Revista 22, iulie-decembrie 1996 (Anul 7, nr. 28-52)

1996-07-10 / nr. 28

CURIER 22­0=5 <$ .æ. SCRISORI OPINII DREPT LA REPLICA Stimați redactori, îngrijorat de situația noastră, adresez unele gîn­­duri fruntașilor opoziției de­mocratice: CDR, USD, PAC, PL ’93. Menționez că, de la primele alegeri (mai 1990), am votat cu Opozi­ția, între timp mi-am conturat un rela­tiv „profil ideologic“, dar el nu contează cînd trebuie să mă opun actualei Pu­teri. De aceea, mă simt îndreptățit să scriu cele ce urmează. Luînd în considerare experiența din 1992, ca și lipsa de scrupule a regi­mului Iliescu (posibile mari fraude la alegerile din toamnă), succesul Opozi­ției la „locale“ mi se pare o victorie fra­gilă, care impune o stare de veghe acti­vă. Ar rezulta, pentru opoziția refor­matoare, în principal două căi de ac­țiune în vederea creșterii credibilității și a sporirii electoratului său: • Forțele de opoziție, fragmentate cum sînt acum, urmează să găsească, în cel mai scurt timp, o anume unitate, care să pătrundă ca atare în conștiința oamenilor. Chiar dacă nu se vor alcă­tui alianțe și vor fi 2 sau 3 candidați la președinție în primul tur, unitatea în intenții trebuie să fie politică și coeren­tă. Ar fi de preferat un program de gu­vernare comun și minimal privind pro­blemele esențiale ale României de azi: regimul proprietății, privatizarea, în­curajarea inițativei individuale, corup­ția, separarea puterilor în stat, auto­nomia locală și promovarea unei legis­lații care să favorizeze dezvoltarea so­cietății civile și a integrării țării în structurile euro-atlantice. Deci, e vor­ba de cîteva obiective fundamentale pentru economia de piață și democrati­zare, pentru ieșirea din confuzia și stagnarea actuală. Omul obișnuit, doritor de reformă reală și care votează de peste 6 ani — cu devotament — Opoziția, dorește cu disperare mai multă înțelepciune din partea acesteia. La raportul de forțe actual din societatea românească exis­tă premisele unei victorii a formațiuni­lor democratice, dacă acestea se gru­pează avînd ca unic țel interesul națio­nal. Miza anului 1996 este cu adevărat istorică și un insucces la alegeri nu va fi plătit de veleitari, ci de oamenii de bună-credință, acum și în viitor. • A doua cale de acțiune a Opoziției în perioada imediat următoare este la îndemîna primarilor și consilierilor lo­cali, încă din prima zi a preluării ges­tiunilor, ei trebuie să instituie o trans­parență totală în treburile publice. Mai ales că aceasta lipsește aproape cu de­­săvîrșire guvernării actuale, fiind o piedică voită în calea democratizării. Mai mult chiar, lipsa transparenței este menită să compromită chiar ideea de democrație, ceea ce a și reușit în mare parte. Primarii actuali ai Opozi­ției, despre care nu cred că pot înfăptui mare lucru cu mijloace financiare re­duse, pot aduce însă servicii apreciabi­le democrației. Ei pot arăta unei popu­lații dezamăgite și insuficient educate civic avantajele rezolvării treburilor publice la lumina zilei“. Acest exerci­țiu democratic, făcut consecvent „pe viu“ (cu exemple concrete și nu cu de­clarații despre...), va acționa pozitiv asupra opiniei publice. Este o modali­tate de a-i influența, în timp scurt, pe cei nehotărîți sau pe cei dezamăgiți din electoratul care nu s-a prezentat la vot. Și mă gîndesc la tineri în primul rînd, care n-au cunoscut pînă la matu­rizare decît o viață politică detestabilă. Este nevoie să i se opună imagini cari­caturale și venale, o alternativă posibi­lă, mai „curată“. Aleșii actuali ai Opo­ziției nu trebuie să se „adapteze“ ruti­nei birocratice, deoarece în mîinile lor stă mult mai mult decît numai comodi­tatea vecinului de stradă. Ținînd seama de timpul scurt pînă la toamnă și de puținătatea mijloace­lor materiale la dispoziția Opoziției pentru cine știe ce „realizăm­“, am suge­rat — în cele de mai sus — două moda­lități de a acționa în plan real. Nici una nu comportă cheltuieli, însă eforturi - da! Sînt milioane de oameni care vo­tează Opoziția și n-au încetat încă să-și reînnoiască nădejdea... în fața acestei bune-credințe, ce pare" fără sfîrșit, oare nimeni nu-i dator „să dea samă“? M. Cristea, București, 24.06.96 P.S.: Aflu că în diverse locuri din țară, pe lîngă inevitabilele obstrucții ale PDSR-ului și aliaților săi firești, Opoziția n-a putut fructifica la maxi­mum pozițiile din consiliile locale, din cauza rivalităților interne. Biată Opozi­ție, victimă și ea a mașinațiunilor și cumetriilor balcanice! Dragă redacție, Doresc să-mi exprim, în scris, părerea cu privire la unele afirmații cuprinse în articolul „Lenin și Stalin au fost pe liste“ scris de d-l Cristian Preda și publicat în revista „22“, nr. 23/5-11 iune 1996. Voi puncta cîteva din observații cu privire la așa-zisele omisiuni ale can­didaților în campania electorală pen­tru alegerile locale. Chipurile, prima dintre acestea, neinvocarea revoluției; a doua, importantă și ea, se referă la „Contractul cu România“, care nu pre­vede proiectul reformării Constituției României. Pe baza cuvîntului „revoluție“, au­torul își întemeiază întreaga pledoarie și ne demonstrează că „chestiunea fun­damentală a revoluției este chestiunea puterii“. De aici și asemănarea dintre guvernanții actuali și opoziție - toți dornici de putere. Așa crede autorul și caută să ne convingă și pe noi. Dar, mă întreb: oare la noi a fost cu adevărat revoluție? La această întrebare, ni­meni (pînă acum) nu a dat un răspuns concludent. Este știut faptul că într-o revoluție acționează mai multe forțe ostile, organizate și conduse de coman­damente. „Revoluția din 1989“ din Ro­mânia a fost condusă de un singur co­mandament, cel al regimului ceaușist, care a acționat după interesele sale. Au lipsit cu desăvîrșire celelalte co­mandamente, „ale revoluționarilor“. Pînă acum nu s-a descoperit că ar fi existat astfel de „comandamente“. Concluzia care se impune este că în România anului ’89 nu a fost „revolu­ție“, ci altceva, ori nemulțumirea po­pulației, ori lovitură de stat?! Probabil că ultima concluzie este cea adevărată. Se știe că toți nemulțumiții din regi­mul totalitar au fost lichidați prin folo­sirea forței, fapt întîmplat și la noi, s-a tras în populația ieșită pe străzi sau adunată la mitingul din Capitală. Mis­terul acestei „revoluții a populației“ s-a soldat cu arestarea și judecarea, ca și condamnarea la moarte a dictatorului Nicolae Ceaușescu, nu de către popu­lație, ci de forțele regimului ceaușist. Atunci, d-le Cristian Preda, cum rămî­­ne cu „Revoluția“?! Dacă luăm în seamă cele întâmpla­te în anul 1989 în România, în evoluția societății românești, aceste evenimen­te au dus la înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceaușescu și la perpetua­rea regimului comunist, cosmetizat cu unele elemente ale lumii civilizate. Adevărata Revoluție în România, nu de tip marxist-leninist, ci de tip occi­dental, abia începe după anul ’89, cînd se încearcă punerea societății româ­nești pe baze democratice. Acum există în România partidele politice, multe la număr (supărător de multe!), dar bine că există. Aceste par­tide, prin alegeri libere, au ales condu­cătorul statului, Parlamentul și condu­cerile locale. Nu văd care mai sînt limi­tele modului leninist-stalinist al „Re­voluției“ din ’89 în societatea româ­nească actuală. Revoluția din Româ­nia se află în plină desfășurare și la ca­pătul ei ne așteaptă lumea civilizată. Sînt de acord și cred că mai există oa­meni cu mentalități comuniste și care susțin doctrina marxistă, dar, în nici un caz, aceștia nu mai influențează mersul spre progres și civilizație. Referitor la „Contractul cu Româ­nia“ al Convenției Democratice din Ro­mânia, acesta este primul program de reașezare a societății noastre pe baze democratice. Acum i se dă poporului român posibilitatea de a ieși din ma­rasmul în care se află, în nici un caz, CDR nu a propus modificarea unor ar­ticole din Constituția României. Tot timpul a pledat pentru respectarea Constituției și legilor țării, fiind con­știentă că ordinea și disciplina sînt ne­cesare unei vieți normale. Aceste precizări nu trebuie să-l ne­mulțumească pe autorul articolului, ci să fie consemnate ca un mijloc de recu­noaștere a adevărului științific. Cu stimă, Prof. dr. Ilie C. Zaharia, Vidin, com. Jupînești, 30.06.1996 Dragi prieteni. Ne-am adunat astăzi la biserica română din Paris, încă liberă, pentru a come­mora doi ani de la moartea aceluia care a fost Vintilă Brătianu, cunoscut în tinerețe sub numele de Vintilică, întrucît purta același nume ca și tatăl său. Am venit aici ca să ne aducem aminte, nu de omul dotat cu frumoase însușiri intelectuale — absolvent al unor ilustre