Revista Fundaţiilor Regale, ianuarie-martie 1939 (Anul 6, nr. 1-3)

1939-02-01 / nr. 2

CRITICA D-LUI ŞERBAN CIOCULESCU 387 Din acelaşi grup de studii, pe care le-am denumit « monogra­fice », fac parte şi o serie de mari articole de evocare, scrise la moartea scriitorilor de seamă, pierduţi în decursul ultimilor cinci ani : Bogdan Duică (Anul I, Nr. 12), Gib. Mihăescu (Anul II, Nr. 12), G. Ibrăileanu (Anul II, Nr. 5), Mateiu I. Caragiale (Anul IV, Nr. 5), Octavian Goga (Anul V, Nr. 7). D. Cioculescu depăşeşte cu mult în aceste evocări, genul elogiului comemorativ, căci, dacă un sentiment de pietate însu­fleţeşte paginile sale, obiectivul lor principal este de a strânge, într’o judecată finală, concluziile unui examen critic complet. In acelaşi spirit de devoţiune literară, dar şi de strictă analiză critică, sunt scrise studiile d-lui Cioculescu despre clasicii noştrii, care ocupă de altfel locul cel mai important în activitatea d-sale la Revista Fundaţiilor Regale. Eminescu şi Caragiale sunt temele sale familiare. Le reia la fiecare nou prilej, fie pentru ca să adauge o contribuţie proprie de istoric literar (cum a făcut nu de mult în magistralul studiu din numărul pe Octomvrie 1938 al Revistei) fie pentru a lua în cercetare un nou aspect al operei celor doi mari scriitori. Poate că o vocaţie de critic se măsoară nu atât prin confruntarea cu literatura contemporană, cât prin întâlnirea cu autorii vechi, cu probleme « clasate », cu desbaterile de mult închise. Este o probă de maturitate, de siguranţă şi de răspundere. D. Cioculescu a trecut-o strălucit. Studiile sale despre Eminescu, Caragiale, Creangă şi Maiorescu sunt scrise cu cea mai îndreptăţită autoritate. Orientarea d-lui Şerban Cioculescu spre istoria literară a fost remarcată şi de d. E. Lovinescu, dar cu o nuanţă de deza­probare. Criticul era învinuit că se pierde în « tranşeele amănun­telor », că stabileşte « puncte şi virgule », că discută « date minime ». Când în publicistica noastră s’a abuzat atât de mult de impro­vizaţie şi de uşurinţă, când munca de documentare a fost victorios înlocuită cu diverse jocuri de-a metafizica, exemplul unui scriitor care se supune unui travaliu riguros şi îl acceptă ca pe o disci­plină, este cel puţin remarcabil. De altfel, credinţa noastră este că d. Cioculescu nu face istorie literară pentru istorie literară Există capitole de literatură în care nimic nu este « minim ». Orice nouă preciziune ce ni se poate

Next