România Liberă, martie 1968 (Anul 26, nr. 7267-7292)

1968-03-01 / nr. 7267

Dezbaterea publică privind dezvoltarea invăţămintului AVÎNT A IN MUNCA DIDACTICĂ I­mi exprim deosebita satisfacţie pentru fap­tul că se va rezolva principala contradicţie din­tre creşterea uluitoare a cu­noştinţelor pe care progra­mele şi manualele şcolare le cuprind. Uneori cu lux de amănunte şi capacitatea ele­vului de a le asimila raţional, eficient şi într-un timp ra­pid. Respect pentru esenţial, în predare, grijă atentă la lecţie, pentru realizarea la­turii ei formative ! Respect pentru timpul liber al copii­lor noştri muncitori şi con­ştiincioşi, care în goana par­curgerii materiei trec pe lin­gă copilărie şi romantismul adolescenţei ! Un colectiv harnic de pro­fesori din oraşul nostru lu­crează însufleţit la alcătui­rea unor proiecte de pro­grame pentru limba română, urmărind, în primul rînd în­lăturarea supraîncărcării e­­levilor şi, in al doilea rînd adîncirea problemelor impor­tante din punct de vedere instructiv şi educativ. In problema educării şi in­struirii copiilor lipsiţi de o­­crotire familială şi pentru a­­sigurarea şcolarizării copii­lor proveniţi din familii dez­organizate, socotesc­ că, în a­­fară de­ o^ţiţţ(|ejfe|7, sistejrm­­lui caselor de copii, ar fi bine dacă s-ar construi şi in­ternate moderne, care să a­­sigure formarea acestor copii. Prof. emerit ILEANA CERNESCU T­imişoara In ansamblul său Studiul re­flectă posibilităţile oferite in statul nostru pentru dezvolta­rea invătămîntului de cultură generală, în primul rînd prin crearea şcolii generale obliga­torii de 10 ani. M-aş referi la unul din ca­pitolul Studiului şi anume la cel privitor la examenul de bacalaureat. Rezervarea unui trimestru pentru recapitularea şi sintetizarea materiei studiate în liceu, cit şi pentru examen, va fi de o mare utilitate prac­tică, permiţînd în mult mai bune condiţii, decit pina acum, pregătirea candidaţilor pentru examen. Extinderea numărului de obiecte la 5 reprezintă de asemenea un cîştig. Totuşi ar trebui să se găsească ca obiect de examen la toate secţiile şi geografia patriei, ceea ce ar însemna eventual extinderea numărului de obiecte pînă la 6. Cit priveşte organizarea practică a examenului de baca­laureat sunt multe lucruri care trebuiesc avute în vedere. Se ştie că rezultatele la acest examen în ultimii ani au fost surprinzător de inegale, privite pe oraş sau pe judeţ. Modul di­ferit de abordare a examenu­lui din partea unora dintre examinatori, exigenţa mai scă­zută sau mai ridicată, au făcut ca examenul de bacalaureat, privit comparativ, să nu re­flecte întotdeauna gradul de pregătire a tinerilor care îşi încheie studiile de cultură ge­nerală din liceu. S-ar putea a­­dopta ca metodă practică — şi asta nu ar fi de loc rău, — ca redactarea întrebărilor (30—40 de fiecare materie) să se facă, fie de către minister, fie de că­tre inspectoratele de învăţămînt, ca să se obţină o uniformizare a procedeelor la toate comisiile, întrebările nu ar trebui să constituie nici un secret, ele ar putea foarte bine să fie cu­noscute în prealabil de candi­dat, dat fiind faptul că respec­tivele întrebări vor cuprinde toată materia şi deci nu este vorba de nici o alterare a ca­racterului examenului, ci chiar de o orientare a recapitulării. Consider că în cadrul discu­ției publice, în legătură cu vii­toarea organizare a invăţă­­mîntului de cultură generală, ar trebui luată în considerare şi alternativa examenului de absolvire a liceului, în locul examenului de bacalaureat. Ce argumente ar putea susţine o astfel de propunere ? In pri­mul rînd un asemenea exa­men ar însemna definitivarea situaţiei şcolare a unui tinăr care şi-a terminat studiile li­ceale. Examenul ar cup­rinde aproape majoritatea, obiecte­lor, fără ca acest lucru să fie în mod real dificil sub raportul pregătirii examenului. Restrîngind numărul de obiecte şi preferinţa pentru unele din­tre ele bacalaureatul capătă as­pectul unui examen de selecţie, cînd el de fapt nu vrea să fie decit încununarea unor apre­cieri făcute în decursul multor ani de şcoală şi în special a celor patru de liceu. Profesor emerit ION STEFANESCU Liceul „Stefan cel Mare" Suceava Examenul de încheiere a studiilor liceale Perspectivă şi răspundere N­oi, profesorii şcolilor gene­rale trăim zile deosebite. Suntem­ mîndri şi simţim în fiecare clipă că