Revista 22, iulie-decembrie 1996 (Anul 7, nr. 28-52)
1996-07-10 / nr. 28
CURIER 220=5 <$ .æ. SCRISORI OPINII DREPT LA REPLICA Stimați redactori, îngrijorat de situația noastră, adresez unele gînduri fruntașilor opoziției democratice: CDR, USD, PAC, PL ’93. Menționez că, de la primele alegeri (mai 1990), am votat cu Opoziția, între timp mi-am conturat un relativ „profil ideologic“, dar el nu contează cînd trebuie să mă opun actualei Puteri. De aceea, mă simt îndreptățit să scriu cele ce urmează. Luînd în considerare experiența din 1992, ca și lipsa de scrupule a regimului Iliescu (posibile mari fraude la alegerile din toamnă), succesul Opoziției la „locale“ mi se pare o victorie fragilă, care impune o stare de veghe activă. Ar rezulta, pentru opoziția reformatoare, în principal două căi de acțiune în vederea creșterii credibilității și a sporirii electoratului său: • Forțele de opoziție, fragmentate cum sînt acum, urmează să găsească, în cel mai scurt timp, o anume unitate, care să pătrundă ca atare în conștiința oamenilor. Chiar dacă nu se vor alcătui alianțe și vor fi 2 sau 3 candidați la președinție în primul tur, unitatea în intenții trebuie să fie politică și coerentă. Ar fi de preferat un program de guvernare comun și minimal privind problemele esențiale ale României de azi: regimul proprietății, privatizarea, încurajarea inițativei individuale, corupția, separarea puterilor în stat, autonomia locală și promovarea unei legislații care să favorizeze dezvoltarea societății civile și a integrării țării în structurile euro-atlantice. Deci, e vorba de cîteva obiective fundamentale pentru economia de piață și democratizare, pentru ieșirea din confuzia și stagnarea actuală. Omul obișnuit, doritor de reformă reală și care votează de peste 6 ani — cu devotament — Opoziția, dorește cu disperare mai multă înțelepciune din partea acesteia. La raportul de forțe actual din societatea românească există premisele unei victorii a formațiunilor democratice, dacă acestea se grupează avînd ca unic țel interesul național. Miza anului 1996 este cu adevărat istorică și un insucces la alegeri nu va fi plătit de veleitari, ci de oamenii de bună-credință, acum și în viitor. • A doua cale de acțiune a Opoziției în perioada imediat următoare este la îndemîna primarilor și consilierilor locali, încă din prima zi a preluării gestiunilor, ei trebuie să instituie o transparență totală în treburile publice. Mai ales că aceasta lipsește aproape cu desăvîrșire guvernării actuale, fiind o piedică voită în calea democratizării. Mai mult chiar, lipsa transparenței este menită să compromită chiar ideea de democrație, ceea ce a și reușit în mare parte. Primarii actuali ai Opoziției, despre care nu cred că pot înfăptui mare lucru cu mijloace financiare reduse, pot aduce însă servicii apreciabile democrației. Ei pot arăta unei populații dezamăgite și insuficient educate civic avantajele rezolvării treburilor publice la lumina zilei“. Acest exercițiu democratic, făcut consecvent „pe viu“ (cu exemple concrete și nu cu declarații despre...), va acționa pozitiv asupra opiniei publice. Este o modalitate de a-i influența, în timp scurt, pe cei nehotărîți sau pe cei dezamăgiți din electoratul care nu s-a prezentat la vot. Și mă gîndesc la tineri în primul rînd, care n-au cunoscut pînă la maturizare decît o viață politică detestabilă. Este nevoie să i se opună imagini caricaturale și venale, o alternativă posibilă, mai „curată“. Aleșii actuali ai Opoziției nu trebuie să se „adapteze“ rutinei birocratice, deoarece în mîinile lor stă mult mai mult decît numai comoditatea vecinului de stradă. Ținînd seama de timpul scurt pînă la toamnă și de puținătatea mijloacelor materiale la dispoziția Opoziției pentru cine știe ce „realizăm“, am sugerat — în cele de mai sus — două modalități de a acționa în plan real. Nici una nu comportă cheltuieli, însă eforturi - da! Sînt milioane de oameni care votează Opoziția și n-au încetat încă să-și reînnoiască nădejdea... în fața acestei bune-credințe, ce pare" fără sfîrșit, oare nimeni nu-i dator „să dea samă“? M. Cristea, București, 24.06.96 P.S.: Aflu că în diverse locuri din țară, pe lîngă inevitabilele obstrucții ale PDSR-ului și aliaților săi firești, Opoziția n-a putut fructifica la maximum