Revista 22, iulie-decembrie 1992 (Anul 3, nr. 26-51)

1992-11-26 / nr. 47

foto. E. PÂRVU PAVEL CÂMPEANU DUPĂ ALEGERI Primul sondaj post-electoral al CIS a fost realizat în octombrie a.c., după al doilea tur de scrutin pentru alegerile prezidențiale. Eșantionul observat a cuprins 1.142 persoane în vîrstă de cel puțin 18 ani, domiciliate în 19 localități rurale și 14 urbane din 23 județe, plus Bucureștiul. Coeficient de eroare: 3,84. Interviurile individuale au fost efectuate la domiciliul subiecților de către operatorii care formează rețeaua teritorială a CIS. în prima parte a acestei relatări: “22” nr. 46 (147), 19-25 noiembrie 1992, au fost prezentate date referitoare la structura demografică și socială a trei grupări de alegători: cei care au votat cu FDSN, cei care au votat cu CD, și cei care s-au abținut de la vot în continuare se încearcă o analiză asemănătoare a grupărilor de alegători care au votat pentru cele două partide extremiste: PSM și PRM, precum și a celor care au votat pentru fiecare din candidații ajunși în turul II. De la turul I la turul II După cum se știe, dintre cei șase candidați la funcția supremă care s-au prezentat în turul I, nu au intrat în turul decisiv decît doi. Cei patru candidați eliminați acumulaseră împreună 2.548.394 voturi. In felul acesta circa un sfert din electorat nu mai putea vota în 11 octombrie pentru candidatul favorit. Alegătorii aflați în această situație puteau fie să nu se mai prezinte în turul II, fie să recurgă la o nouă opțiune. Contrar așteptărilor, reacția de abținere nu s-a produs. Mai mult decît atît, numărul voturilor valabil exprimate în loc să scadă, a crescut. Iată datele BEC: Turul I 11.898.856 Turul I 12.034.636 Spor în turul II 135.780 Experiența electorală internațională arată că atunci cînd are loc un al doilea tur pe orizontală apar diferențele dintre cei doi candidați în fiecare tur, iar pe verticală diferențele între cele două tururi pentru fiecare candidat. Citirea datelor pe verticală relevă că tendința generală în turul final nu a fost către atenuarea, ci către accentuarea simțitoare a inegalității dintre cei doi competitori rămași în cursă. Candidatul FDSN și-a sporit voturile cu 1.760.000, un cîștig aproape dublu față de cel pe care îl realizase candidatul CD. Așa cum se vede din coloana a treia, diferența dintre ei a crescut de la 1.920.000 în turul I la 2.750.000 în turul II, sporind cu peste 830.000 voturi. Capacitatea de extensie între cele două tururi a respectivelor electorate s-a dovedit sensibil inegală, atît în mod absolut cît și relativ: electoratul d-lui Iliescu a crescut cu aproape o treime, al d-lui Constantinescu cu mai puțin de un sfert. Aceste cifre dovedesc că majoritatea celor peste 2,5 milioane de alegători care își pierduseră candidații favoriți în primul tur au preferat în turul II să-și dea votul d-lui Iliescu. Victoria finală a acestuia nu se datorează însă reorientării amintite, căci chiar și numai cu voturile obținute în turul I: 5,6 milioane, candidatul FDSN ar fi depășit performanța din turul II a adversarului său: 4,6 milioane. Dacă de scrutin, se produce de regulă o contracție severă a prezenței la urne. Fenomenul a fost de altfel observat și la noi în al doilea tur de scrutin pentru alegerea unor primari. în octombrie a.c., electoratul din România a reacționat exact invers. Printre posibilele motivații ale acestei originalități s-ar putea presupune o disponibilitate pentru acțiunea politică, o încredere în procesul democratic pe care vicisitudinile nu au ajuns încă să le submineze. în primul tur al alegerilor prezidențiale, voturile valabil exprimate s-au distribuit astfel: I. Iliescu: 5.633.456 Emil Constantinescu: 3.717.006. Ceilalți patru candidați împreună: 2.548.394. Presupunînd că sprijinitorii primilor doi au votat în turul II la fel ca în turul I, modificarea semnificativă a rezultatelor urma să depindă de cei peste 2,5 milioane de alegători ai căror candidați preferați fuseseră învinși (lor li se adaugă surplusul de peste 150.000 de voturi