România Liberă, septembrie 1967 (Anul 25, nr. 7112-7137)

1967-09-01 / nr. 7112

MILIOANELE Tehnica avansată, noile tipuri de utilaje de mare randament economic au spus în ultima vreme un deplin „prezent“ în activitatea întreprinderilor bănăţene, numai în perioada 1961—1966 pentru dotarea acestora investindu-se 5,6 miliarde lei. Utilizarea corespunzătoare a maşinilor şi agregatelor a făcut posibilă creşterea mai rapidă a producţiei industriale decît a fondurilor fixe ; în timp ce volumul fondurilor fixe productive a crescut faţă de 1960 cu 45 la sută, producţia globală a sporit de 1,94 ori. Faptul că eficienţa economică a investiţiilor devine tot mai evidentă nu poate decît să ne bucure, dar din păcate în întreprinderile regiunii mai există însemnate rezerve interne, mari cantităţi de utilaje care zac nefolosite în mod cu totul nejustificat. Să urmărim această stare de fapt în cîteva din întreprinderile mai mari din regiune , la Uzina din Oţelul Roşu, bunăoară, zace uitată, printre altele, o foarfecă „Pels” (valoarea ei este de 890.000 lei) adusă din import încă în 1965. Explicaţia ? Intre timp au fost găsite alte tipuri mai productive — se dezvinovăţesc tovarăşi din conducerea uzinei — şi aceasta n-a mai putut fi pusă în funcţiune. O soartă asemănătoare au şi cele trei transformatoare de tip T.T.U. care au fost părăsite de 26 de luni din acelaşi motiv : motoarele electrice au fost rebobinate la o putere mult mai mare. în aceeaşi situaţie stă şi o cajă verticală,importată încă din anul 1953, care n-a mai ajuns nici pînă astăzi să fie pusă în funcţiune. Aşadar, se naşte fireasca întrebare : de ce s-au adus asemenea utilaje, dacă şi aşa nu folosesc nimănui ? Numai ca să facă umbră în întreprindere şi să fie plătite amortismentele ? Cum de nu şi-a pus nimeni problema utilităţii şi eficienţei lor economice,atunci cînd au fost achiziţionate ? Oare pentru aceasta nu există nici o răspundere personală ? Pentru a nu lăsa impresia unei afirmaţii gratuite, vom da şi alte exemple de această natură : la staţia de 35 kV din Caransebeş a I.R.E. Banat stă nefolosit un transformator de 1 400 kVA, deoarece aceasta a fost amplificată cu unul mult mai mare, de 5 000 kVA. La C.S. Reşiţa stau abandonate un uscător rotativ de argilă şi două turbosuflante de 4,5 MW în valoare de 5,1 milioane lei, care nu corespund cerinţelor reale ale procesului de producţie. IPROMET Bucureşti, care a elaborat documentaţia respectivă, a înlocuit în scurtă vreme aceste agregate cu altele mai puternice. Totul e firesc, s-ar putea spune, dar cine va lua turbosuflantele cu pricina şi cine va suporta consecinţele financiare ale acestei elementare nesocotinţe ? Această atitudine de „mînă spartă“ a unor cadre cu munci de răspundere a mers şi mai departe, achiziţionîndu-se unele utilaje în contratimp, care, pur şi simplu, nu erau necesare. Astfel, I.R.E. Banat a achiziţionat din import în anul 1961 un automat pentru reglarea temperaturii şi două staţii de răcire a aburilor, care au rămas şi astăzi împachetate din cauză că proiectul respectiv de amplificare a centralei electrotermice Timişoara nu a fost executat încă, întreprinderea nu a tras învăţătura necesară din acest nefericit exemplu şi în anul trecut a mai achiziţionat încă trei transformatoare trifazice pentru alimentarea cu energie electrică a microraionului 2 Reşiţa, cu toate că această lucrare va fi construită abia în anul... 1968. O bogată colecţie de acest fel în valoare de peste 1,5 milioane lei, are din păcate, şi U.C.M. Reşiţa, care