Romînia Liberă, septembrie 1956 (Anul 14, nr. 3701-3726)

1956-09-01 / nr. 3701

Un moment important din istoria clasei noastre muncitoare Poporul nostru muncitor sărbăto­reşte împlinirea a cincizeci de ani de la crearea primei Comisiuni generale a s­indicatelor din Româ­nia. La Conferinţa pe ţară din august 1906 a organizaţiilor sin­dicale şi a cercurilor socialiste s-a hotărît... „centralizarea mo­rală şi materială a sindicate­lor, adică centralizarea lor în U­­niuni, cu sediul în Bucureşti, ca un principiu general referitor la organizarea muncitorilor din Romî­nia". Principalul merit al conferin­ţei se concretizează în înfăptuirea centralizării mişcării sindicale. La temelia mişcării sindicale Con­ferinţa a pus Statutul general al sindicatelor care prevedea cuprin­derea în sindicate a tuturor mun­citorilor, atît din centrele industria­le, cît şi din întreprinderile mici şi mijlocii, calificaţi şi necalificaţi pe baza a trei principii fundamentale: lupta de clasă, solidaritatea inter­naţională, suprimarea exploatării muncii. Conferinţa a chemat oame­nii muncii la luptă hotărită pentru apărarea drepturilor democratice, împotriva restricţiilor aduse drep­tului la asociere, împotriva terorii dezlănţuite de regimul burghezo­­moşieresc şi îndreptată contra miş­cării muncitoreşti ce începuse să se dezvolte. Conferinţa a creat comisi­ile locale ale sindicatelor, s-a îngri­jit de crearea fondurilor de grevă ale sindicatelor, de asistenţa judi­ciară etc. şi a dat un nou imbold luptei împotriva corporaţiilor. Crearea comisiunii generale a sindicatelor constituie un pas mar­cant al strădaniilor clasei noastre muncitoare pentru a zădărnici în­cercările scizioniştilor de a-i dezbi­na rîndurile, demonstrînd maturi­zarea clasei muncitoare în acele vremi. Au trecut cincizeci de ani de a­­tunci. Principiile care au fost puse la temelia mişcării noastre sindica­le s-au dovedit capabile să reziste deceniilor. In anii de cruntă teroa­re burghezo-moșierească sindicatele au continuat să joace un rol însem­nat în viata clasei muncitoare. In numeroase centre s a realizat o co­laborare rodnică între socialiști și comuniști. Unitatea sindicală făuri­tă imediat după eliberare — avînd la bază colaborarea în cadrul Fron­tului Unic Muncitoresc — a consti­tuit un factor de bază în lupta îm­potriva uneltirilor reacţiunii, pen­tru luarea întregii puteri de către clasa muncitoare, aliată cu ţărăni­mea muncitoare. Acum cincizeci de ani la Confe­rinţă s-au prezentat 39 organizaţii sindicale cu 4.466 de membri­ Ca urmare a dezvoltării economiei noastre naţionale, a construirii so­cialismului, numărul membrilor de sindicat s-a ridicat la 2.600.000 la sfîrşitul anului 1955. Sindicatele din ţara noastră reprezintă o forţă uriaşă în lupta pentru construirea socialismului. Cu sprijinul partidu­lui sindicatele desfăşoară o însem­nată activitate pentru organizarea şi conducerea întrecerii socialiste, care a ajuns astăzi o largă mişcare de masă. Cu sprijinul partidului şi al guvernului sindicatele desfăşoa­ră în acelaşi timp o intensă muncă social-culturală, dovedindu-se un factor însemnat în educarea comu­nistă a maselor­­Din Instrument de luptă împotriva exploatării şi împi­lării, în anii de după eliberare sin­dicatele s-au transformat în şcoală a comunismului. Luptînd pentru realizarea sarci­nilor trasate de cel de al doilea Congres al Partidului, sindica­tele se străduiesc pentru a pune tot mai mult