România Liberă, octombrie 1945 (Anul 3, Nr. 356-381)

1945-10-01 / nr. 356

Pag. 2-a DESPRE TRADUCERI spune că toate­radu­cerile noa­>are traducerile tre­ d dini alte limbi in românie­­te sunt proaste, înseamnă a exa­­cta. Iar e de da­te contrarul toate traducerile sunt bune. În­seamnă a afirma un neadevăr. Sunt multe edituri ți multe cărți proaspăt tălmăcite, ața că nu e de mirare că nu s’a îndrep­tat încă o veche meteahnă: proasta calitate a mu­ltor traduceri româ­nești. Faptul trebue totuși menționat și apoi discutat. Iată ce se poate citi de exemplu, într'o carte tradusă din limba engle­ză: „După ce spuse aceste cuvinte, ridică la gură o lingură plină de o adm rabdă supă”. In această carte, „romancierul Hyde”, declară ,„cu gla­sul răsunător”: „Știu că sunt vaci și la noi in Anglia și am avut ocazia să le văd. Intr’un rând era să dau cu mașina peste o vacă. Dar vacile noastre nu produc frișcă’”. Desigur, logica e „limpede ca cristalul” și ea nu poate fi egalată decât de forma în care ea e revelată limbii­ noastre: —„ Nu­­ declară acelaș romac­­ier - de data asta nu știm însă dacă „gla­sul lui e răsunător” sau nu —). Ea cerește. Ea este lectoarea casei de e­­ditură. Ea este cea care (Dar un ac­ces de oarbă gelozie curmă la timp această poetică enumerare). Și, ca să rămânem tot în domeniul sentimental, iată cum vorbește din altă parte­, o fată, despre logodnicul ei: „oare el nu înțelege că ea pur și simplu nu va putea să doarmă când el va fi aici, alături ți în genere, oare el nu înțelege câtă fericire­ 1 când e lângă dânsa ți pare-se, o iubește la fel”. Aceeași jună declară iubitului ră­nit: — „Eu am să te iau pe dumneata de aici". — „Dumneata știi, mama-i și ea aici”. — „Dar eu — a spus ce — dum­neata știi are și eu acum o decorație. — „Dumneata vorbești așa cum noi spunem totdeauna răniților” (și ră­nită la rândul ei): „Dar că sunt ră­nite, nu-i nimica, fleacuri, după mi­ne”. Desigur, se poate continua așa cât vrei. Personagiile unei căirți ce tratează despre căsătorie, „leguminează”, adi­că mănâncă ’ •­gume. Un cetățean cere luarea unor mă­suri de „salut general” (salut pu­blique), altul vorbește de „condeie­rii bătrân ce se întâlnesc cu „tine­rele speran­țe și cu deb lranții”. Putem admira — Intram­esseu măreția lui Pușkin, care este „Vol­ta­rul, Shekesp cereul. Dantele Ru­siei”. Iți vine să protestezi: de ce nu și Eminescul Rus'ei !?! Desigur, nici înainte nu se făceau traduceri mai reuș­te. Marii scriitori ruși (Tolstoi, Dostoievski etc) erau traduși din franțuzește, i­ar Ibse­n, dintr’o tălmă­cire franțuzească a textului german, care text era tălmăcit și el din lim­ba norvegiană. Toamna aceasta, ne amenință un nou val de G­urgeaviță, un nou val de traduceri ce vor duce mai de­parte cu mândrie, tradiționala scâl­­ciere a originalului. In noul regim democratic ne putem Întreba — cu folos practic — care sunt motivele a­­cestui flagel literar. După părerea mea,­trei: 1. Nepriceperea traducăto­rilor; 2. Rezerva adevăratelor talente și competențe și 3. Lipsa unui con­trol serios și (repet) competent. Să nu se uite că in alte țări, o tra­ducere se migălește mult, se plătește bine și e făcută de oameni serioși. De aceea și rezultatul e — de cele mai multe ori — remarcabil. E de ajuns să ne amintim să versiunea franceză a lui Edgar Alan Poe se datorește lui Baudelaire, (iar alta, mai nouă, lui Mallarmé), ca „Ulysses” a lui Ja­­mes Joyce a fost tradusă (tot în franceză) de o comis­e de 7 literați, între care Valery Larbaud. Dar nu-i nevoe să ne ducem tocmai în Franța. Să ne amintim de „Biblioteca pen­tru totî”, la care colaborau (ca tra­ducători), literați serioși. Și m’aș gândi la „Biblia lui