munca noastră in­­structiv-educativă a contribuit la făuri­rea acestor condiţii în care vom putea realiza noile sarcini care ne aşteaptă. Perspective mari ne oferă Studiul a­­părut în legătură cu dezvoltarea în­­văţămîntului şcoli­lor generale. Gra­tuitatea învăţămîn­­tu­­lui şi a manuale­lor, miile de loca­luri şcolare pe în­tinsul patriei noas­tre şi alte mijloace materiale au aju­tat pe copiii oame­nilor muncii să aibă rezidinte bune la învăţătură. Acum orizontul lor s-a lărgit şi mai mult. Generaţia de mîine va fi mai pregăti­tă, şi mai cultă. Am dori ca acest orizont albastru şi plin de optimism să nu fie înnourat de obstacole nedo­rite în munca noas­tră. Un astfel de obstacol înseamnă pentru noi acei co­pii care nu frecven­tează regulat şcoa­la. Aceşti copii, care provin de cele mai multe ori din familii dezorgani­zate, sau cu nivel de conştiinţă foar­te scăzut, produc mari dificultăţi în­tregului colectiv al şcolii. Directorii, profesorii irosesc foarte mult timp pentru lămurirea familiile acestora. Frecvenţa nere­gulată se iveşte la vîrsta de 13—14 ani. Se pune sincer întrebarea : ce se va întîmpla cînd copiii proveniţi din astfel de familii vor fi obligaţi să termine zece cla­se ? In prezent, le­gislaţia şcolară este ineficientă în faţa unor asemenea pă­rinţi, care refuză, fără nici o moti­vare, trimiterea co­pilului la şcoală. Completarea aces­tei legislaţii cu mă­suri concrete împo­triva acelor părinţi care încalcă preve­derile legale , a devenit necesară. Prof. ROZALIA GERGELY Şcoala generală Sincrai de Mureş CRONICA TEATRALĂ ICENDIUL D­e la o vreme, pe măsură ce constatăm că Dimos Ren­dis ne dă din ce în ce mai puţină poezie, şi deplîngeam a­­cest abandon, în ochii noştri, de neînţeles, aflam că poetul înce­puse să scrie dramă şi, prin forţa lucrurilor, să bată la uşile teatrelor, pe care stă scris, după cum se ştie : „Bate şi nu ţi se va deschide“ Nu i s-a deschis, deci, lui Rendis, deşi o dramă a sa „Filodendron“ a putut fi citată şi, nu chiar de către cei mai proşti, declarată a fi exce­lentă, prilej pentru aceiaşi, de a se uimi încă odată în faţa mis­terioaselor criterii ale teatrelor, care dau exact acelaşi număr de şanse celei mai bune ca şi celei mai proaste piese, rezul­tatul acestei loterii părînd a fi decis numai de legile hazardu­lui. Pentru a fi drepţi, trebuie să spunem că un teatru din Bucureşti i-a întredeschis, dacă nu deschis larg, uşa sa, cu o formulă care nu e nici refuz, nici acceptare, nici spectacol, nici lectură, ci „lectură drama­tizată“, a unei alte drame a sa. „Linia moartă“, — şi culmea este că mulţi au omologat acest compromis şi această noftire la bucătărie a scriitorului, drept o „iniţiativă“, evident, „intere­santă“, si, natural, „experimen­tală“. In sfîrşit, un teatru, cel din Bacău, i-a deschis o uşă pri­­mitoare, dar el a ales evident cea mai slabă dintre drameie pe care le-a scris Rendis, după cite ştim noi, pînă astăzi... ...Pe sine însuşi, Dimos Ren­dis nu s-a trădat prin Incen­diul şi, spunînd că drama este mai slabă m-am referit numai la producţia sa şi numai la o anumită esenţă de meşteşug dramatic, care nu izbuteşte să dea glas întreg şi plin ideilor, interesante şi nobile, ce se e­­nunţă, se încrucişează, se cioc­nesc, aci, fără însă a izbuti să se dezvolte. Pentru un soi de tragedie a adulterului şi a „tri­unghiului“, Dimos Rendis a a­­vut, în primul rînd, originalita­tea şi temeritatea acestei idei avînd şi încă multe altele, dar nu a avut şi corespunzătoarele mijloace de tehnică dramatică. Prima din cele două „părţi“ ale dramei, este un dialog între pic­torul Marcos şi arhitectul An­tonis — prieteni vechi, ca fraţii, din vremea luptelor de elibe­rare a Greciei, după ce pictorul care a descoperit că soţia sa îl înşeală cu arhitectul, a săvîrşit un fapt enorm : a pus foc pro­priei sale case, după ce a adu­nat între pereţii ei, toate pîn­­zele C9 ce l-au făcut celebru şi bogat. In lungimea infinită şi, Radu Popescu statică a acestui dialog, autorul a înţeles că o surpriză oare­care este indispensabilă, şi a­­tunci, comunică publicului fap­tul de mai sus. Dar o altă sur­priză autorul nu mai are de fă­cut, astfel incit restul dramei — o lungă porţiune din prima şi întreaga a doua parte — se continuă într-un dialog care nu mai ascunde nimic, dar apariţia soţiei, spre sfîrşit (mai există şi un al patrulea