în centrul activi­tăţii lor organizarea sistematică a luptei pentru creşterea neîntreruptă a productivităţii muncii şi reduce­rea preţului de cost, fără de care nu poate fi concepută ridicarea ni­velului de trai al oamenilor muncii. Principala sarcină a tuturor sindi­catelor şi a organelor sindicale este legarea tot mai stricată a muncii lor de problemele de producţie, în scopul îndeplinirii şi depăşirii pla­nului cincinal. Sindicatele militea­ză pentru respectarea drepturilor salariaţilor ce sunt prevăzute în le­gislaţia noastră, luptă pentru îm­bunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai ale oamenilor muncii. Aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea primei Comisiuni gene­rale a sindicatelor din ţara noastră găseşte mişcarea noastră sindicală unită şi puternică, aşa cum a vi­sat-o dintotdeauna clasa muncitoare. Clasa noastră muncitoare este mîn­­dră de faptul că datorită strădani­ilor P.C R. a fost lichidată la noi sciziunea clasei muncitoare și a fost creat Partidul unic al clasei munci­toare — Partidul Muncitoresc Ro­mân. De-a lungul a cincizeci de ani oamenii muncii din ţara noastră au învăţat că fără unitatea rîndu­­rilor clasei muncitoare nu se pot repurta adevărate victorii. Tocmai de aceea clasa noastră muncitoare luptă şi va lupta cu hotărîre pen­tru consolidarea unităţii sale strîn­­gîndu-şi rîndurile puternice în ju­rul Partidului Muncitoresc Român, luptând pentru construirea socia­lismului și apărarea păcii. 50 de ani de la înfiinţarea primei Comisiuni generale a Sindicatelor din Rominia Organizări de sindicate, greve, e­­vacuări, conferinţă. Acestea erau eve- I nimentele de acum 50 de ani in aju­nul conferinţei. După intilnirea din 24 Ianuarie 1905 de la Băile Eforiei, a început un aflux spre organizaţiile mun­citoreşti. Pe temeiul acesta, gru­pul de iniţiatori în frunte cu I. C. Frimu şi Al. Constantinescu, — iar după întrunirea de la Cimpina şi cu Ştefan Gheorghiu — luau ma­surile necesare de acţiune şi orga­nizare. Sediul nostru era in clădirea lui Grand Hotel, vis-a-vis de bise­rica Zlătari din Calea Victoriei, îmi amintesc de un eveniment foarte semnificativ al atmosferei ce domnea in rîndurile clasei muncitoare. Era în primele zile ale lui august 1906. Numeroşi fac­tori poştali încărcaţi cu saci şi pachete de scrisori, corespondenţe, pătrund în sală. Unul se şterge pe frunte de năduşeală­ şi declară: „Nu mai putem răbda robia de la poştă ! La cererea noastră de acum cîteva săptămini, directorul Cerchez ne-a răspuns doar cu o înjurătură. Noi am venit aici­'. Au urmat cele zece zile de gre­vă. Poştaşii au rămas aici. Femei, le mai aduceau ce puteau de min­care. Toate maha­lalele ajutau şi co­mentau evenimen­tele. Ziarele au dat fel de fel de informații. In cele din urmă factorilor li s-au promis o serie de îmbunătăţiri. Directorul Cerchez s-a angajat să ridice lefu­rile de 45 lei lunar care erau cele mai multe, şi să respecte regula­mentul de avansare. Greva s-a terminat deci în chip relativ onorabil. Dar dimineaţa, cind a venit Frimu să deschidă sala, totul era grămadă pe trotua­rul de peste drum, lingă zidul lo­calului C.E.C., deşi noi aveam chiria plătită, contract în regulă. Vestea care s-a răspîndit repede a adus la faţa locului sute de muncitori. Au urmat manifestaţii, întruniri. In cele din urmă am ob­ţinut ca sala să se deschidă şi astfel în zilele de 13, 14 şi 15 au­gust 1906, am ţinut prima confe­rinţă