ocupă spaţiu în uzină de aproape trei ani şi nu produce altceva decît... cheltuieli pentru amortismente. La fel de inoportune s-au dovedit şi unele dotări făcute întreprinderilor din industria uşoară din regiune : „Teba“ Arad, Filatura de mătase naturală Lugoj şi Fabrica de confecţii „Bega“ din Timişoara. Cu aceeaşi lipsă de răspundere, la întreprinderile forestiere Caransebeş şi Orşova au fost aduse un pod bascul şi respectiv opt încărcătoare electromagnetice, dar tocmai în momentul cînd s-a hotărît schimbarea tehnologiei la operaţiile respective. Atunci de ce s-au mai adus ? Doar ca relicve ale vechilor metode de exploatare a lemnului, sau ca rămăşiţe ale unor concepţii învechite de confundare a fondurilor statului cu un sac fără fund ? O situaţie la fel de ridicolă s-a creat şi la Uzina „Azur“ din Timişoara. Aici s-a adus din import cu doi ani în urmă o instalaţie completă de distilare. Abia după aceea, forul tutelar a constatat că punerea ei în funcţiune ar fi prea costisitoare! Era greu, probabil, să se gîndească mai înainte... Pe regiune, numărul utilajelor „înghețate“ se ridică la impresionanta cifră de 1 541 (o treime din ele sunt importate) într-o valoare totală de aproape 105 milioane lei, care stau nefolosite, în medie, de 10 luni. Pe lîngă acestea, mai există 189 de utilaje în valoare de 13 milioane lei, care încă n-au fost puse în funcţiune. Un volum de utilaje de aproape 22 milioane lei stă „pe tuşă“ cu aprobarea legală a forurilor tutelare, iar alte agregate în valoare de aproape 34 milioane lei ar putea fi oricînd redistribuite, dar cu toate acestea rămîn nemişcate. Şi mai trist este că la fel de nemişcate stau conducerile întreprinderilor respective şi ceilalţi factori care răspund de utilizarea lor, deşi este lucru ştiut că numai pentru perioada amintită s-au plătit amortismente în valoare de 5,7 milioane lei. întrebarea care aşteaptă răspuns cu toată seriozitatea este : cînd se va trece la reactivarea lor, cînd îşi vor ocupa aceste utilaje locul meritat în procesul de producţie ? Fără îndoială că răspunsul îl aşteptăm de la forurile competente, care au sarcina să rezolve neîntîrziat această anomalie, această gravă abatere de la orice principiu economic. A. GIESZER Şef de serviciu la Direcţia regională de statistică Banat I. MEDOIA corespondentul „României libere" ?IGHETATE• •• • Soarta tristă a celor 1541 de utilaje devenite... obiecte de „ornament". • Incurabila manie a unor colecţionari costă milioane de lei. • Pînă cînd atitudinea de „mînă spartă" cu banii statului ? ® Utilaje care îşi caută stăpîni mai vrednici. La Uzinele „Electromagnetica“ din Capitală a fost reorganizată secţia de aparate de măsură. S-au creat astfel condiţii pentru aplicarea celor mai moderne metode de lucru, fapt ce duce la o creştere substanţială a productivităţii muncii, în clişeu : aspect de la banda de montare a aparatelor de măsură pentru locomotivele Diesel electrice Foto AGERPRES Organizarea ştiinţifică a producţiei Dincolo de prima etapă La uzina „Unirea“ din Cluj prima etapă a acţiunii de organizare ştiinţifică a producţiei şi a muncii s-a încheiat cu rezultate mulţumitoare. In toate compartimentele producţiei oamenii au gîndit, au studiat scoţînd la iveală noi rezerve, noi posibilităţi de ridicare a producţiei pe o treaptă mai înaltă. — La noi — ne spune Iosif Bot, directorul uzinei — s-au alcătuit colective conduse de oameni competenţi, care timp de cîteva luni au cercetat amănunţit situaţia din diferite sectoare de muncă rezultînd