Șerban”, dacă o știre recentă nu ne-ar informa că este în lucru traducerea „Capitalului” lui Malix. O comisie formată din d-nii Lucrețiu Pătrășcanu, Miron Constan­­tinescu, Prof. Gulian și Popescu-Do­­reanu lucrează la această importantă operă. Sperăm că proectul Societății Scrii­torilor Românii, va deveni — în cu­rând — lege. E vorba de un sever control exerri­at de S. S. R­ asupra traducerilor românești. Altfel goane după bani a unor editori, nepregăti­­rea tălmăciiorilor și rezerva celor pregătiți, ar putea duce la rezultate triste. Așteptăm legea. Paul Georgescu T T O­BIECTIV MNEREȚEA" aduce în cel de-al treisprezecelea număr semnătu­rile d-lor Geo Llum­itrescu, Ion Mihăileanu, Traian Ganea, Ion Prun­­zetti, Ilie Cernea, Al. Mirodan, Euse­­biu Campar, B. Elwin, Nina Ca­sian, M-nail Mihuțescu, Mircea Sterescu, Mihail Popescu și a­lții. Sunt bune de reținut din acest nou număr al „Tinereții" două lucruri: interview­ul cu d. N. D Cocea și cro­nica literară a d-lui Frunzetti. έNTREBAT ce crede despre tine­retul nostru, d N. D. Cocea răs­punde cu mult adevăr: „Ar tre­bui să aibă mai mult entuziasm și energie creatoare. Pretutindeni tine­retul universitar se găsea în primele rânduri ale mișcării progresiste. Când eram student la Paris cel pu­țin 90 la sută din tineretul universi­tar lupta pentru dreptatea lui Drey­fus. In Rusia, pe vremea țarilor stu­denții sprijineau cauza muncitorimii. Numai la noi am putut asista la spectacolul ignobil al unui tineret ză­păcit de prelegerile lui A. C. Cuza și înebunit de teoriile fantaste ale lui Codreanu“. IMISOARA va avea în curând un teatru national,­ ne infor­mează în acelaș num­it al „Ti­­neretii" de Geo Dumitrescu. E proba­bil ca Teatrul National din Timișoa­ra să fie format pe lângă cel din Cluj, prin amplificări și investiții progresive și apoi printr-o scindare care ar produce automat un teatru automat, un teatru independent, capa­­bil să se țină pe propriile-i picioare și deja înzestrat cu un început de a­­paraturi proprie și cu un repertoriu. Propunerea aceasta este de altfel și cea mai economică oricum, înr'un fel sau Intr'altul, Timișoara va avea în curând un Teatru Național, pe ca­re, desigur, îl merită din toate punc­tele de vedere. TEFAN Roll — fostul avant­­gardist de altădată — a înțeles drumul advărat al poeziei și ca și maestrul lui Aragon care a trecut de la suprarealism la poezia directă, de puternice acente sociale, scrie as­tăzi pentru cei mulți. O poezie care e a tuturor, care se adresează oricui- Placheta d-lui Stefan Roll „Manifes­tație" — apărută in colecția „Ori­zont** — vine să completeze poezia progresista cu care ne-a obișnuit și revista și colecția „Orizont“. Cităm din Ștefan Roll u­n fragment din însuși poemul care dă titlul pla­chetei, pentru a familiariza pe cititori cu noua factură lirică a celui care­ a scris cândva „Exerciții în aer liber“ și „Moartea vie a Eleonorei*’, străzi s'au revărsat puhoaie, bărbați, femei, tineri și bătrâni. Prin vântul toamnei și prin ploaie, treceți și treceți cu flamurile 'n mâini Fabrici, ateliere, birouri, prăvălii, mahalale mizere,­­* Ucenici, fetițe și copii Cu figuri subțiri, cu ochi aprinși cu glasul demn și hotărît cereți pâine Vreți dreptate pentru astăzi pentru mâine vreți libertate cu pancarte și cu steaguri cu pași rari călcând, pe praguri de lumi mai tari.. In puhoiul vostru nesfârșit cu pumnii strânși a isbucnit un strigăt, o voință, o chemare — ca o sirenă în cosmica dimineață— pentru mulțimile muncitoare o altă viața­". întoarcerea d-lui Ștefan Roll la poe­zia-manifest e binevenită. O subli­niem cu toată sinceritatea. A APARUT In număr dublu pe Iunie—August „Revista Cercu­lui