Revista 22, ianuarie-iunie 1996 (Anul 7, nr. 1-26)
1996-01-04 / nr. 1
CURIER 220 SCRISORI OPINII DREPT LA REPLICĂ tv Domnule Gabriel Liiceanu. V-am urmărit la televizulzor în ’90, cînd ați făcut o jSrțis puternică impresie asupra mea. Faptul că ați părăsit pentru moment filozofia, o activitate cu puține rezultate practice imediate, și vă folosiți energia și timpul în conducerea unei edituri m-a făcut să înțeleg că doriți să influențați în mod direct societatea română. Toate aceste lucruri, împreună cu recentul dv. articol pe care l-am citit în revista „22“, mă fac să vă scriu acum. Articolul dv. despre curățenia străzilor în cartierul în care locuiți este un strigăt de disperare îndreptățit și ușor de înțeles. Cred că scrierea lui v-a adus o oarecare ușurare sufletească, dar cred că publicarea lui nu a rezolvat problema dv., care este curățenia străzii. Dumneavoastră aveți mijloacele necesare s-o îmbunătățiți. Noi, cetățenii României, nu cunoaștem care este relația dintre o primărie și locuitorii din rara ei. Primăria are ca rol administrarea banilor pe care noi îi plătim prin intermediul impozitelor, în scopul satisfacerii unor necesități comune. Asta este singurul motiv care justifică existența unei primării. Cînd vom înțelege că noi plătim impozite pentru ca, printre altele, să ni se facă curat pe străzi și să ni se ridice gunoiul și că primăria primește acești bani pentru ca să facă acest lucru, lucrurile se vor schimba. Este important să înțelegem că banii pe care primăria îi administrează sînt banii noștri și că ei nu vin nici de la Palatul Cotroceni, nici de la Palatul Victoriei și nici de la Palatul Mitropoliei. Este foarte important să înțelegem că noi l-am ales pe primar. Și că el administrează banii noștri așa cum noi dorim, noi îl vom realege primar. Și dacă el nu respectă cerințele noastre, noi îl vom schimba, la fel de ușor cum noi l-am pus în funcție. Dacă aș fi în locul dv., și deci aș avea audiența pe care o aveți dv., aș scrie un articol în care aș lămuri aceste lucruri pe înțelesul tuturor. Și aș ruga ca fiecare nemulțumit de curățenia orașului, și de cîte ori este nemulțumit, să dea un telefon la primăria de care aparține și să explice calm, politicos și pe un ton prietenesc care este problema lui, ce așteaptă de la primăria,și de ce așteaptă ce așteaptă, la fi gum'Tac'toți cetățenii Comunității Europene cînd au o problemă, în articol aș includii“ toate numerele de telefere directe și prin centrală ale primăriilor din București și aș specifica numele și funcția celui care răspunde la respectivul număr de telefon, așa cum este scris în orice carte de telefon din țările Comunității Europene, în rîndul cărora și România va intra mai devreme sau mai tîrziu. Aș publica articolul respectiv într-un ziar cu un tiraj mare. Presupunînd că ziarul are un tiraj de 500.000 exemplare și că un exemplar este citit de un coleg de serviciu și încă de un membru al familiei, înseamnă că mesajul dv. va ajunge la 1.500.000 de oameni. Presupunînd că doar jumătate dintre ei vor răspunde apelului dv. și că vor fi nemulțumiți de curățenia orașului doar o dată pe zi, înseamnă că vor fi 750.000 de apeluri telefonice pe zi la numerele pe care le-ați inclus în articol. Cîte zile credeți că va rezista primarul pînă va ieși scu tîrnul și tomberonul în mînă ca să măture strada? Cînd străzile Bucureștiului vor fi curate, oamenii vor trebui încurajați să sune la poliție cînd văd pe cineva care își azvîrle gunoiul în stradă. Este treaba poliției să supravegheze respectarea legilor. Și sînt convins că există o lege care interzice murdărirea străzilor. E bine de știut că poliția trăiește tot din impozitele plătite de noi. Și este important ca toată lumea să știe cine plătește și pentru ce plătește, și cine primește și pentru ce primește, în felul ăsta, nu numai că veți influența substanțial curățenia orașului, dar veți introduce noțiunea de comunitate locală responsabilă pentru condițiile ei de viață în conștiința oamenilor. Și, poate și mai important, veți înarma cu armele civilizației oamenii obișnuiți și deci veți participa direct la crearea societății civile. Dacă vă îndoiți de eficacitatea acestei metode, vă reamintesc de platforma petrolieră pe care Shell a vrut s-o scufunde în Oceanul Atlantic. Și că indignarea exprimată civlizat, dar și ferma multor oameni obișnuiți i-au făcut în final să plătească cîteva miliarde de dolari pentru ca ea să fie dezasamblată la sol. Vă mulțumesc pentru timpul pe care mi l-ați acordat citind această scrisoare și mă voi bucura să citesc articolul dv., dacă veți considera de cuviință să o faceți și dacă veți avea amabilitatea să îmi trimiteți un exemplar din ziarul în care va fi publicat. Cu toată sinceritatea, Bogdan Horezeanu, Copenhaga, 6 decembrie 1995 Stimată doamnă redactor-șef, Stimate domnule H.