în final un studiu de detaliu, cuprinzînd măsuri de îmbunătăţire a întregii activităţi. într-adevăr, unele măsuri din studiu care au şi fost aplicate au avut darul să stimuleze în bine producţia. Bunăoară, pregătirea, lansarea şi urmărirea operativă a producţiei era considerată ca o problemă de mare dificultate. Se întîmpla adesea ca linii întregi să fie oprite din cauză că reperele o dată lansate în fabricație nu aveau la bază un studiu prealabil. Din această cauză pe fluxul tehnologic se constata tardiv lipsa unor dispozitive sau a materialelor, fapt ce dăuna ritmicităţii. Ţinîndu-se cont de marea diversitate a reperelor, s-a întocmit un studiu care înlătură deficienţele de pînă acum. înainte ca piesele să intre în fabricaţie se iau toate măsurile încît produsul respectiv să aibă asigurate toate condiţiile pentru o producţie ritmică , S.D.V. materialele necesare tuturor operaţiilor etc. — S-au eliminat multe din desele stagnări — ne mărturiseşte ing. A. Arcadie, şeful sectorului prelucrări mecanice. Acum muncitorii au tot ce le trebuie. Ei ştiu dinainte ce vor lucra, pe ce maşină, ce scule le sunt necesare. S-a asigurat astfel ritmicitatea fabricării produselor, secţia noastră asigurînd la timp piesele la montaj, înfiinţarea unei grupe de programare operativă — un mic cartier general pe unde trec toate firele produselor ce urmează a fi lansate în fabricaţie reformată din câţiva oameni care cunosc foarte bine specificul uzinei şi urmăresc ca reperul să aibă asigurate toate condiţiile necesare fabricării lui, a rezolvat problema pregătirii producţiei. Acum se ştie în cel mult 24 de ore în ce stadiu se află pregătirea fabricaţiei produsului respectiv. Am insistat mai mult asupra acestei probleme, deoarece are o eficienţă economică mare, reglementează ritmicitatea în secţiile de bază ale uzinei, permite aplicarea metodei în flux tehnologic, duce la folosirea raţională a maşinilor şi utilajelor, introduce o disciplină riguroasă de producţie. Alături de studiul amintit mai sunt şi altele care permit întreprinderii să-şi îmbunătăţească substanţial activitatea. Pe 7 huni producţia globală a fost îndeplinită în proporţie de 100,6 la sută, iar producţia vîndută şi încasată 102,1 la sută. Fireşte, rezultatele după prima etapă a acţiunii de organizare ştiinţifică a producţiei şi a muncii ar fi fost considerabil mai bune dacă nu se scăpa din vedere un aspect : aplicarea iu practică imediat a studiilor întocmite. Este un lucru bun că s-au depus eforturi pentru găsirea unor noi căi de îmbunătăţire a activităţii, însă la „Unirea" realizarea măsurilor preconizate merge în pas de melc. Ne referim la acele propuneri valoroase cum ar fi aplicarea procedeului, do., frezare,sistem pendular şi proiectarea dispozitivelor de frezare cu înălţimi fixe ar aduce uzinei aproape 100 000 lei economii. Acţiunea e începută însă la secţia de prelucrări mecanice întîmpină multe greutăţi (lipsesc accesoriile la maşini, sunt utilaje ce stau nemontate) care fac ca acest studiu să nu iasă prea mult din cadrul hîrtiei de proiect. Lucrurile se tărăgănează, datele pentru îndeplinirea unor măsuri sînt devansate deşi sînt toate condiţiile aplicării lor de pe acum. Aceasta cu atît mai mult cu cît producţia din unele sectoare o cere cu insistenţă. De pildă la turnătorie treburile nu merg bine. Dacă pe uzină nu s-a realizat planul preţului de cost, înregistrîndu-se pe 7 luni 695 000 lei depăşiri de cheltuieli iar la beneficii s-a dat mai puţin cu 997 000 lei, o bună parte de vină o are şi