univesități, Oxford și Școala Politehnică din Zürich­­, nici de curajosul aviator care a luptat pentru libertatea țării noastre în faimosul „Grup 6 Vînătoare“, condus de coman­dorul Popișteanu, căzut la datorie, nici de rezistentul împotriva urgiei ru­­so-bolșevice în anii 1945-1946 și nici de omul politic care, din cauza cumpli­tei situații din țara noastră, nu a putut înfăptui aproape nimic din ceea ce era capabil să realizeze în folosul patriei noastre. Sîntem aici pentru a ne aduce aminte de bunul și dragul nostru prie­ten pe care atîția dintre noi l-am apre­ciat și iubit. Vintilă Brătianu, pe lîngă calitățile sale intelectuale, culturale și morale, era un om de inimă, în ultime­le zile înainte de­ a muri, se ocupa activ de cumpărarea, din modesta lui pen­sie, a unui scaun cu roți electrice pen­tru un coleg aviator, Radu Greceanu, combatant viteaz pe front, apoi închis mulți ani la Aiud, evadat, prins, schin­giuit și rămas paralizat. Da, pentru noi și mulți alții, Vintilă Brătianu a întruchipat imaginea celei mai nobile prietenii! Aș dori să asociez memoriei sale și pe tatăl său, Vintilă Brătianu, decedat și el din mîhnire, datorată situației po­litice din țară, în anul 1930. De aseme­nea, pe buna și devotata lui mamă, Lia Brătianu, care l-a avut pe Vintilică abia după zece ani de căsătorie și care făgăduise că în cazul în care va avea un copil se va ocupa tot restul vieții de tineretul nevoiaș. în acest fel a înființat și a prezidat asociația de binefacere „Principele Mircea“. Nu pot să uit nici pe Gheorghe Crînguș, fiu de țăran din comuna Mi­­hăești, orfan din războiul de reîntregi­re, pe care Vintilă Brătianu tatăl l-a crescut alături și exact în aceleași con­diții ca și pe fiul său Vintilică. Gheoghe Crînguș a căzut la datorie, ca ofițer de tancuri, la Dalnik, în fața Odesei, în 1941. în fine, la celălalt ca­­­păt al vieții lui Vintilă este soția sa, Yvette Brătianu, la care știm cu toții cît a ținut și care a împărtășit cu el grelele clipe cînd se ascundea, fiind căutat de Securitate, precum și prime­le momente dificile ale vieții în exil. Dumnezeu să-i ierte! Fie-le țărîna ușoară! . Vlad Stolojan Filipescu, Paris, 15 iunie 1996 Stimată doamnă Gabriela Adameșteanu, Mă adresez dumneavoas­tră în dubla calitate pe care o aveți, de redactor-șef al re­vistei „22“, pentru care am toată admi­rația, și de persoană particulară, mar­toră a evenimentelor care au avut loc în noaptea de 14 spre 15 iunie 1996 în trenul Dacia Expres, București-Paris. Vă reamintesc, expresie pur retori­că, deoarece nu cred că ați uitat așa de repede, că mamei, Elena Stănescu, și surorii mele, Gabriela Cucu, li s-au fu­rat pașapoartele și banii la puțin timp după trecerea frontierei în Ungaria. Au venit special cu cușeta - un alt sa­crificiu financiar pe lîngă prețul astro­nomic al biletului de tren —, tocmai din motive de securitate, dar ușa compar­timentului de la vagonul CFR nu se putea încuia. Au fost obligate să coboa­re din tren, fără bani, fără acte, fără posibilitatea de a comunica cu noi, la frontiera Ungariei cu Austria. Am fost înștiințată de cele întîm­­plate la gara din Viena, unde le aștep­tam, de un călător, căci însoțitorul de vagon nu a considerat necesar sau de datoria lui să mă informeze. în momentul de șoc care urmează se învălmășesc tot felul de gînduri în cap și printre altele m-am întrebat: care este de fapt rolul, răspunderea, datoria însoțitorului de vagon? Ce mă­suri iau Căile Ferate Române ca să asigure siguranța călătorilor? Este o stare de lucruri care durează de ani de zile și dacă Căile Ferate ră­­mîn indiferente la aceste tîlhării care se petrec pe scară largă în tren, la nu­mărul de clienți pe care îi pierde în fe­lul ăsta, atunci găsesc că este de dato­ria cetățenilor să ia poziție în aceeași problemă. De aceea, mă adresez dumneavoas­tră, stimată doamnă Adameșteanu, cu rugămintea de a porni la luptă prin in­termediul revistei „22“ împotriva aces­­­tei instituții care sînt Căile Ferate Ro­mâne, în care domnește corupția, iner­ția, indiferența, ineficacitatea, incom­petența. Sînt convinsă că această temă va găsi un ecou larg în numărul citito­rilor dumneavoastră, căci cine nu a fă­cut cel puțin o experiență neplăcută cu CFR? Cu cele mai bune sentimente, Adriana Danielopol, Bergheim, Austria, 21.06.1996 Nr. 28 1996 10-16 iulie

Next