pozițiile din consiliile locale, din cauza rivalităților interne. Biată Opoziție, victimă și ea a mașinațiunilor și cumetriilor balcanice! Dragă redacție, Doresc să-mi exprim, în scris, părerea cu privire la unele afirmații cuprinse în articolul „Lenin și Stalin au fost pe liste“ scris de d-l Cristian Preda și publicat în revista „22“, nr. 23/5-11 iune 1996. Voi puncta cîteva din observații cu privire la așa-zisele omisiuni ale candidaților în campania electorală pentru alegerile locale. Chipurile, prima dintre acestea, neinvocarea revoluției; a doua, importantă și ea, se referă la „Contractul cu România“, care nu prevede proiectul reformării Constituției României. Pe baza cuvîntului „revoluție“, autorul își întemeiază întreaga pledoarie și ne demonstrează că „chestiunea fundamentală a revoluției este chestiunea puterii“. De aici și asemănarea dintre guvernanții actuali și opoziție - toți dornici de putere. Așa crede autorul și caută să ne convingă și pe noi. Dar, mă întreb: oare la noi a fost cu adevărat revoluție? La această întrebare, nimeni (pînă acum) nu a dat un răspuns concludent. Este știut faptul că într-o revoluție acționează mai multe forțe ostile, organizate și conduse de comandamente. „Revoluția din 1989“ din România a fost condusă de un singur comandament, cel al regimului ceaușist, care a acționat după interesele sale. Au lipsit cu desăvîrșire celelalte comandamente, „ale revoluționarilor“. Pînă acum nu s-a descoperit că ar fi existat astfel de „comandamente“. Concluzia care se impune este că în România anului ’89 nu a fost „revoluție“, ci altceva, ori nemulțumirea populației, ori lovitură de stat?! Probabil că ultima concluzie este cea adevărată. Se știe că toți nemulțumiții din regimul totalitar au fost lichidați prin folosirea forței, fapt întîmplat și la noi, s-a tras în populația ieșită pe străzi sau adunată la mitingul din Capitală. Misterul acestei „revoluții a populației“ s-a soldat cu arestarea și judecarea, ca și condamnarea la moarte a dictatorului Nicolae Ceaușescu, nu de către populație, ci de forțele regimului ceaușist. Atunci, d-le Cristian Preda, cum rămîne cu „Revoluția“?! Dacă luăm în seamă cele întâmplate în anul 1989 în România, în evoluția societății românești, aceste evenimente au dus la înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceaușescu și la perpetuarea regimului comunist, cosmetizat cu unele elemente ale lumii civilizate. Adevărata Revoluție în România, nu de tip marxist-leninist, ci de tip occidental, abia începe după anul ’89, cînd se încearcă punerea societății românești pe baze democratice. Acum există în România partidele politice, multe la număr (supărător de multe!), dar bine că există. Aceste partide, prin alegeri libere, au ales conducătorul statului, Parlamentul și conducerile locale. Nu văd care mai sînt limitele modului leninist-stalinist al „Revoluției“ din ’89 în societatea românească actuală. Revoluția din România se află în plină desfășurare și la capătul ei ne așteaptă lumea civilizată. Sînt de acord și cred că mai există oameni cu mentalități comuniste și care susțin doctrina marxistă, dar, în nici un caz, aceștia nu mai influențează mersul spre progres și civilizație. Referitor la „Contractul cu România“ al Convenției Democratice din România, acesta este primul program de reașezare a societății noastre pe baze democratice. Acum i se dă poporului român posibilitatea de a ieși din marasmul în care se află, în nici un caz, CDR nu a propus modificarea unor articole din Constituția României. Tot timpul a pledat pentru respectarea Constituției și legilor țării, fiind conștientă că ordinea și disciplina sînt necesare unei vieți normale. Aceste precizări nu trebuie să-l nemulțumească pe autorul articolului, ci să fie consemnate ca un mijloc de recunoaștere a adevărului științific. Cu stimă, Prof. dr. Ilie C. Zaharia, Vidin, com. Jupînești, 30.06.1996 Dragi prieteni. Ne-am adunat astăzi la biserica română din Paris, încă liberă, pentru a comemora doi ani de la moartea aceluia care a fost Vintilă Brătianu, cunoscut în tinerețe sub numele de Vintilică, întrucît purta același nume ca și tatăl său. Am venit aici ca să ne aducem aminte, nu de omul dotat cu frumoase însușiri intelectuale — absolvent al unor ilustre