secţia turnătorie. Colectivele au făcut investigaţii, s-au întocmit studii, cum sunt: extinderea noilor metode de turnare, organizarea muncii la mașinile automate, introducerea schimbului II etc., dar aplicarea lor a întîrziat. Noile mașini automate pentru executarea formelor de turnare lucrează abia cu jumătate din capacitate. Le lipsesc ramele de format, căile cu role pentru transport şi în plus se defectează uşor. Chiar în ziua cînd vizitam uzina două din maşini nu funcţionau. Şeful planificării, Iuliu Szabó ne-a calculat pe loc că se pierd lunar 80 tone piese turnate. S-au întocmit grafice pentru evidenţa pieselor însă nu le urmăreşte nimeni. Aşa că nu-i de mirare cînd în final se constată că la unele repere s-au turnat prea multe piese iar la altele prea puţine. Dacă aşa stau lucrurile cu studiile care au într-adevăr o mare eficienţă economică, în schimb ţi se înfăţişează cu promptitudine aplicarea altora minore ca : simplificarea notei circuitului de transfer, modificarea unor formulare, trecerea responsabilului cu disciplina contractuală de la serviciul desfacere la oficiul juridic etc. De altfel, studiul general de organizare ştiinţifică a producţiei pe uzină este încărcat cu propuneri nesemnificative care îngreunează aplicarea măsurilor cu o mare eficienţă economică. — Comutarea lor în planul M.T.O. — ne spune tov. Aurel Cosma, şeful serviciului organizarea producţiei — ne-ar permite să urmărim cu mai multă eficacitate studiile întocmite, legate direct de îmbunătăţirea muncii, în plus ar trebui ca responsabilii de colective pe resoarte să răspundă de realizarea măsurilor propuse chiar de către ei. La uzinele „Unirea“, prin studierea amănunţită a realităţii se cunosc locurile de muncă strangulate, după cum se cunosc şi cele cu activitate bună. Se impune urgentarea transpunerii în viaţă a tuturor măsurilor care să conducă uzina, pînă la sfîrşitul anului, la îndeplinirea planului la toţi indicatorii. I. ARABOLU A FI AGRONOM IN COOPERATIVA AGRICOLĂ (Urmare din pag 1) genealogice, s-au stabilit raţii diferenţiate pe grupe de vîrstă şi de producţie. Cooperativa noastră, cu toate că dispune de terenuri erodate, cu o fertilitate naturală scăzută, izbuteşte să realizeze cite 3000 kg de grîu şi cîte 4000—5000 kg de porumb boabe la hectar. Recolta de grîu excelentă pe care am strîns-o în acest an ne-a dat posibilitatea să suplimentăm contractele încheiate cu statul şi să realizăm numai din valorificarea acestei culturi un venit de 1,6 milioane de lei. Avem un bun renume în creșterea oilor. Turmele noastre numără aproape 14000 de ovine, toate din rasele cu lină fină. La obţinerea acestor rezultate, care au făcut din cooperativa de la Topalu o unitate bogată şi puternică, aportul specialiştilor a fost masiv şi într-un anume fel determinant“. Un rol decisiv îl au agronomii în promovarea noului, în susţinerea lui. „Deşi ne aflăm pe malul Dunării — povestea ing. Vasile Neagu, de la cooperativa din Ceacu, raionul Călăraşi — pînă acum cîţiva ani irigam o suprafaţă destul de redusă şi numai cu culturi tradiţionale :legume, orez. Cînd am propus în consiliul de conducere să lărgim suprafaţa udată şi gama plantelor beneficiare, oamenii s-au arătat sceptici în ceea ce priveşte eficacitatea irigării, atîta vreme cît n-aveam cadre pricepute în mînuirea agregatelor. Am pregătit din mers oameni pentru toate operaţiile importante. Irigaţiile au dat astfel rezultate bune iar metoda a prins, a convins“. Aplecaţi asupra noianului de probleme pe care le ridică munca