columnă e chiar pentru aceea făcută, ca să arate mărimea lui. Din cinstea, ce o dau Romanii prin acesta co­lumnă, ne luăm și noi Românii partea, căci așa e în lumea acesta, că dacă dintr’un neam ajunge cineva domn mare, nu numai el este cinstit și omenit, ci întreg neamul lui. Adu-ți tu aminte, cum ne ridicăm noi pălăriile, și cum cinstim pe părinții sfinției Sale episcopului Radu dela Orade, când vin pre la noi prin Teiuș. Și când vine vre­un pretin­de al nostru pe la noi, și să în­tâmplă de mergând la preumblare ne întâlnim cu sora Sfinției Sale episcopului Radu, ori cu cum­natul Lui, și acesta i-o spunem pretinului, cât de frumos dă și el binețe. Da, căci cu episcopul dela Orade suntem neamuri, și acesta din darul lui Dumnezeu e om mare, om vrednic, și face cinste întreg neamului său. Așa cinste ne face și noué împăratul Traian, care voind să întărască puterea împărăției romane aici în Dacia, ne-a adus aici, făcându-să ast­fel părintele neamului românesc. Noi suntem deci fiii lui, și dacă el a fost om așa de brav, noi ne fălim cu el, că el a fost părintele nostru, și apoi cum zice Românul, așchia nu sare departe de tăietoriu.

Next