pe ţară a mişcării sindicale din ţara noastră, la care partici­pau şi reprezentanţii cercurilor socialiste. Epoca aceasta apărată cu toate jertfele — şi au fost mari — este o pagină glorioasa ce face parte din patrimoniul luptelor clasei muncitoare, se încadrează în ma­rea luptă a proletariatului nostru pentru o viaţă mai bună. V. Anagnoste Raportor la Conferința din 1906 a sindicatelor rl­11*•­ytn Pî Fnni'tf O U' Proletari din toate ţările, uniţi-vă, imninin liberă ORGANUL SFATURILOR POPULARE DIN REPUBLICA POPULARĂ ROMÎNĂ Anul XIV nr. 3701 4 pagini — 20 bani Sîmbătă 1 septembrie 1956 Cote din grîu curat Aşa cum ne informează corespon­denţii noştri voluntari Ilie Duzinschi şi Mihail Dungeanu din Rădăuţi, re­giunea Suceava, la baza de recepţie Dorneşti au început să sosească me­reu convoaie de care pline cu saci. Ţăranii muncitori îşi achită cotele da­torate statului. Zilele acestea au venit să-şi predea cotele de grîu şi membrii gospodăriei agricole colective „1 Mai“ din satul Ţibeni comuna Satu Mare. Ei au adus un grîu curat, cu un procent mic de corpuri străine. Totodată colectiviştii din Ţibeni au mai predat 1.720 kgr. grîu pentru lucrările executate de S.M.T. Şi-au îndeplinit planul pe întregul an O telegramă sosită zilele acestea la Ministerul Silviculturii anunţă că harnicii muncitori forestieri din ca­drul I.F.E.T.-Intorsura Buzăului au îndeplinit sarcinile planului de pro­ducţie pe întregul an cu 4 luni îna­inte de termen. Succesul obţinut *e datoreşte folo­sirii într-un mare număr de parchete a noii metode de exploatare a fagului în trunchiuri şi catarge. (Agenprea) Declaraţia C. C. a­ P. M. cu privire la interzicerea Partidului Comunist din Germania Partidul Muncitoresc Romín, clasa muncitoare şi întregul popor romín au aflat cu adîncă indignare despre actul samavolnic, cu totul ilegal al autori­tăţilor vest-germane de interzicere a Partidului Comunist din Germania şi protestează cu energie împotriva acestui atac brutal, care loveşte în cele mai elementare drepturi şi libertăţi ale poporului german. Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Ro­mân aminteşte că actuala interzicere a Partidului Comunist din Germania repetă fapta sinistră pe­trecută cu 23 de ani în urmă. Se ştie că baia uriaşă de sînge în care hitlerismul a scăldat Ger­mania şi Europa întreagă a fost precedată de interzicerea Partidului Comunist din Germania. Cele mai reacţionare cercuri imperialiste vor să decapiteze clasa muncitoare din Germania vestică pentru a putea trece apoi la lichidarea tuturor li­bertăţilor democratice, la intensificarea şi mai fă­ţişă a pregătirilor de război. Aşa au procedat hit­­leriştii în trecut. Pe acelaşi drum păşesc astăzi cercurile guvernante din Germania de vest. Experienţa istoriei arată că scoaterea în afara legii a Partidului Comunist pune în pericol şi celelalte partide şi organizaţii muncitoreşti şi de­mocratice : partidul social-democrat, sindicatele, organizaţiile de tineret. Nici un om cinstit nu poa­te răm­ne pasiv faţă de politica cercurilor guver­nante vest-germane, îndreptată împotriva clasei muncitoare, a intereselor naţionale ale poporului german, împotriva cauzei păcii. Experienţa proprie a clasei muncitoare din România — care şi-a fău­rit unitatea sa în lupta împotriva regimului bur­­ghezo-moşieresc şi a fascismului, pentru crearea şi consolidarea puterii populare — confirmă adevărul că, în faţa atacului fascist, clasa