Literar“ de la Sibiu, semnea­ză aceiași tineri inegali: Ștefan Au­gust Doinaș, I. Negoițescu, Radu Stanca, Ovidiu Sabin, Eugen Todo­­ran, Cornel Regman, Toma Ralet, De­liu Petroiu, Henri Jacquier și Radu Enescu. Remarcabilă în deosebi colaborarea d-lui Radu Stanca. Detestabilă aceea a redactorului ei principal d I. Ne­­goițescu, care nu înțelege prețul bu­nului simț și referința critică. Pasti­­șând ideile lovinesciene până la re­fuz, d Negoițescu prezintă imaginea tânărului atârnat, fără personalitate și convingeri proprii In numărul e­­­cesta scrie despre cartea d-lui Dinu Nicodin. „Revoluția” apărută acum doi ani, numai pentru motivul că scriitorul acesta făcea parte dintre răsfățații criticului. Lipsește înțele­gerea obiectivă a fenomenului literar. Fuga organizată a d-lui cronicar lite­rar de resualitatea literară și flagran­tă și puerilă. O piesă puternică în acest ultim nu­măr al „Revistei Cercului Literar” este poemul d-lui Ovidiu Sabin înti­tulat „întâiul poem al singurătății“ unde poetul dovedește talent, sensibi­litate și evoluată conștiință politică. UPĂ „Pâinea și vinul“ ma­sivul roman cu caracter progresist și antifascist al lui Ignatio Silene, editura „Pro- Pace“ anunță punerea în lucru a altui roman a lui Silene „Grâu sub zăpadă“, în care se arată urmarea povestei lui Pietro Spina,­ luptăto­rul întors pe ascuns în patrie ca să lupte împotriva tiraniei musso­­liniene. N EXCELENT roman engle­zesc­ este „Când înflorește pustiul“ de Norah Lofts, a­părut în traducerea doamnei Ada Voiculescu-Petrescu. Este unul din bunele romane en­glezești, cu subiect din viața ace­lor pioneri ai Europei, datorită că­rora înflorește azi viața și c­in­o­zația pe continentul american. Ulysse S D U CUM VORBIM PIONIER Organizația pionierilor, care se ocupă de educația democratică a copiilor, are desigur destule preo­cupări grave. Am vrea totuși să-i dăm o sarcină,­ de mai mică în­semnătate: aceea de a impune forma corectă pionier și de a în­depărta definitiv pe cea greșită, pioner, care pare deocamdată să câștige teren. Când auzim pe ci­neva că zice pomper sau cartu­­șelă, jambere, îl categorisim i­­mediat printre oamenii a căror cultură a fost neglijată. De ce am tolera atunci pe pioner, care nu e mai puțin greșit decât acelea? Al. Graur «VA FI SĂRBĂTOARE ȘI PE STRADA NOASTRĂ» NOTE PE MARGINEA ROMANULUI LUI SIMONOV «ZILE ȘI NOPȚI» Romanul începe simplu fără cărțile de vizită ale editurilor, fără eti­chetele premiilor internaționale. Intrun colț mijește o frază de Pușchin: „Astfel ciocanul greu fărâmițând sticla, făurește spada’’. Și dela vorbele acestea, pornește șuvoiul celorlalte care se h­ot­preună, se ciocnesc, se taie în linii drepte, rotunjite rareori de licărirea unui sentiment intim. Și cresc din liniile acestea caractere, elau înțelesuri adânci de viață și de luptă. Despre fiecare din ele s’ar putea scrie volume întregi. Noi ne vom opri, însă, asupra altui conținut, asupra unei fraze, pe care o socotim cheia de boltă, scheletul, sim­bolul și isvorul acestui roman: ,,Va fi sărbătoare și pe strada noastră’’. Fraza ti aparține lui Stalin. Sau mai bine zis ea aparține tuturor oamenilor, care au crezut și au luptat pentru ea. Ca eroii romanului „Zile și nopți’*: Saburov, Ania, Koniukov, Proțenko, învingători la Stalingrad; ca Martial, Jojo, Louise Yves din opera dramatică a lui J. R. Bloch, ,,Toulon’’ ca primarul și Annie din „Nopți fără lună” de J. Steinbeck. Fie că erau ruși francezi, norvegieni, fie că lupta lor se numea ofensivă, defen­sivă sau pur și simplu rezistentă, fie că erau soldați, maquis sau partizani, ei credeau, ei știau că va fi sărbătoare și pe strada lor. Și dacă, poate, Srbuzov