înregistrat la 11 octombrie). Iată și modificările intervenite: susținătorii candidaților eliminați în primul tur ar fi votat în al doilea tur invers, alocînd 1.760.000 voturi d-lui Constantinescu și doar 920.000 d-lui Iliescu, învingătorul ar fi fost același. Concluzia: victoria candidatului FDSN a fost asigurată în primul tur de scrutin, devenind și mai categorică în al doilea. Turul I: cine a votat cu cine Datele de mai sus sînt cele oficiale, furnizate de BEC. Datele care urmează provin din sondajul menționat și propun o descriere a electoratului atras în turul final de fiecare din cei doi candidați. Electoratele în chestiune sînt abordate din două unghiuri: cel al înclinațiilor politice și cel al caracteristicilor sociale și demografice. înclinațiile politice sînt descrise cu ajutorul unui singur parametru, cu care candidat la președinție eliminat în turul I votaseră alegătorii care nu s-au alăturat decît în turul II electoratului d-lui Iliescu­­ respectiv d-lui Constantinescu? Potrivit sondajului întreprins îndată după 11 octombrie, acest transfer de voturi de la un candidat la altul a decurs în felul următor (în %)­. Procentele se raportează la totalul voturilor obținute de fiecare dintre cei patru candidați eliminați în turul I - de exemplu: din totalul celor care în turul I au votat cu dl. C. T. Dragomir, în turul II 64 % și-au acordat sufragile d-lui Iliescu și 33 % d-lui Constantinescu; în toate cele patru cazuri, turul II a produs o divizare a opțiunilor și, de asemeni în toate, majoritatea a mers cu candidatul FDSN. Procentajul cel mai ridicat - și totodată numărul cel mai mare de voturi - i-a fost oferit acestuia de PUNR, iar competitorului său de FSN, în pofida conflictului de la vîrf, baza electorală a trandafirului unic l-a susținut în marea ei majoritate pe reprezentantul celor trei trandafiri. Orientarea simpatizanților d-lui Funar din turul II rămîne, în acest context, mișcarea cea mai semnificativă sub aspect politic: înaintea negocierilor­ publice sau discrete, desfășurate la Cotroceni și la Parlament, compatibilitatea politică dintre d-nii Iliescu și Funar, respectiv dintre FDSN și PUNR, a fost demonstrată mai mult sau mai puțin CENTRUL INDEPENDENT DE STUDII SOCIALE ȘI SONDAJE-CIS spontan de electoratul acestei din urmă formațiuni. Cei doi candidați intrați în faza finală a competiției și-au atras în turul II electorate distincte nu numai ca dimensiuni, ci și ca structuri sociale și demografice. De pildă, dintre cele șase grupări de vîrstă, una singură deține o pondere mai ridicată în electoratul d-lui Constantinescu decît în al rivalului său: alegătorii între 18 și 30 ani. Gruparea ocupațională cu pondere maximă este în primul caz cea a tehnicienilor, maiștrilor, funcționarilor­­ iar în ultimul cea a muncitorilor, cărora le urmează agricultorii. Atît pe sexe cît și pe medii, electoratul candidatului FDSN este echilibrat, reproducînd structura de ansamblu a populației; dimpotrivă, candidatul CD și-a atras un electorat, după aceste două criterii, dezechilibrat, format într-o proporție de 55 % din bărbați și numai 45 % femei, dar mai ales din 64 % orășeni și numai 36 % rezidenți în mediul rural. Disproporțiile constatate în electoratul d-lui Constantinescu ar putea servi eventual unei strategii viitoare. Proporționalitatea relativă a electoratului care l-a ales pe învingător reprezintă o informație de utilitate imediată. Ea dezvăluie că această victorie nu este numai categorică sub aspect statistic, ci și exhaustivă sub aspect social. Ea nu se datorește sprijinului prevalent al unei, sau cîtorva, categorii ale populației, ci în mod egal sprijinului acordat de virtual toate categoriile semnificative care alcătuiesc această populație. Diversitatea bazei sociale a acestei puteri nu poate să nu reverbereze asupra fizionomiei ei politice. I. Iliescu Emil Constantinescu Diferența Turul I 5.633.456 3.717.006 1.916.450 Turul II 7.393.429 4.641.207 2.752.222 Spor în turul II 1.759.973 924.201 835.772 Cu cine au votat în turul II Cu cine