muncitoare, are datoria să-şi unească forţele. Sîntem ferm con­vinşi că unirea muncitorimii germane, strîngerea în jurul său a tuturor forţelor democratice va iz­buti să împiedice prăvălirea Germaniei occidentale pe drumul fascismului şi al războiului. Cercurile reacţionare conducătoare din R.F. Ger­mană au interzis partidul comunist deoarece el slujeşte cu devotament interesele clasei muncitoa­re şi ale poporului german Şi este forţa cea mai hotărită în lupta împotriva remilitarizării, împotri­va prefacerii Germaniei în focarul unui nou răz­boi. Partidul comunist a fost interzis pentru că el se pronunţă hotărît împotriva războiului şi mobi­lizează masele populare din R.F. Germană la lupta pentru unificarea paşnică a Germaniei, pentru pace şi democraţie. Că acestea, şi nu altele, sunt motivele reale ale interzicerii partidului comunist se vede din întrea­ga politică pe care o duce guvernul vest-german. Puţin timp înainte de interzicerea Partidului Co­munist din Germania, cercurile guvernante din Germania occidentală, sub oblăduirea forţelor im­perialiste din vest, au decretat serviciul militar ge­neral obligatoriu ; ele dezvoltă rapid producţia de armament, cresc din nou un Wehrmacht revanşard, avînd în frunte foști generali hitleriști. Interzicerea Partidului Comunist din Germania este menită să netezească drumul acestei armate a agresiunii că­tre un nou măcel mondial. Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Ro­mân consideră măsura fascistă de interzicere a Partidului Comunist din Germania drept un act de înăsprire a încordării internaţionale, o provo­care la adresa forţelor păcii şi progresului omeni­rii. Sfidînd popoarele lumii, militarismul fascist încearcă din nou să-şi ridice capul. Măsurile re­presive, antidemocratice, ale autorităţilor vest-ger­mane sînt în contradicţie flagrantă cu hotărîrile istorice luate de puterile din coaliţia antihitleristă cu privire la organizarea Germaniei după război ca un stat democratic şi iubitor de pace. Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Ro­mân condamnă cu toată energia acest act agresiv al cercurilor reacţionare din R.F. Germană şi-l con­sideră drept o dovadă a faptului că aceste cercuri nu vor o unificare paşnică a Germaniei, ci o uni­ficare prin forţă, pe calea războiului. Planurile nesăbuite ale cercurilor reacţionare nu au sorţi de izbîndă. Nu odată au dat greş încer­cările reacţiunii de a lichida partidele de avangar­dă ale clasei muncitoare. In ţara noastră interzi­cerea Partidului Comunist din Romînia în timpul regimului burghezo-moşieresc n-a putut împiedica pe comunişti să mobilizeze şi să conducă lupta maselor muncitoare pentru libertate, democraţie şi socialism. Partidul Comunist din Germania a fost interzis şi în timpul stăpînirii hitleriste. Cu toate acestea, eroicul partid al comuniştilor nu numai că nu a pierit, ci, în ciuda jertfelor şi a sacrificiilor sufe­rite, a stat în fruntea forţelor democratice germane în lupta împotriva hitlerismului, pentru adevăra­tele interese naţionale ale poporului german, în vreme ce din Hitler şi regimul lui s-a ales praful şi pulberea. Astăzi situaţia este cu totul diferită de cea din 1933. Fascismul precum şi militarismul japonez au fost zdrobite. Numeroase ţări din Europa şi Asia, eliberate de sub jugul fascist, au păşit pe calea so­cialismului. Ţările socialismului, în frunte cu Uniunea Sovietică şi China populară, for­mează sistemul socialist