personaj, un cinic raisonneur alcoolic, un fel de Sbilţ grec care apare numai de două ori) este cu totul lip­sită de consecințe dramatice. Un moment, publicul s-a așteptat ca pictorul să-l omoare pe arhi­tect (ni s-a spus că primul a cumpărat, în drum, un revol­ver) dar faptul că nu-l va omori a devenit atît de repede evi­dent, incit nici aceasta nu mai constituie o surpriză. Drama e dramă, şi ideile, pentru a deveni convingătoare, trebuie să se supună unei dez­voltări dramatice. Ceea ce con­stituie încă o barieră în calea acestor idei, este că autorul a ales ca personajul purtător şi emiţător, Marcos, să aibă o na­tură bizară, să fie un filozof al „esenţialului“ (citeşte al absolu­tului purităţii şi cinstei), care însă nu crede în cuvînt, în per­suasiune, este un campion al tăcerii şi al absolvirii în sine, al meditaţiei mute (are trăsătura ciudată de a trăi cu ochii în­chişi, la propriu, nu la figurat). In asemenea condiţii, desigur că nici propria sa filozofie de via­ţă, nici implicaţia aramei par­ticulare într-o dramă morală şi psihologică a unei generaţii care şi-a abandonat idealurile etice şi colective ale luptei, nu depăşesc stadiul unor aluzii confuze şi fără forţă explica­tivă pentru ceea ce vedem pe scenă. Dar acest Marcos, este luat în sine, un erou interesant, origi­nal, nou, pe care-l simţi cobo­­rînd, încă, neformat, sau mai bine zis, încă neînarmat, din lu­mea elenică a marilor valori, un erou ale cărui sugestii şi posi­bilităţi, de categorie ar fi pă­cat ca Dimos Rendis să le pă­răsească... Dar drama însăşi ascunde multe, multe virtuţi de fond, e ca un pămînt nefiltrat, în care se simt ascunse substanţe foarte preţioase. Aceasta este o impre­sie care se impune pe deasupra şi în jurul concretului dramei, şi e o impresie neînşelătoare. 44 Teatrul din Bacău de Dimos Rendis Dimos Rendis e un dramaturg de reale şi originale posibili­tăţi, chiar în această dramă, şi ar fi bine ca teatrele să con­teze, cum se zice, pe el, în mod consecvent. Regia unei drame de trei, în fond, personagii, şi atît de lip­sită de mişcare a faptelor, nu e o treabă uşoară mai ales cina regizorul, Ion Buleandră, joacă şi rolul principal. Spectacolul a fost prea egal ca ritm, şi prea variat ca tonuri, interpreţii ne­­putînd să-şi acordeze vocile la o notă fundamentală, care ar fi trebuit să le vină de la inter­pretul principal , dar acesta, a­­dică Buleandră, in posesia unui erou atît de aparte ca pictorul Marcos, s-a preocupat numai de realizarea, aproape compoziţio­nală, acordîndu-şi o absolută autonomie de inspiraţii care a intrat în puternic conflict cu interpreţii săi. Cu această re­zervă decisivă, Ion Buleandră a avut momente cu totul reuşite. Andrei Ionescu, în rolul lui An­tonis, a jucat la modul exact opus, al naturalului absolut şi al bunului simţ, şi a fost cu totul satisfăcător. Nu la fel pot spune despre Kitty Stroescu, lipsită de imaginaţie şi de seducţie, lip­sită, de altfel şi de convingere, într-un rol, recunosc, cam in­grat. Mişu Rozeanu, în alcooli­cul cu două apariţii, a fost jo­vial, în loc de a fi amar, şi mult prea pezevenghi pentru un ratat cu cauze atît de tra­gice. Citeva siluete din frumoa­sele produse de ceramică neagră din Corund judeţul Mureş Doi tineri se sărută (Urmare din pag. 1) .... ■" " Robiţi cu totul focului din­­tr-înşii, foc ce întreţine viaţa omenească la nesfîrşit, tine­rii aceia se integrau firesc peisajului de iarnă. Ceva însă mi s-a părut că nu-i la locul lui, ceva ce nu se armoniza nici cu peisajul, nici cu liniştea, nici cu lu­mina, şi nici măcar cu splen­dorile iubirii. Nu m-a deran­jat faptul că fata, care purta un număr de şcoală pe mină, manifesta o deosebită preco­citate în stăpînirea farmece­lor de femeie ; nu avusese timp să le deprindă, ci le ştia din instinct, aşa că n-ai de ce s-o judeci. Ce m-a in­trigat, totuşi, de m-a făcut să mă opresc preţ de cîteva minute şi să-i urmăresc cu privirea ? Se iubeau, iar dacă doi tineri se iubesc, îmi zi­ceam, restul lumii ce mai contează ? Dragostea e un fel de nebunie dulce fără de care n-am fi decit pe jumă­tate oameni, de-am mai fi... Hotărît, mi-am zis într-un tîrziu, nu-mi plăcuse la ti­nerii aceia faptul că prea se dădeau în spectacol. Trecea lume pe lingă ei, — puţină, ce-i drept — şi treceau ei pe lingă oameni, sărutîndu-se pînă li se tăia răsuflarea de se clătinau ca îmbătaţi. