Revista 22, iulie-decembrie 1995 (Anul 6, nr. 27-52)
1995-07-05 / nr. 27
MONICA LOVINESCU François Furet iluziei comuniste Impasul școlii românești de medicină -Cu cîteva zile în urmă, cunoscutul general Paul Cheler a făcut o declarație, reluată de Radio București, din care reieșea că România are o dotare militară suficientă pentru a face față oricăror situații, pe care, de altfel, nu le-a numit, și chiar pentru a mai pune o dată opinia acolo unde a mai pus-o de două ori în acest secol. Oricine poate decripta mesajul cum dorește, dar cred că nu mă înșel dacă înțeleg că generalul, care comandă Armata a IV-a „Transilvania“, a vrut să dea asigurări că România e destul de puternică încît să nu se teamă de ipoteticele amenințări din partea Ungariei. Afirmația e născută, evident, în cercurile PUNR, care, de altfel, au cerut în mod explicit demisia ministrului de Externe, acuzat că ar fi dispus să facă concesii revendicărilor maghiare. Nu ar fi prima dată cînd un militar face declarații aberante, care-i pun pe politicieni în cele mai penibile situații, dar nu e mai puțin adevărat că politica însăși are, teoretic, în rețeaua ei subterană de presupoziții soluția militară. Generalul Cheler nu a făcut decît să o dezvăluie. Cît de neadecvată și anacronică este ea în contextul politic actual nici măcar nu merită să discutăm. Dar ceea ce putem observa este că niciodată o asemenea declarație nu a fost făcută în legătură cu zona Răsăritului ex-sovietic, cu toate că și aici se puteau invoca precedente istorice. Chiar și în zona aceasta a unei gîndiri născute în izolare, nimeni nu a imaginat reglarea contenciosului nostru cu Rusia și Ucraina în termeni militari. Nu s-a găsit nici un general anacronic și himeric care să arate cu degetul amenințător către Răsărit. S-ar spune că la acest capitol rațiunea a fost mereu limpede și că doar întîmplător excesele afective au debordat numai în exprimarea raporturilor cu Ungaria. Și totuși, nu poate fi vorba de o simplă întîmplare. Lăsînd la o parte calculele strict militare, care ne-ar aduce chiar pe terenul gîndirii aici incriminate, observăm că întreaga politică față de Răsărit purtată de grupurile politice care exercită astăzi puterea se caracterizează printr-o timiditate aproape umilă, în toate gesturile s-a vădit grija excesivă de a nu tulbura, de a nu contraria Puterea de la Moscova, chiar și atunci cînd nu aveam nimic de revendicat, decît libertatea opțiunii noastre europene. După vizita lui Șumeiko la București, oficialii noștri au dat impresia că doresc integrarea în structurile NATO, dar, dacă s-ar putea, numai cu acordul Moscovei. Evident, nu am înregistrat nici o reacție din partea naționaliștilor belicoși, care stau cu privirile îndreptate către Apus. Unanimitatea mediului politic românesc, atunci cînd se fac declarații prooccidentale de circumstanță și care nu presupun responsabilități imediate, se pulverizează imediat ce se pune problema unei poziții politice ferme față de pretențiile Moscovei. Comunicatul recent al Partidului Alianței Civice, care condamnă prudențele greu de înțeles ale oficialităților în dialogul cu Rusia, ne-a demonstrat că se poate vorbi și altfel, mai direct și mai ferm. Dar mai important pentru ce vrem să spunem este că dedesubtul limbajului diplomatic prudent și neexpresiv se manifestă în viața publică de la noi tot felul de îndrăzneli și agresivități, îndreptate, într-un fel sau altul, numai împotriva Occidentului. Nu putem să nu observăm că problema suveranității naționale a fost pusă de cercurile favorabile guvernării actuale numai în legătură cu o presupusă ofensivă occidentală. Conservatorii acuză imixtiunea instituțiilor financiare în problemele reformei economice, naționaliștii denunță complicitatea Occidentului în susținerea revendicărilor maghiare, iar în cadrul Bisericii Ortodoxe o parte importantă a clerului ne avertizează asupra pericolului secularizării sau, dimpotrivă, a unor curente religioase venite tot din Occident. Iată cum se conturează îngrijorarea față de o ofensivă occidentală pe toate planurile. Nu putem ignora că există la noi și bine înrădăcinate sentimente antirusești, poate chiar în rîndul militarilor, dar care dobîndesc o exprimare foarte palidă. Dar aici se manifestă o diferență esențială, pe care ar trebui să o observe mai ales adversarii declarați sau nedeclarați ai Occidentului. Lumea apuseană ne propune o relație liberă, dezinhibată, care recomandă spiritul critic și care, paradoxal, permite pînă la un punct chiar și manifestarea comportamentelor antioccidentale. Așa e cu putință ca o declarație ca cea a generalului Cheler, și ca multe altele, să nu distrugă ireversibil efortul nostru de integrare europeană. în schimb, Rusia ne pretinde raporturi exclusive, de necondiționată fidelitate. Orice fisură poate duce la o răcire de durată. Guvernanții actuali au reținut numai avantajele și libertățile care decurg din colaborarea cu Occidentul și nu se grăbesc să sancționeze comportamentele acestea haotice ale unor cercuri politice și militare. Dar sînt convins că ar reacționa cu totul altfel și președintele, și Guvernul dacă un alt general Cheler ar amenința Moscova. EMIL HUREZEANU Amintirea lui Ceaușescu pag.15 pag.12 anchetă NICOLAE MANOLESCU: „Nu cred că mai sîntem în sfera de influență a Moscovei“ HORAȚIU PEPINE Dacă generalul Cheler ar amenința Moscova SAPTAMINAL EDITAT DE GRUPUL PENTRU DIALOG SOCIAL • ANUL VI • 16 pagini • 400 lei