diurnă, agronomii nu uită că sunt şi propagatori ai ştiinţei, nu numai interpreţii săi. Munca lor de răspîndire a cunoştinţelor agrozootehnice îmbracă forme multiple. „Folosim toate mijloacele care ne stau la îndemînă — ne spunea ing. St. Iordăchescu, de la C.A.P. Girov, raionul P. Neamţ — pentru a lărgi orizontul de cunoştinţe al cooperatorilor. Cursurile şi conferinţele nu pot satisface, singure, setea lor de învăţătură, neostoita lor curiozitate. Ne cer continuu să le explicăm diverse fenomene. De fapt, aş putea să spun că ne aflăm într-un colocviu perpetuu“. O obsedantă criză de timp Dar năzuinţa firească a agronomilor din cooperative de a se realiza pe plan profesional, căutările lor nu au întotdeauna finalitatea aşteptată. Nu e vorba de o neîmplinire sensibilă continuu la etaloanele obişnuite (bani, produse) ci de un proces mult mai subtil şi care vizează conţinutul muncii acestor oameni. Normal ar fi ca toate preocupările lor să fie consacrate producţiei din unităţi. Cît timp îi acordă însă ei în genere? Sondajul estimativ pe care l-am întreprins ne-a furnizat o seamă de date revelatoare. Ing. Petre Tătaru, de la C.A.P. Şiviţa, regiunea Galaţi, ne arăta că în programul său zilnic, extrem de încărcat de altfel, rezolvarea problemelor de care se leagă direct sau indirect dezvoltarea economică a cooperativei nu ocupă mai mult de 6—7 ceasuri. Afirmaţia sa concordă cu declaraţiile altor agronomi. „In perioadele de vîrf“, în vremea campaniilor, de pildă — spunea ing. Al. Adam, de la C.A.P. Mihai Viteazul, regiunea Cluj, nu stau niciodată în unitate mai puţin de 10 ore pe zi. Dar deseori, doar ceva mai mult de jumătate din acest timp îl pot considera productiv, în adevăratul înţeles al cuvîntului“. Ing. Valeriu Cîrstoiu de la C.A.P. Gighera, regiunea Oltenia, aducea şi el o mărturie asemănătoare. Cu toate acestea, munca agronomilor din C.A.P. şi nu rareori întreaga lor viaţă, se desfăşoară sub semnul unei acute crize de timp. O criză care vădeşte toate simptomele unui traumatism cronic. Nu e nici un fel de paradox. Foarte des activitatea specialiştilor din cooperative este supusă unei deplasări de pe axul său principal, pulverizîndu-se în tot felul de acţiuni şi ocupaţii care, cînd nu sînt derizorii, au foarte vagi contingente cu profilul lor profesional. Barajul hîrtiitor Am avut prilejul să-l cunoaştem pe agronomul Nicolae Florea în două ipostaze : pînă acum un an lucra în cooperativa de la Călăraşii Vechi iar după aceea a fost numit preşedinte al consiliului agricol raional Călăraşi. — Dacă vi s-ar propune să vă întoarceţi în cooperativă aţi accepta ? — l-am întrebat. Răspunsul său a avut darul să ne descumpănească. — Aş trece bucuros şi mîine — ne-a spus — cu condiţia să nu mai fac atîta scriptologie ca înainte. — Dar cine-i obligă pe agronomi să stea mereu cu nasul în hîrţoage ? Aici, Nicolae Florea a zîmbit semnificativ. — Desigur că şi consiliile agricole. Dar ceea ce le cerem sunt acte necesare... Adevărul este că de această aşa-zisă „necesitate“ se prevalează mulţi , şi consiliile agricole şi uniunile cooperatiste şi alte instituţii. Se cer tot felul de situaţii, adeseori inutile, în virtutea unei vechi şi ruginite inerţii iar agronomii, ca fiind cei mai autorizaţi specialişti trebuie, vrînd-nevrînd, să le întocmească. Foarte caracteristică pentru acest mod de înţelegere a obligaţiilor este indicaţia care s-a dat nu de mult în regiunea Iaşi ca agronomii să măsoare personal terenurile supuse eroziunii şi apte pentru a fi amenajate şi să