mondial şi repre­zintă o putere uriaşă, de neînvins. Există, se dezvoltă şi se întăreşte Republica Democrată Germană, primul stat muncitoresc-ţărănesc din is­toria Germaniei, stat care nu urmăreşte cuceriri imperialiste şi războaie de cotropire, ci realizarea năzuinţelor naţionale ale poporului german, reali­zarea paşnică a unităţii întregii patrii germane, colaborarea şi prietenia cu toate popoarele lumii. Se lărgeşte tot mai mult zona păcii, care cuprinde pe lingă ţările socialismului ţări ca India, Indo­nezia, Egipt şi altele. Astăzi, forţele democraţiei şi socialismului sunt mai puternice ca oricînd. Poporul român, în frunte cu eroica sa clasă mun­citoare, alături de toate forţele iubitoare de pace din lumea întreagă, se ridică cu hotărîre împotriva actului ilegal şi antipopular al autorităţilor vest­­germane. Poporul nostru nu poate uita cîte a avut de suferit de pe urma militarismului german şi a fascismului şi de aceea înfierează cu cea mai adîn­că revoltă sentinţa fascistă de la Karlsruhe, comi­tetul Central al Partidului Muncitoresc Român îşi exprimă ferma sa convingere că nici o fărădelege, nici o măsură teroristă nu vor putea opri glorio­sul Partid Comunist din Germania să-şi facă da­toria faţă de clasa şi poporul său, să mobilizeze masele populare în lupta împotriva militarismului german, pentru pace şi democraţie. Partidul Comunist din Germania a fost „inter­zis“. Dar nu există forţă în lume să poată nimici partidul din rîndurile căruia s-au ridicat mii şi mii de eroi care şi-au jertfit viaţa pentru liberta­tea şi fericirea poporului german. Partidul Comu­nist nu poate fi nimicit, deoarece el este parte com­ponentă a clasei muncitoare germane, avangarda ei care apără cu fidelitate interesele vitale ale po­porului german. In numele muncitorilor, țăranilor, intelectualilor patriei noastre, al întregului popor al Republicii Populare Romíne, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romín trimite un salut fierbinte co­muniştilor germani, tuturor patrioţilor care se opun samavolniciei fasciste. In lupta pentru o Ger­manie unită, democratică, iubitoare de pace, po­porul german, clasa muncitoare germană, partidul ei comunist se pot bizui pe solidaritatea frăţească a clasei muncitoare din Romînia, a partidului său, pe simpatia întregului popor român. Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Ro­mân îşi exprimă încrederea că Partidul Comunist din Germania va găsi în mijlocul poporului forţe capabile de a continua şi a intensifica lupta sa, în numele libertăţii, democraţiei şi păcii. Trăiască Partidul Comunist din Germania ! Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român Grandiosul miting de protest al cetăţenilor din Capitală Ieri la Arenele Libertăţii, mii de cetăţeni ai Bucureştiului au înfierat sentinţa samavolnică a Tribunalului din Karlsruhe. In clişeu: Aspect de la miting. (Citiţi în pag. a 3-a reportajul mitingului).­ ­ Imagini din viaţa poporului vietnamez * P­e ţărmul stîng al rîuluî Do-Ien, intre cîmpuri de orez, e o stîn­­că uriaşă. La poalele ei, apele udă treptele unui templu ascuns în peşteră. Deasupra, stăpînind zarea, e o fortăreaţă lăsată de francezi. Pe piatră, cu litere uriaşe care pot fi citite din avion, stă scris: Bernard Delattre; aşa îl chema pe feciorul generalului Delattre de Tassigny, care fusese comandantul cetăţii — nod strategic în delta fluviului Roşu — şi şi-a găsit moartea undeva prin apropiere. Cetăţuia