este un nume de împrumut pentru toți soldații eroi ai Stalingradului. Konstantin Simonov este un nume real, la fel cu Aragon cu Ilya Ehrenburg, cu Picasso, cu Șostak­ovici cu Marie Bell și cu toți ceilalți artiști ai lumii, care au înțeles să-și apere țara, libertatea, arta, care au crezut în retorta lor și s­­’au sacrificat Astăzi opera lor e parcă alta. Simți In apele ei, in miezul ei, un înțeles nou. Și nu acela •I unei bravuri fără scop, al unei fan­farona de mass »Uni one si­n­e] unei mân­ W* eufti­cul Sis­­tSBM» MM de LIANA MAXY crește limpede, ca liniștea unei frunți neîncrețite, un singur adevăr: acela al imensei, al nesfârșitei dragoste pentru pământul pentru casa, pentru omul, pentru cerul lui. Desigur orice francez se bucura de victoriile sovietice, orice chinez știa de Mareșalul Tito dar lupta aceea după cot la coz în care sudoarea și sângele s’au amestecat, in care firimitura de pâine era ruptă in patru, era totuși pentru ca fiecare să se întoarcă la aceiași fereas­tră de unde a plecat la acelaș pământ, căruia i-a spus bună dimineața când s’a născut. Mi-aduc aminte un film de război. Era în Alger. O franțuzoaică tânără de tot, un copil aproape, e singură. O în­tâlnește un englez. Acesta face spionaj la favoarea Aliaților. Ea îl ajută .,De ce iți expui viața ești încă tânără? ,o în­treabă cineva. .,Mi-a promis că așa voi ajunge să revăd copacul acela din Bois de Boulogne, unde mi-am săpat numele când eram mică” răspunde ea. Și tână­ra a murit în luptă, cu un zâmbet vag. Se gândea, poate, că vor atârna intr’o zi lampioane de copacul acela și în jurul lui, tineri ca ea vor ciocni pentru Vic­toria. Da! Pentru ziua aceea, pentru copacul acela luptase Yvette în Alger, pentru cărțile și catedra de istorie învinge Sa­burov la Stalingrad, pentru marile sim­fonii Șostakovici sparge blocada Lenin­gradului. Și nu e mai puțin măreț eroismul lui Aragon, care-și părăsește lira supra­realistă, pentru a se adăpa din lupta și din credința poporului lui suferind, de­cât acela al lui Martial Fromanoir, care după sabordajul flotei de la Toulon își împușcă iubita aflând-o trădătoare și ia calea munților împreună cu ceilalți ma­­quis. Nu e mai puțin măreț, fiindcă amân­­dou* pornesc de la »acesș» sursă *< »«« spre același țintă. AtiUfS» ©WMfe IWWBfc feb bește portul din Toulon. Și în seara sa­­bord­jului flotei, portul din Toulon era Franța. La fel, generalul Proțenko visează Ucraina și o despresoarâ la Stalingrad. Și războiul acesta, care a cuprins lu­mea de la New York la Vladivostok, de la Cercul Polar la Tropice, care a în­cins pământul și a învolburat apele, ca­re a învins depărtările și a declanșat atomii a avut un singur dușman Unul singur, dar mai puternic, mai tare decât orice altceva. Dragostea omului. Ea este aceea care i-a ridicat pe so­vietici, «ie pe un singur om, împotriva hoardelor naziste ea este aceea care i-a dus pe Iugoslavi In munți, pe francezi pe baricade, pe norvegieni in rezistență. Ea este aceea care a nimicit până la una toate diviziile războinicilor-friger­ea este aceia care intr’o dimineață de Mai s’a așezat la masa păcii și a iscălit Victoria. In romanul lui K. Simonov, dragostea aceasta stă de vorbă cu fiecare din noi și ne învață. Ne învață cum dintr’un simplu gest al unui general, o strângere a mâinilor pe harta Stalingradului mii de soldați au ințeles că începe ofensiva cea mare care își va încheia drumul la Berlin, ne învață iubirea aceea potolită, adâncă tota­lă dintre femeea și bărbatii ostași ai aceluiaș front, ne învață în­crederea nestăvilită în viață. Dar poate că minutul acela, când Saburov asculta la radio discursul lui Stalin și încearcă să-l cunoască din