-R. Patapievici, Am așteptat cu nerăbdare numărul 51/1995, ca urmare a anunțurilor referitoare la o dezbatere privind Legea învățămîntului, cu participarea Solidarității Universitare. Cu nerăbdare, deoarece Solidaritatea Universitară este coautoare, alături de Convenția Națională pentru Reforma Învățămîntului (grup de reflexie constituit în vara lui ’92), a singurului proiect comparabil prin consistență cu actuala lege - depus, de altfel, de către CDR, ca alternativă legislativă, în februarie 1993! Anunțul neonorat mă face să încerc exprimata unor gînduri. Se practică o confuzie repetată, de presă (și de „22“ în particular), între dificulatatea parcurgerii legii de către cititorul naiv și dificultățile aplicării ei. Că executivul nu vrea, că structurile de conducere sînt reacționare, că avem un corp didactic anchilozat în lenea dinainte de ’89 este o problemă, dar acest conflict execuție-legiuitor arată, totuși, că legea este reformatoare, chiar în puținul care i s-a permis. Mai mult putea încăpea în text, dar ar fi condus la o neaplicare mai accentuată. De altfel, această lipsă de voință politică, de a urma un legislativ cu gîndire mai largă, confirmă concepția acestui text. Cu 200 de regulamente anexe (în loc de 70, azi), legea ar fi fost mai subțire, mai ușor de citit de către oamenii de presă și mai la latitudinea celor ce nu vor să o aplice. De altfel, ea ar trebui citită cu regulamente. Cartă și statut, adică într-o sumă constantă de cîteva mii de pagini (viață grea, nu-i așa?). M-au șocat două detalii și cîteva inexactități. Religia - fără a impune ortodoxia, ar putea avea menirea unei educații civice europene; că azi nu se predă la înălțimea cerută de exigenți, n-ar fi singura disciplină în această situație. Că un copil nu are nevoie de cultură religioasă (ori de mare?) e de discutat, dar cine-l definește pe copil ca ateu? Tatăl comunist? Tatăl internaționalist? Oricum, citirea atentă a textului oferă portițe pînă și comuniștilor, ar fi destul să înființeze un cult, acceptat de stat! Dezbaterea „istoria României“ versus „a românilor“ mă duce cu gîndul la.. . literatura României, ca sintagmă, însă dacă pretindem înaintașilor lui ’89 retractări, mă gîndeam că ex-miniștrii vor începe cu mea culpa. Nu în ce privește legea, nefîind de competențele acestora, dar în ce privește reforma. Păi, dacă nu s-a realizat vreo reformă a învățămîntului, sub domniile lor nu s-a realizat, adică atunci cînd acest domeniu fierbea și era dispus (măcar de fațadă) la orice reformare. „Inviolabilitatea spațiului universitar“ este o lozincă, care prin respingerea ei succesivă în Camere (de trei ori, de fapt) a stîrnit unele ambiții. Naiv cine ar putea crede că un asemenea alineat ținea minerii la ușa universităților în timpul lui Roman! De altfel, legea penală apăra și la acea dată proprietatea (de stat mai ales). Respingerea acestei sintagme denotă o concepție și doar atît. Dreptul la educație este un drept fundamental. El este un drept constituțional. Numai conjugat cu gratuitatea el trece de la proclamație la realitate socială. A oferi, ipocrit, accesul la școală doar celor înstăriți este un act inadmisibil - atît azi, cît și mîine. Națiunea va profita de pe urma celui școlit, civic, tehnic, material și cultural. Așa că își poate permite să adauge sarcinile școlarizării la contractul social. Chiar dacă nu este conștientă în totalitatea ei de valoarea învățămîntului. Egalitatea șanselor nu înseamnă neapărat socialism. In practică, acea formulare „lozincă“, „Învățămîntul este prioritate națională“, a servit ca suport moral accederii spre o finanțare a școlii cu 4% din PIB azi, respectiv la un plus de peste o mie de miliarde lei și (sperăm) va servi mîine la un acces spre 6%, adică la o dotare a școlilor cu mai mult decît cretă și lemne de foc. La data mesei rotunde, Carte universitare (de șase pagini) aveau