au votat în turul I C. Dragomir I. Mânzatu M. Druc Gh. Funar I. Iliescu 64 59 74 76.5 E. Constantinescu 33 18 24 12 • ANUL III • NR. 47 (148) • 26.XI - 2.XII 1992 • Alegătorii PSM și PRM Comparația dintre electoratele celor două partide presupuse a se plasa la extremitățile opuse ale spectrului politic pune în lumină cîteva realități demne de atenție. Cea mai generală dintre aceste realități este că cele două electorate, PSM și PRM nu au structuri demografice și sociale preponderent similare, ci mai curind complementare. între ele există sub acest aspect o similitudine și mai multe contraste. Similitudinea, ambele partide își găsesc un sprijin mai larg printre bărbați decît printre femei. Unul dintre contrastele cele mai izbitoare privește distribuția influenței lor pe medii de rezidență. Deși se vrea “muncitoresc”, PSM obține în mediul urban o proporție de alegători de două ori mai coborîtă decît în mediul rural - raport aproape simetric răsturnat pentru electoratul PRM; primul dintre cele două partide are un electorat care a depășit în proporție de două treimi vîrstă de 40 de ani - pe cînd aproape 90 % dintre susținătorii celui din urmă încă nu au împlinit această vîrstă; în electoratul celui dintîi, ponderea pensionarilor este de trei ori mai mare, iar a cadrelor cu pregătire superioară de cinci ori mai mică decît în electoratul celui din urmă. Atît multitudinea, cît și magnitudinea acestor neasemănări par și indice că în România nu s-a constituit un electorat extremist cît de cît omogen sub aspect social, că în pofida fidelității lor comune față de vechiul regim cele două partide exremiste își înfiripă o anumită audiență în straturi diferite ale populației, ceea ce îndreptățește presupunerea că sînt percepute în mod diferit. Pe de o parte, aceste delimitări par să reducă puterea de pătrundere a extremismului; pe de alta însă, el acționează ca o distribuție de roluri, diversificînd zonele sociale cu care extremismul stabilește contacte. Dezavuate zgomotos de vechiul parlament, PSM și PRM au reușit să se instaleze în cel nou și să devină aliații, deocamdată informali, dar eficienți, ai partidului prezidențial. Progresul lor este evident și vertiginos. Extremismul se află în ofensivă, o ofensivă pentru moment izbutită, de unde obligata nu numai de a-i respinge, dar și de a înțelege pe ce se întemeiază consolidarea lui. Asociate prin atașamentul față de dictatura ceaușistă și disociate prin componența respectivelor electorate, cele două partide extremiste aduc în lumină, fără să intenționeze, unele caracteristici ale PCR, disimulate de acesta prin falsul său monolitism. Ele relevă, de pildă, că PCR nu era într-o mai mare măsură situat la extrema stîngă decît la extrema dreaptă ș­i că din această cauză încercarea de a iferenția actualul spectru politic cu ajutorul cuplului stînga/dreapta este deocamdată prematură­­ și de aceea generatoare de confuzii; că silindu-se să se implanteze în toate segmentele populației, PCR nu reprezenta interesele nici unuia; că PSM și PRM reiau, separîndu-le în mod formal, cele două orientări fundamentale pe care PCR în mod formal le unea: populism cu pretenții proletariene și xenofobia. Fuziunea dintre populism și xenofobie reprezintă una dintre tentațiile politice pe care le suscită fuziunea dintre o gravă criză socială și o gravă criză națională. După primul război mondial, asemenea crize au propulsat pe Mussolini și pe Hitler, acum îi propulsează pe Miloșevici la Belgrad, pe Mecar la Bratislava, pe oamenii din Pamiat la Moscova, pe cei doi domni­­ la București. Aspirația acestora din urmă de a se uni în așa-zisa “partidă națională’ nu urmărește numai să restaureze PCR, dar și să precipite fascizarea lui, începută cu mult înainte de 1989, înclinații convergente, manifestate de PUNR și de FDSN, constituie baza programatică nemărturisită a alianței celor patru, alianță care, după ce și-a rezervat și distribuit principalele funcții în Parlament, și-a instituit controlul asupra noului guvern, validat prin voința ei. 13

Next