e locuită. In în­căperile de beton unde erau pe vre­muri tunuri, am văzut mese şi scau­ne, birouri, pe semne, în camerele în­chise cu oblon de fier, (depozite de muniţii altădată), sunt magazii în care se păstrează hrană. Pentru cine? Priveşti în jur şi înţelegi. Căci de pe un ţărm pe altul peste Do-Ien, vezi cum se leagă un pod trainic de me­tal pe picioare de beton. In­spre Na- Dinh se zăreşte panglica strălucitoa­re a drumului de fier, iar pe ţărmul unde­­ fortăreaţa, spre Tanh-Hua, for­fota terasierilor care pregătesc pat de pămînt şi prundiş pentru sine. Birourile, magaziile sínt, aşa­dar, ale şantierului. Ale şantierului, aşa cum tot ale lui sínt şi barăcile de bambus de la poalele stîncilor. As­­ta-i, deci, folosinţa actuală a unei cetăţui şi ceea ce se vede e o ima­gine a Vietnamului paşnic, în cons­trucţie. In curînd (la sfîrşitul anului, mi s-a spus), pe aici va trece fluierînd trenul, salutind din mers cetăţuia sumbră care, prin zeci de guri de foc, acum doi ani semăna moarte. Coboram cu băgare de seamă din vîrful stîncii treptele lunecoase și mă uitam unde calc. Din pricina asta l-am zărit pe tînărul surîzător ars de soare, abia cînd am fost la un pas de el. S-a dat binevoitor în lături și, politicos, ne-a dat binețe într-o fran­țuzească stîlcită. I-am întors­ salutul și m-am oprit. Era un bărbat înalt, cu pieptul gol, cu privirea limpede, cinstită. Pe cap cu o cască tropicală veche, în jurul gîtului cu un prosop. Mi-a întins mina­ o palmă aspră, bă­tătorită de muncă și și-a rostit nu­mele. — Carlo Brochella. — Un nume italian.. — Sint italian. — De unde ? — Din Aquilla, Abruzzi. Ne-am aşezat la umbra unor bana­nieri. Pe dinaintea noastră treceau fără întrerupere vietnamezii mărunţi şi firavi, împlinind felurite trebi ale şantierului. Pe apele lui Do-Ien se legănau, leneşe, jondi cîine cu o sin­gură pînză, lunecau lungi plute din bambus. Pe acest şantier vietnamez, Carlo Brochella mi-a spus povestea vieţii lui. S-o spun în cîteva cuvinte: 1942 : Prizonier de război la fran­cezi. 1943: In lagăr, în Africa, are de ales: moartea între sîrmă ghimpată sau înrolarea în regiunea străină. A­­lege legiunea, în condiţiile rămînerii în Africa. Trei zile însă, după sem­narea contractului, pleacă într-un centru de infttrucţie şi de-aici, îm­preună cu alţii de-o seamă sînt îm­barcaţi pe un vapor. Aici află că formează cu toţii un corp expediţio­­nar, încotro pleacă ? 1944: Debarcă la Turanne. Atunci primeşte răspuns. Alcătuiesc un corp expediţionar pentru Vietnam. încep întrebările. „Ce căutăm aici?“ spune într-o seară un negru. „Ce mi-au fă­cut vietnamezii ?“ spune un german. „Am tras în fran­ p cezi fără să ştiu de ce; acum trebuie să trag în vietnamezi fără să ştiu de ce" — îşi spu­nea Brochella. Şi, în­tr-o noapte, s-au adu­nat; poate erau cinci, poate erau zece, şi au fugit. Au trecut prin junglă şi s-au alăturat armatei popu­lare. „Erau oameni care aveau un rost în viaţă — comentează Brochella — şi rostul lor ne-a convins. Am luptat alături de ei“. 1956: Carlo Brochel­la e lucrător pe un şantier din Vietnam, împreună cu încă vreo douăzeci de inşi de-o seamă, cîţiva ger­mani, cîţiva sudanezi, francezi, italieni, greci. „Sîntem un fel de ba­talion străin al recon­­strucţiei.