toate marile universități (București, Cluj etc.). La data apariției articolului, existau Carte puse deja în concordanță cu noua lege (Cluj, Iași, București etc.). Că cineva din Senatul „Politehnicii“ nu a auzit de adoptarea acestui act, este un blam real pentru amîndoi. Și, într-adevăr, sînt Carte ce s-au adoptat pe furiș. Dar aceasta poate fi o altă dezbatere. Există o tendință de a ne proclama dorința de europenizare, de acces cu succes la o competiție, conjugată stupid cu dorința ca școala să fie ceva ce se parcurge în recreație, plimbîndu-te printre bănci. Este, din păcate, un concept susținut și de exigenta revistă „22“ în numeroase rînduri, îmi amintesc de revolta profesorilor la apariția manualului de fizică pentru clasa a DC-a, prin ’80. Refuzau să predea după el, pentru că... nu făcuseră la facultate. Azi este un loc comun și poate cel mai bun manual de liceu, depreciat doar prin relaxarea învățămîntului după ’89. Dar un conflict exigență-executiv este, de pildă, neaplicarea prevederilor referitoare la examenul de capacitate și de bacalaureat, încă din 1996. Pentru că e un an electoral, pentru că ar fi nepopular printre elevi sau părinții acestora, pentru că cine știe ce ne poată are examen anul acesta. Căci nimic din lege nu sugerează această întîrziere. Este absurd ca și în 1996 educația fizică să poată înlocui fizica. Și totuși convine prea multor comozi, în schimb, ideea că planurile de învățămînt se pot schimba numai începînd cu anul întîi își are sursa în faptul că miniștrii (toți) au tot „reformat“ aceste planuri, făcînd o varză din parcursul școlar universitar. Comunitatea academică s-a protejat prin acest text. Dar că în cadrul aceluiași plan sau, și mai insistent, în cadrul acelorași cursuri nu se pot face discipline moderne — nu scrie nicăieri, în fond, îmi va reproșa rectorul Emil Constantinescu că predau mecanică vectorială în loc de mecanică fizică sau că la cursul 7 și 8 am introdus două capitole noi? Doamne ferește de o asemenea percepție a planului de învățămînt! Nu neg, în unele ministeriate a existat și un astfel de gînd al unificărilor naționale etc. Dar el este respins și prin Carta Universității și în fapt de orice cadru didactic cu un pic de înțelegere a profesiunii. De altfel, nici măcar înainte de ’89 această cenzură nu era reală. Poate pe la științele sociale, dar societatea și mai ales științele au evoluat, pînă și istoria a adăugat 50 de ani, în schimb facultățile românești și-au redus durata parcursului în consens cu relaxarea neperformantă a națiunii. Critica textului legii ar putea fi și acum constructivă, dacă s-ar propune un conținut alternativ la cutare sau cutare articol. Eventual cu o argumentație dincolo de pasională ori naivă. Suprimarea, ca idee, nu mai are suport util, căci nu reprezintă decît o trimitere spre vreun nou regulament ori către statutul personalului didactic. într-adevăr, a redacta o lege din cîteva articole înseamnă, evident, a redacta un statut cu 150 de articole mai mult — deoarece problemele învățămîntului (a fi reglementate) nu dispar prin îngroparea capului în nisip. Spun acestea deoarece statutul este încă în curs de redactare, iar regulamentele așijderea, și deci sugestiile sau propunerile pot deveni elemente utile, mai ales că este vorba de un domeniu mai tehnic, fără încărcătură emoțională ori națională! Lect. univ. dr. Corneliu Apostol Stănescu Anul VII Nr. 1 1996 4-9 ianuarie IMPORTANT PDPTIPI Mitfol I A ■ ■ » Mm V mi ■ TM mJp B mm D 4*% m ML m mm» m mmm mm m mm Jr LS B^M 11| j| mmm Bwl Km mM I KZL L» KZL a a mm* B mm B M Kü Lm SSB b B ■ IRKLCK 6.000 lei cu expediere prin poștă 5.500 lei cu ridicare de la redacție SPECIAL pentru pensionari, cadre didactice, elevi, studenți, foști deținuți politici și veterani de război, 4.500 lei cu expediere prin poștă 4.000 lei cu ridicare de la redacție Cei interesați sînt rugați să expedieze prin mandat poștal suma corespunzătoare, pe adresa: Revista “22”, cont 45103532 BCR Filiala sector I, Calea Victoriei nr. 155, dl. Dl. București. Adeverințele (talon de pensie, adeverințe școlare etc.), valabile un an, se expediază pe adresa: Revista “22” Calea Victoriei 120, sector 1. București, cu specificarea pentru Serviciul de Difuzare. Abonamentele se pot achita și la sediul redacției. Abonamentele cu reducere sunt sponsorizate de Asociația EST-MBERfKS