inflecțiile vocii ca unei rude apropiate, starea sufletească, este cel care mai mult din toate a reușit să ne dovedească ce deseamnă această dragoste această legătură trainică a o­­m­ului sovietic cu omul sovietic. „Va fi sărbătoare și pe strada noastră” spune Proțenko. ..Va fi sărbătoare Și pe strada noastră s’ repetă Koniukov. Și in această frază se aude canonada din nor­dul orașului care pornise să-l despre­soare. Se aude «w»on*4 km m$ m mm ^ FUNDAȚIA «MIHAIL KOGÂLNICEANU» In această lum­nă trebue privită legea pentru reorganizarea Funda­ției „Mihaiil Kogâlniceanu”. Întoc­mită de ministrul Artelor d. prof. Mihail Ralea, Mihail Kogâlniceanu umple un veac. Reforma din 1864 este o răscru­ce de viață românească. Adevărata bază a României nouă și democrate nu este instaurarea regalității sau războiul pentru independență, ai ac­tul de dreptate și omenie din 5 Au­gust 1864. Cu dragoste și cucernicie cărtura­rul Kogâlniceanu a redat luminii colbuitele cronici amintitoare de vi­tejie românească. Concepția lui des­pre artă este valabilă și aici. Arta și literatura spunea el, n’au speranță de viață decât acolo unde ele își trag origina din însăși tulpi­na popoarelor. Viața și opera lui Kogâlniceanu pot fi pilde rodnice prezentului și viitorului, iar cinstirea lor e o dato­rie. Din nefericire s’a făcut prea pu­țin pentru aceasta. Inițiativa de stat a lipsit, cea par­ticulară a fost slabă. In 1935 d. M’­hail Kogâlniceanu nepotul marelui român, a întemeiat Fundația Culturală M'h­ail Kogâlni­ceanu”. Scopul Fundației este înt­eținerea vie a cultului pentru Mihail Kogâl­niceanu prin următoarele mijjoace: Achiziționarea de mobilier, obiecte de artă stampe, cărți și documente istorice care i-au aparținut, publica­rea unei ediții complete a tuturor operelor lui Kogâlniceanu- continua­rea editării revistei Arhiva Româ­nească având ca supliment literar ,Dacia literară”; achiziționarea unei părți din moșia Răpile stăpânită o­­dinioară de Kogâlniceni tinde să se creeze un așezământ de educație a­gricolă, ajutarea și susținerea ope­relor instituțiuniilor din orașul Iași în vederea păstrării trecutului său cultural: crearea unui institut de cercetări istorice și literare în legă­tură cu materialul ce aparține Fun­dației. Până în 1945 Fundația a realizat: ridicarea statuii lui Mihail Kogâlni­­ceanu, reapariția revistei „Arena ro­mânească”, cumpărarea arhivei Gh. Ghibănescu c.în Iași Toate aceste re/­is­ f pe au fost ob­ținute printr’o bună gospodărire a treburilor Fun­diți­a. Față de scopurile propuse realiză­rile au fost mici. Expl’cația trebue văzute în absența sprijinului autori­tății de stat. Au fost unii cari te­mându-se că personalitatea lui Mi­hail Kogâlniceanu va întunec­a amin­tirea strămoșilor lor. 1 au boicotat Aci e secretul urgisirii lui Mihail Ko­gâlniceanu. Aceasta a fost situația Fundației până la apariția Legii, pentru reor­ganizarea Fundației Mihail Kogă­lni­­­ceanu. Ce posibilități s’au dat Fun­dației prin această lege? Mai întâiu Statul, prin Ministerul Artelor a cedat cu titlu gratuit Fun­dației. Kogâlniceanu folosința imobi­lului din București sos. Kiseleff 20, noprietatea Statului In acest imobil se vor organiza un muzeu cu o secție istorică și una artistică o bibliotecă, o sală de ex­poziție și conferințe o sală de docu­mente,și cancelaria Fundației. Al. Ionescu-Lungu Modigliani Desen CONCURS PENTRU POEZII POPULARE ȘI SOCIALE Oficiul Muncitoresc de Educație și Cultură ține un concurs pentru cele mai bune și complete culegeri de poezii populare românești și cu caracter so­cial.Se acordă premii de 100 000 lei pre­­miul I, 50.000 lei premiul II; și 30.000 lei premiul III. Lucrările se vor depune la