univesități, Oxford și Școala Politehnică din Zürich, nici de curajosul aviator care a luptat pentru libertatea țării noastre în faimosul „Grup 6 Vînătoare“, condus de comandorul Popișteanu, căzut la datorie, nici de rezistentul împotriva urgiei ruso-bolșevice în anii 1945-1946 și nici de omul politic care, din cauza cumplitei situații din țara noastră, nu a putut înfăptui aproape nimic din ceea ce era capabil să realizeze în folosul patriei noastre. Sîntem aici pentru a ne aduce aminte de bunul și dragul nostru prieten pe care atîția dintre noi l-am apreciat și iubit. Vintilă Brătianu, pe lîngă calitățile sale intelectuale, culturale și morale, era un om de inimă, în ultimele zile înainte de a muri, se ocupa activ de cumpărarea, din modesta lui pensie, a unui scaun cu roți electrice pentru un coleg aviator, Radu Greceanu, combatant viteaz pe front, apoi închis mulți ani la Aiud, evadat, prins, schingiuit și rămas paralizat. Da, pentru noi și mulți alții, Vintilă Brătianu a întruchipat imaginea celei mai nobile prietenii! Aș dori să asociez memoriei sale și pe tatăl său, Vintilă Brătianu, decedat și el din mîhnire, datorată situației politice din țară, în anul 1930. De asemenea, pe buna și devotata lui mamă, Lia Brătianu, care l-a avut pe Vintilică abia după zece ani de căsătorie și care făgăduise că în cazul în care va avea un copil se va ocupa tot restul vieții de tineretul nevoiaș. în acest fel a înființat și a prezidat asociația de binefacere „Principele Mircea“. Nu pot să uit nici pe Gheorghe Crînguș, fiu de țăran din comuna Mihăești, orfan din războiul de reîntregire, pe care Vintilă Brătianu tatăl l-a crescut alături și exact în aceleași condiții ca și pe fiul său Vintilică. Gheoghe Crînguș a căzut la datorie, ca ofițer de tancuri, la Dalnik, în fața Odesei, în 1941. în fine, la celălalt capăt al vieții lui Vintilă este soția sa, Yvette Brătianu, la care știm cu toții cît a ținut și care a împărtășit cu el grelele clipe cînd se ascundea, fiind căutat de Securitate, precum și primele momente dificile ale vieții în exil. Dumnezeu să-i ierte! Fie-le țărîna ușoară! . Vlad Stolojan Filipescu, Paris, 15 iunie 1996 Stimată doamnă Gabriela Adameșteanu, Mă adresez dumneavoastră în dubla calitate pe care o aveți, de redactor-șef al revistei „22“, pentru care am toată admirația, și de persoană particulară, martoră a evenimentelor care au avut loc în noaptea de 14 spre 15 iunie 1996 în trenul Dacia Expres, București-Paris. Vă reamintesc, expresie pur retorică, deoarece nu cred că ați uitat așa de repede, că mamei, Elena Stănescu, și surorii mele, Gabriela Cucu, li s-au furat pașapoartele și banii la puțin timp după trecerea frontierei în Ungaria. Au venit special cu cușeta - un alt sacrificiu financiar pe lîngă prețul astronomic al biletului de tren —, tocmai din motive de securitate, dar ușa compartimentului de la vagonul CFR nu se putea încuia. Au fost obligate să coboare din tren, fără bani, fără acte, fără posibilitatea de a comunica cu noi, la frontiera Ungariei cu Austria. Am fost înștiințată de cele întîmplate la gara din Viena, unde le așteptam, de un călător, căci însoțitorul de vagon nu a considerat necesar sau de datoria lui să mă informeze. în momentul de șoc care urmează se învălmășesc tot felul de gînduri în cap și printre altele m-am întrebat: care este de fapt rolul, răspunderea, datoria însoțitorului de vagon? Ce măsuri iau Căile Ferate Române ca să asigure siguranța călătorilor? Este o stare de lucruri care durează de ani de zile și dacă Căile Ferate rămîn indiferente la aceste tîlhării care se petrec pe scară largă în tren, la numărul de clienți pe care îi pierde în felul ăsta, atunci găsesc că este de datoria cetățenilor să ia poziție în aceeași problemă. De aceea, mă adresez dumneavoastră, stimată doamnă Adameșteanu, cu rugămintea de a porni la luptă prin intermediul revistei „22“ împotriva acestei instituții care sînt Căile Ferate Române, în care domnește corupția, inerția, indiferența, ineficacitatea, incompetența. Sînt convinsă că această temă va găsi un ecou larg în numărul cititorilor dumneavoastră, căci cine nu a făcut cel puțin o experiență neplăcută cu CFR? Cu cele mai bune sentimente, Adriana Danielopol, Bergheim, Austria, 21.06.1996 Nr. 28 1996 10-16 iulie