comunice în scris rezultatele. Zeci de specialişti au fost astfel sustraşi, în plină campanie de recoltări, de la atribuţiile lor şi trimişi să se ocupe de nişte operaţiuni cu care s-ar fi descurcat foarte bine brigadierii de cîmp. Confuzia de competenţă nu are însă un caracter conjunctural ci îşi revendică dreptul la perenitate şi la pluralitate. „întocmesc şi verific curent acte primare de care , în mod obişnuit, ar trebui să se ocupe brigadierii sau contabilii“, ne mărturisea ing. Petre Tataru. Tendinţa de a-i angaja pe agronomi în ocupaţii colaterale îmbracă şi alte aspecte mai disimulate. „Nu e cuvîntare pe care să trebuiască s-o rostească undeva preşedintele cooperativei — ni se plîngea o ingineră din Dobrogea — pe care să nu-mi ceară să i-o scriu eu. Şi cum e destul de solicitat, mereu mă aflu în căutare de date şi de argumente, încît sînt zile cînd nici n-am timp să trec pe la brigăzi“. Asemenea pretenţii emit uneori şi brigadierii, ca să nu mai vorbim de preşedinţii sfaturilor populare comunale care, de cîte ori trebuie să facă dovada elocinţei lor, se consideră abonaţi din oficiu la serviciile agronomilor. Mai trist este că asemenea practici găsesc înţelegere, ba chiar aprobare, la unele cadre de conducere, mai cu seamă de la uniunile cooperatiste. „E o datorie de conştiinţă din partea agronomului — ne declara Ion Iuga, preşedintele U.R.C.A.P. Dobrogea, să vadă măcar ce va spune preşedintele său la şedinţă sau la consfătuire“. Dacă lucrurile s-ar limita numai la văzut... Un alt obicei care a prins rădăcini adinei este ca delegaţii care vin în cooperative — şi vin destui şi de la tot soiul de instituţii — să ia legătura neapărat cu agronomii. Din această cauză, adesea ei sunt nevoiţi s-o facă pe dispecerii dînd relaţii în probleme care n-au nici o legătură cu specialitatea lor. Se nasc deci şi se legiferează în nişte coduri, nescrise dar implacabile, nenumărate îndatoriri care fac să se ridice în jurul agronomilor uriaşe baraje de hîrtii. Toate acestea sînt o consecinţă a faptului că forurile în drept nu au găsit nici pînă acum timpul şi modalitatea de a alcătui un regulament în care să se stipuleze negru pe alb care sunt obligaţiile agronomilor din cooperative, astfel încît să se pună capăt o dată pentru totdeauna abuzurilor. Aprecierea ing. Nicolae Ionescu, vicepreședinte al C.S.A., cum că fiecare agronom poată să-și instituie singur regulamentul și programul său, nu credem că poate contribui la rezolvarea eficientă a problemelor la care ne referim. E NEVOIE DE UN REGULAMENT, DE UNUL SINGUR PENTRU TOATĂ LUMEA. Polivalenţă contraindicată Agronomii din cooperative sunt cotaţi, nu de puţine ori un fel de factotum. La consiliul agricol regional Galaţi am avut prilejul să consultăm un studiu din care am desprins cîteva fapte semnificative. Se enumerau, între altele, atribuţiile pe care le-a avut vreme îndelungată agronomul Aurel Dinu din Mastacani. Pe lîngă funcţia sa din C.A.P. el fusese ales şi vicepreşedinte al comitetului executiv al sfatului popular comunal. în afară de aceasta, mai fusese ales şi în consiliul agricol raional şi în comitetul executiv al U.R.C.A.P. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, i s-a atribuit o funcţie şi în conducerea unei organizaţii obşteşti. Şirul obligaţiilor pe care trebuia să le onoreze nu se încheie aici, pentru că Aurel Dinu era şi lector la nu mai puţin de trei cursuri diferite ca profil, dintre care unul funcţiona în oraşul de reşedinţă a raionului. Se va spune că este o excepţie. Aşa a şi încercat să prezinte cazul ing. Dumitru Năstase, preşedintele consiliului agricol regional Galaţi. Adevărul este însă altul. Prea multe instituţii şi organe îşi revendică dreptul de a dispune de aceşti specialişti. De multe ori se pierde din vedere esenţialul şi anume că ei sunt tehnicieni şi că au de realizat înainte de orice, o misiune tehnico-economică. Aceasta îi împiedecă şi de la o reală participare la viaţa culturală a satelor, la dinamizarea ei cu mijloacele specifice pe care le oferă profesia lor. O reglementare raţională a acestei stări de lucruri, o repartizare mai judicioasă a sarcinilor chiar în rîndul agronomilor — de exemplu, cei care fac parte din consilii să nu mai fie aleşi în conducerile uniunilor cooperatiste — ar împiedica ruperea lor de muncă, i-ar ajuta să-şi folosească mai eficient timpul de care dispun. Timpul şi învăţătura Pentru agronomi, ca şi pentru toţi specialiştii, utilizarea raţională a timpului are o dublă semnificaţie. Se pune, pe de o parte, problema ca ei să poată afecta producţiei un număr convenabil de ore, în fiecare zi, iar, pe de altă parte, să le rămînă vreme suficientă pentru propria lor perfecţionare, pentru împrospătarea cunoştinţelor. Acest al doilea aspect, desăvîrşirea profesională, constituie în momentul de faţă un fel de ecuaţie cu mai multe necunoscute, căreia nimeni nu i-a găsit încă cheia. Practic pregătirea este lăsată la latitudinea fiecăruia. Şi cum timpul agronomilor se pulverizează atît de lesne şi din motive atît de felurite, în mod fatal studiul este împins la periferia preocupărilor lor. „în ultimii doi ani am putut să parcurg doar cîteva cărţi de specialitate“ (ing. Petre Tătaru). Puţinătatea lecturii la care se adaugă precaritatea mijloacelor de informare aduc în faţa acestor specialişti spectrul degradării profesionale. Ion Iuga, preşedintele U.R.C.A.P. Dobrogea făcea următoarea observaţie, izbitoare prin adevărul ei : „In decursul anilor, mulţi preşedinţi de cooperative din regiunea noastră au ajuns, pe plan profesional, la nivelul agronomilor ; în schimb, avem ingineri care coboară încet-încet sub plafonul preşedinţilor“. Scăderea calificării atrage după sine pierderea autorităţii. Să fie o întîmplare faptul că întîlnim cazuri cînd preşedinţii cooperativelor iau măsuri cu caracter tehnic fără să-i mai consulte pe agronomi ? Simţind nevoia să întreprindă totuşi ceva, pentru a împiedica acest proces, consiliile agricole organizează, de obicei în preajma marilor campanii, anumite instructaje. Cît priveşte eficacitatea acestora, părerile sînt împărţite. Ing. Al. Adam consideră că ele pot fi utile în măsura în care facilitează întîlniri între specialişti şi deci favorizează schimbul de experienţă dintre ei. Alţi specialişti consultaţi sunt de părere că instructajele n-au aproape nici o valoare, deoarece se ţin mereu pe acelaşi calapod şi vehiculează numai sau aproape numai banalităţi, simple lucruri comune despre arat, prăşit sau recoltatul cu combina. Un lucru e sigur : aceste instruiri, chiar dacă sunt urmate de demonstraţii practice sau de cursuri de scurtă durată, se dovedesc insuficiente. E nevoie să se apeleze şi la alte metode mai vii, mai interesante, mai instructive. Ing. Dumitru Năstase propune „să se instituie periodic o zi a agronomilor din C.A.P. Iar programul întocmit cu acest prilej — opina el — să cuprindă expuneri ținute de profesori universitari în legătură cu cele mai acute probleme şi cuprinzînd datele cele mai noi. La casele agronomului să se organizeze cursuri