serviciul activităț­lor OMEC în str- Clopotarii Vechi Nr. 1 din București, cel mai târ­­zi până la data de 15 Decembrie 1945. VERNISAJUL „EXPOZIȚIEI LAGĂRULUI“ Vernisajul „Expoziției Lgărului“ organizat de ministerul Propagandei și Apărarea Patriotică are loc astăzi ora II jum.. in. spitalul ministerului Propagandei din str. Wilson. Nr. 8. la această expoziție vor fi expuse gravuri, desene ți litografii de Ceglo­­koff si Mărculescu cu subiect din ta­­g.m Vajpit WM H --- •**, CRONId TEATRALĂ TEATRUL ALHAMBRA: „HI­IL”, PIESA IN TREI ACTE DE H. BERNSTEIN, PRIMRE DE SAVEL CRUNEA Bont oameni cara au ludemararea de a construi cu două sau trei adevărui o minciună sau un semi-adevăr. Bernst este din aceștia. Teatrul Ini, căreia i se spune „de sentiment­’. ..de p­asinn» „psihologic”, ar fi putut prin asculta« observației, prin veridicul situațiilor, s­capete dimensiunile unei ample de­sex a lumii din care-și recrutează eroii și con­flictele. Dar lumea aceasta — „mai bună” de la începutul veacului — coi­stitue totodată publicul lui lui Ber­teis (cel de la premiere, cel care i-a făcut ce­lebritatea). Și autorul, prudent, a cdicum scris de fiecare dată fenomenul larg a descompunerii la proporțiile unui „caz” individual, tratat dealtfel cu ingodnistoan și complice simpatie. Din acest punct de vedere, ..Hr­­ ul" ( un model de mușamalizare sentimentală a unei probleme adânci și grave. Fernand, „hoțul” are 19 ani. Tatăl lui Raymond Lagarde, om de afaceri și po­­sesor al unei averi considerabile, s-a că­sătorit pentru a doua oară, câtăva vremi înainte de momentul in care se desfă­­șoară acțiunea piesei. Dragostea lni­mi­i Isabellei creează in castelul de lângă Pa­ris un climat de tulburătoare sensuali­tate, în care rătăcește amețit,și incbii in sine, adolescentul. După ce și-a căutat zadarnic­a împli­nire in legătura efemeră cu o mică ac­­triță, Fernand își cristalizează nem­nister într-o exaltată dragoste pentru Marist Toisin, care se află împreună cu soțul ei la castel. Aci începe piesa. Mărise, măgulită de pasiune j­­uvenili pe care o inspiră, iși face o joacă din a o încuraja. Intre cele două familii prietene — La­­garde și Voisin — există însă o deose­bire de situație materială. Deși a­e par­te din aceeași lume, Lagarde e proprieta­rul, patronul, Voisin administratorul a­verii lui, omni de încredere. La un moment dat , la sfârșitul pri­mului act se descoperă că din casete Isabellei Lagarde lipsesc sume importan­te. Cine a furat? A furat Mărise, fiecar zi, cu perseverență, ca să aibe rochii fru­moase „ca celelalte femei” și să-și­ păs­treze dragostea soțului, ne va spune pies în ultimul act. Până atunci însă, simținn­du-se amen­ințată Mărise va specula de­votamentul orb al lui Fernand, incredi­­țându-i ultima serie de bancnote furate Și în așteptarea spovedaniei finale, ado­lescentul îndrăgostit va fi în colții soțile Lagarde și a lui Richard Voisin, botul. Acesta este în linii mari subiectul. N e greu de întrevăzut dincolo de­­ crotul lui, o mentalitate, o lume. Dar e câteodat riscant să dai lucrurilor adevăratul, adân­cul lor relief. Bernstein și-ar fi tisei poate succesul imediat, yoga, cartuia i „dramaturg monden”, relațiile. Și a ta­cut estompa peste conturul personagiilor Căci Bernstein nu minte prin ce spune nici o replică nu e streină de personagii care p rostește nici un gest nu e impri­mutat. Bernstein minte prin ceea ce ii spune și mai cu seamă prin felul in cat spune. Cele patru personagii adulte din ,,Ho­ful” sunt în fond ei marii vinovați, răs­punzătorii. Dar dramaturgia indulgent a autorului le dă aureola victimelor. Tatălui, lui Raymond Lagarde în pri­mul rând. E ceea ce se cheamă la o