„.. — Nu ţi e dor de acasă? îl întreb. — Ba da. Dar în Vietnam am găsit o casă frăţească. Ne-am împrietenit şi ne-am deprins aici. Şi apoi, aici e nevoie de noi, de munca noastră. Viet­namul trebuie să se ridice, urmele războiului trebuie şterse. Am venit la Turanne cu puşca, rămin acum cu cazmaua... Am mai fi stat de vorbă dar un vietnamez ne-a întrerupt. Avea treabă cu Chan-Thi Calo (tovarăşul Carlo). Carlo Brochella, se vede, era util pe şantier. M-am despărţit cu părere de rău. Pe Carlo Brochella n-am să-l mai în­tîlnesc niciodată, dar n-am să-l uit. Neaşteptata Intîlnîre cu el nu se poa­te uita. Ea mi-a mărturisit dragos­­tea oamenilor simpli din lumea în­treagă pentru poporul vietnamez Dragostea aprinsă în anii războiului şi pînă azi nestinsă. O dragoste fără vorbe mari şi poate, de aceea, su­blimă. VIRGIL DANCIULESCU OI doi piloţi de vânătoare, căpi­tanul Vasile Dumitra­ şi coechipie­rul său, locotenentul Călin Calangiu, şi-au ocupat locurile în carlinga a­­vioanelor argintii, şi-au pus cu grijă paraşutele, şi-au strîns „cobză“ cen­turile peste umeri şi şolduri şi acum aşteaptă cu înfrigurare ordinul de decolare. Cu măştile de oxigen pe fi­gură, cei doi îndrăzneţi par nişte scafandri, gata să exploreze adîncu­­rile oceanului aerian. In casca de radio pătrund din cînd în cînd frîn­­turi de cuvinte nelămurite. Ordinul de decolare se lasă aşteptat şi încor­darea creşte clipă cu clipă. Misiunea piloţilor e grea. Ei urmează să des­copere şi să întîlnească pe „inamic“ acolo sus la hotarul stratosferei­ şi, drept mărturie a întîlnirii, să-l adu­că „acasă“ ţintuit pe pelicula foto­­mitralierei. In casca piloţilor pătrunse o voce sonoră, cunoscută, comandînd scurt: — „Vulturul“ 360, decolează ! Sînt „Pămîntul“, recepţie! Ordinul înfioră fiinţa piloţilor. E­­moţia dispăru de pe feţele lor îmbu­jorate, în timp ce mîinile mîngîie cu repeziciune contacte, butoane, manete. In pîntecul păsărilor de oţel se naşte un zumzet surd ca de stup, apoi din ce în ce mai tare. In coada avioane­lor au apărut două limbi de foc, apoi s-au mistuit, ridicînd două umbrele de praf. Indicatoarele cadranelor au prins viaţă. In mişcarea lor, tabloul de bord pare un adevărat furnicar. Cabinele se închid ermetic peste cei doi aviatori. A trecut numai un mi­nut de la primirea ordinului şi iată că cele două avioane lunecă pe pista de beton. ★ Altimetrul indică 6000 de metri înălţime. In jurul avioanelor se în­tinde o privelişte de basm. Norii, rămaşi ceva mai jos, par un uriaş covor alb, pe întinsul căruia se înalţă munţii de vată cu crestele ple­şuve şi în continuă frămîntare, dea­luri ale căror coame, coboară spre şes şi movile ce se pierd pe întinsul acestei neasemuite imagini a naturii. Căpitanul Dumitraş priveşte buso­la, indicatorul de consum oxigen, a­­poi rosteşte: — 349, ai oxigen ? Cum te aim­ţi ? — Oxigen normal. Mă simt foarte bine. Puţin răcoare, răspunse tînăruil coechipier Calangiu, căruia i se pare că masca de oxigen i s-a lipit de faţă. — Controlează etanşarea ! ordonă şeful celulei fără să privească lateral. Clapele plămânului artificial se închid şi se deschid cu o regularitate mate­matică. Zborul devine din ce în ce mai greu. Din loc în loc se întîlnesc fragmente de nori ciruşi formaţi din ace de ghiaţă. Cercetarea spaţiului a­­erian, controlul aparatelor de bord, zborul pe acelaşi cap compus cu o exactitate deosebită încordează şi mai mult atenţia piloţilor. Misiunea e a­­nevoioasă dar dorinţa de îndeplinire cu orice preţ e mult mai mare. Calan­giu priveşte ceasul. Faptul că merge de cîteva minute pe acelaşi cap com­pas începe să-i pună răbdarea la