de cîte 7—10 zile pentru a se dezbate teme de mare audienţă. Să se înfiinţeze, pe lîngă aceste instituţii, cabinete tehnice care să acorde consultaţii la cerere“. In această direcţie un rol mult mai activ sunt chemate să-l joace staţiunile experimentale. Ing. Ion Alexandrescu, secretar ştiinţific al staţiunii experimentale Dobrogea, consideră că sub auspiciile acestor unităţi de cercetare se pot organiza cu bune rezultate „expuneri teoretice şi demonstraţii practice în cele mai diverse domenii ale agriculturii“. „Totodată — sugera d-sa — e necesar ca la Bucureşti şi în alte centre să se organizeze din cînd în cînd, cursuri la care să fie invitate să predea cadre cu autoritate de la catedre şi din munca de cercetare. Fiecare staţiune să aibă centrul său de documentare, care să fie determinat să trimită cu regularitate agronomilor din C.A.P. într-o formă concentrată, informări cu datele cele mai noi rezultate din munca de cercetare de la noi şi de peste hotare“. ★ 6 000 de agronomi reprezintă o considerabilă forţă ştiinţifică, pe care statul nostru a pregătit-o cu grijă şi a pus-o la dispoziţia cooperativelor agricole. Utilizarea ei cu mai mult discernămînt, cu mai multă chibzuinţă, constituie nu numai o datorie de cea mai mare însemnătate, ci şi o condiţie de care depinde progresul general al agriculturii noastre. ION PAVELESCU nr. 7112 — ux.1967 — pag. a 3-a „Románia libera** A intrat in probe tehnologice Marea fabrică a produselor mici Nasturele, acest mic dar indispensabil accesoriu al vestimentaţiei are de cîteva zile un nou producător. Este vorba de moderna unitate construită în Bucureşti, unde se vor fabrica în fiecare an peste 600 milioane de nasturi, sau altfel spus, peste 30 de bucăţi pentru fiecare cetăţean al patriei. Intrată în probe tehnologice înainte de termen, marea unitate este dotată cu utilaje de inaltă productivitate cum sînt maşinile electronice pentru controlul cantitativ şi calitativ al producţiei, instalaţii de acoperire metalică, linii tehnologice complexe de prelucrare etc. Materiile prime din care se vor realiza nasturii sunt aminoplastul, poliesterii, polietrienii şi metacrilanul. Prin intrarea in funcţiune a acestei unităţi a industriei uşoare, se va mări considerabil gama de produse, întreprinderea avind şi un sector pentru fabricarea unor serii mici de nasturi în modele variate şi fantezii. Utilajele moderne, laboratoarele şi atelierul de creaţie permit colectivului fabricii să-şi adapteze în scurt timp producţia la cerinţele şi gusturile cumpărătorilor. In clişeu : Inginera Valeria Cruceanu verificind funcţionarea malaxorului de amestecare a prafului de aminoplast. Foto : NICTI VASILE Participarea României la Tîrgurile internaţionale in 1968 Alături de celelalte sectoare de activitate, comerţul exterior participă într-o măsură tot mai mare la asigurarea dezvoltării în ritm susţinut a economiei ţării. In fiecare an, România importă şi exportă un volum sporit de mărfuri. In anul viitor, ţara noastră va fi prezentă cu produsele sale la 59 de târguri şi expoziţii internaţionale, reprezentând o creştere cu 13 la sută faţă de anul acesta. Pentru prima dată, vom participa la târguirile de la Madras, Paris, Brno, (bunuri de consum), Tel Aviv şi Lausanne. Odată cu noile prospecţiuni, pe piaţa mondială vom participa cu maşini şi utilaje, produse chimice, mobilă, rulmenţi, produse alimentare, bunuri de consum etc, la tîrguri tradiţionale, cum sunt cele de la Zagreb, Leipzig, Poznan, Milano, Bruxelles, Damasc, Salonic etc.