superficial analiză, „un tată model”: asigură dăinii buna stare materială a fiului, îi acord cu generozitate câteva mii de bani „bani de buzunar”, întreține cu el reiat, ds ..camaraderia”. In fond, nu știe bani din vieața interioară, din sbuciumul in­tim al adolescentului. Și cu indiferent senină a omului care „Și-a făcut datoria i| savurează egoist proaspăta fericire “ilugală. Pentru fericirea personală a Isabellei Lisarde, Fernand ar fi putut constitui o pisică. A înlâturat-o, stabilind cu el re­­laj de amicală și convențională curtofu­zie Nici un moment insă nu-și pune pro» blsia evoluției lui Fernand. (Se soco­­te doar în familie că băiatul trebuia să di­nă un mod, firesc un ,,om de lume” ca să facă cinste carierei diplomatic că ea îi era destinat). vechea Voisin, privită ca înduioșat si­ i-tie de prea înțelegătorul din matur se cătuește în fond dintr’o femeie arm rar și un bărbat laș. I ) spre Mărise am vorbit mai sus, seb târfi intriga piesei. 3 i­­d, Richard, este și el, ca și L. ‘gard­ nn ..model”. Cinstit, integru, ir transgent, pare-se. Dar cedează Maris ’ care­ cere să n o denunțe, pentru mof ‘ vni [> „a furat din dragoste pentru el­­ V do,o zi, aflând că Fernand va fi , es 0 ai” ) plantațiile braziliene ale tatăl ăa e continuă să tacă. Pentru a oblig­a e Krise să mărturisească, lasă să i ' delegă Bernstein. Poate și pentru a arspetiva despărțirii dintre Mărise i ’ amari îi liniștea gelozia. Aceia e mediul, aceștia oamenii. Am vorbit mai sus de calitățile de d­ t strats ale autorului. Ele sunt ‘atât d­e mu­­­lt îndemânarea de dramaturg de at ied — încât o regie iscusită, clarvă­­­ză­ire, ar putea, răsturnând inten­țiile co istante ale autorului, să realizez j că ce el a ocolit: o frescă a unei lum­i reiând, închise, clădită pe minciună dilalâ în convenții. Ar fi trebuit pen­tru aceasta ca personagiilor să li se res­t­titi relieful, conflictelor intensitatea di­vin­ă. ” 1 Constantin Georgescu n’a izbutit­­' și id a’a încercat — turul acesta d ■ for­. Regi­a d-sale, rudimentară, s’a mul­tumt să înregistreze jocul act­orilor ? poate să intervină pe ici, pe colo. Ia ni- a un­az in punctele esențiale, leul actorilor — cu o excepție lăsa­ de dorit. D-na Eugenia Bammé și « I Matei Gingulescu au fost corecți, dar nu a convigători în rolurile Isabellei și U Raymond Lagarde. l­a hia Ionescu, (Mărise), răsfățui­du-și cu gratii greoaie și împleticindu-i , intr’o dicțiune neinteligibilă, a fost su­­b orice nivel artistic. ,r D. Dan fasta (Richard), rigid, a real­zat totuși un moment bun, in ultimu­l act, in scena Richard-Raymond, a Except­ ® e interpretat lui Fernand, i - ürici pe Tăutovici, pe care îl felicităm, i­ știut să teta cu sensibilitate și spont.­ri­nextate, re&iștea personagiului, drago­ iii, și totuși iluminată, eroii n- și cerilăie, a lui hotărîre de a se jertf­i. Nu ne p­om însă împiedica să regn­e­­tăm plecai d-sale de la Teatrul Nati­o­­nai, unde brele­venii torin și o bu­­i- parte din tertoriul modern i-ar fi as­i­gurat postl­tățile de adâncire și bhil­­e de succes p­­are talentul d-sale îl meri­ cu prisosin I Calitatea ecorurilor d-lui arh. Novi j este, socoti în scădere. Credem că d-s­ig a părăsit c­tatea in schimbul cantităti Pe vremea ind decorurile d-sale apl­icau la iu­rale mai lungi, ele știau s aducă de scare dată o notă original­ă nouă Din­­ două decoruri ale „Kotj a lui”, primi­t banal, iar cel de al doi*J ? dă, în ciuii mătăsurilor care-1 împom “ bece, o ii sie de meschin, de știâm ?