încercare. Tîmplele încep să-i zvîc­­nească puternic. I se pare că şeful său zboară prea încet. Viteza e to­tuşi destul de mare. In cască nu so­sește nici un ordin. Doar din cînd în cînd, cîte o­ frîntură de cuvînt trece pe la urechile sale, pierzîndu-se, apoi în eter. „Pămîntul“ tace cu încăpă­­ţînare. Aerodromul a rămas la sute de kilometri , în urmă. Soarele... ?. — „Vultu­rul“ 360 către „Pămîn­tul“. Control radio, recepţie !... se auzi vocea tărăgănată şi­ pătrunzătoare a căpitanului Dumitraş. — „Pămîntul“ vă aude bine, „Vul­turilor“ !... răspunse vocea de la sta­ţia terestră de pe aerodrom. Piloţii se simt acum şi mai puternic legaţi de cei de jos, prin firul invizibil al undelor electromagnetice. Imagini di­ferite li se perindă cu iuţeala fulge­rului prin minte. Văd parcă aevea, acolo pe pămînt, pe tovarăşii lor a­­plecaţi deasupra unei hărţi, urmărin­­du-le drumul, sau aşteptînd cu înfri­gurare o veste din aer, de la cei ple­caţi dincolo de zidul despărţitor al norilor. Vocea locotenentului Chirii, ofiţerul cu dirijarea avioanelor în aer, pare a fi aci lingă ei, la numai doi paşi. — „Vulturul“ 360, te chiamă „Pă­mîntul“ ! Cap compas plus 10 grade, înălţime 7000 metri, viteză plus 100 km... Celula se înscrie prompt în viraj şi avioanele iau noua direcţie. Du­mitraş bănuieşte că trebuie să fie pe aproape de ţintă. Cu toate că nu e la prima „întâlnire“ în aer, inima îi bate totuşi cu putere. Ochii celor doi piloţi se ro­tesc privind jur împrejurul lor. Razele fierbinţi aie soarelui se înfig în ochi ca nişte săgeţi. Dar o­­chii înlăcrimaţi, nu se închid. Secun­dele se scurg îngrozitor de încet. Făl­cile se încleştează. Oxigenul pare din ce în ce mai amărui. Avioanele zboa­ră cu o viteză ameţitoare... — „Inamicul“ în dreapta !... răsună la căşti vocea sonoră a „Pămîntului“. Privirile săgetară imensitatea spaţiu­lui aerian în dreapta. Nu se ved­e însă nimic. Avionul cap se înclină pe o aripă şi pe alta, menţinînd di­recţia, dar nu observă totuşi nimic, nici jos, nici sus. A sosit momentul „întîlnirii“, dar „inamicul“ refuză cu încăpăţînare să se arate. Ghirlandele de nori ciruşi, străvezii, îngreuiază vederea. Deod­ată, privirile rămaseră aţintite undeva sus şi la faţă într-un fund de cer, unde abia se disting nişte punctuleţe sclipitoare. Cînd ca­pul celulei, căpitanul Dumitraş, rapor­tă : „­Am întîlnit „inamicul“ ! Intrăm la „atac“!...“, avioanele zburau glonţ în urmărirea celor din faţă, în timp ce motoarele execută un ,touo-fortis­­simo“ de se cutremură depărtările. Distanţa se micşorează văzînd cu o­­chii. Vînătorii aleargă cu peste 1000 km. la oră... Hotarul stratosferei e foarte aproape. ...Prinse apoi la cercul de foc al vizoarelor vînătoriilor intraţi la „a­­tac“, avioanele „inamice“ poate nici nu bănuiesc că în spatele lor fotomi­­tralierele au intrat în acţiune, pentru ca la întoarcerea de pe cărările înăl­ţimilor să facă dovada întîlnirii din­colo de nori. ...Şi aviaţia noastră, tînără dar pu­ternică, se mîndreşte cu mulţi piloţi asemenea celor doi. E greu zborul şi mult mai greu să stăpineşti compli­cata aeronavă, care se ia la întrecere cu sunetul. Dar ce poate fi mai fru­mos, mai înălţător decit faptul că te ştii printre rînduriie apărătorilor de nădejde al carului patriei dragi. Căpitan IOAN CLENCLU In întîmpinarea „Zilei Aviaţiei R. P. R.“ La hotarul stratosferei ★’ „Pe apele lui Do­ Ien­ie legănau, leneşe, jonci cline cu­­ singuri plnzL*"

Next