î­n dealu­i Impresia cu care — da« N­ exceptăm ,­intirea jocului nuanțat 10 cald al d-lsșiî. Marcovici — pleacă sper l*­latorul dela ntregul spectacol. ® foruca Șelmaru ..Arlus” pășește în noua stag­­ine sub auspicii fericite, inaugurând­u-și activitatea cu seria de concerte i­ate de ansamblul de stat ucrainian de cântece și dansuri de sub conduc­rea artistică a d-nei Lidia D. Cernașiva, artistă emerită a URSS. „­­ Am mai avut­ prilejul, în stagiuunea trecută, să auzim și să vedem că «va ansambluri de front, de acelaș g an și, de fiecare dată, am constatat­­o­­sebita atenție și îngrijire artistică­ ce se dă acestui tip de spectacol popu­lar. Frecvența acestor ansambluri inspirația lor populară — cu izvoa­rele în costumul, cântecul și dansul popular, — adeziunea unanimă Pe­care o obține un asemenea spectacol dovedește că acest gen este cel m­ai propriu pentru a pătrunde în masse, pentru a plăcea și a face — în acest fel — o largă educație artistică. Dacă am încerca o comparație cu ansamblurile ce s’au produs anterior, n'am ști la care să ne oprim alege­rea, fiindcă toate erau excelent puse la punct și fiecare avea o caracteri­stică, o notă proprie de originalitate. Ansamblul de stat ucrainian este desigur cel mai mare dintre cele câte ne-au vizitat până cum și totalizea­ză 90 de per­soane, dintre care 12 for­mează orchestra. Formația orchestrei specifică acestor ansambluri, cuprin­de, pe lângă instrumentele clasice, și grupuri de instrumente populare, în speță armonici, instrument foarte popular — ca și balalaica — în Ru­sia. . . Programul bogat, în care am putut admira perfecția artistică a interpre­ților, a cuprins cântece populare pen­tru cor și orchestră, precum și acele cântece ucrainiene, pline de vervă și dinamism, numite „pleaski”, cântece hazlii, ironice, întovărășite totdeauna de dans. Printre primele, subliniem „Niprul geme”, „Trestia’n luncă”, „Vișini și cireșe”, precum și „Cântec despre Stalin” d de Alexandrov, JLeara'n port* ide Sok­rvlev-Sederv „Cântec MUgeM” d* OâtwAk* „Cantec des* pre maciul Koniev” de Lee goli carj __ diși scrise de compozito contem P0%n — sunt atât de popi­lare, atât prin inspirația cat și pri factural_t _ . Se c­v’Re să subliniem ca executa­rea acistei cântece este prezent­at printr’un joc de scenă al coriștilo printr'o rolie adecuată, care atrag și ochiul, chiar dacă urechea est fermecată de muzică. _ Procedeul c>e­notă o adâncă cunoaștere a psiholo­giei publicului, căruia i se solicit astfel și atenția vizuală. Al doilea gen de cântece — acele irezistibile „pleaski” ucrainiene — cucerea, prin ritmul lor și al dansu­rilor de care sunt întovărășite. Prin­tre acestea vom nota în deosebi: „Ca­­terina cea buclată”, „Foșnesc trestii­le”, „Trece o fată lângă mal”, „Fata oacheșă și­ mai ales, „Of, stejar, ste­jar” și potpuriul muzical și coregra­fic „Serbarea primăverii”. Aceste dansuri au fost un prilej­ de a admira atât excelenta tehnică a dansatorilor populari sovietici și fi­­nisajul fiecărui dans în parte, cât și­ aranjam­entul echilibrat și variat al tablouilor coregrafice. Din păcate, lipsa unui program ne împiedică de a insera 13 aci numele minunațlor so­liști vie ® 1* și dansatori. Card, perfect pus la punct, s’a a­­rătat­­ capabil de ample volume sono­re du subtile pianissime și de rafi­nate gradații în „crescendo”. Fap­t pentru care, consemnăm numele de m­ionist Ivan Civski și al maestrului de clato Nicola Scegal. Pentru real­izările întregului ansamblu, aplauzel­­e «vin directoarei artistice, artistry emerită Lidia Cernâșova Cridim că o atentă analiză a ace­stui spectacol ar putea da numeroase sugerti — și eficiente — acelora Ji se străduiesc să organizeze specif ®­­le jropiare, al căror succes este^B , diclona! nu numai de perfecteje stich dar și 4p o dozare ».© SA te auditiv.. m CRONICA MUZICALĂ CONCERTI ANSAMBLULUI UMEAN DE STAI

Next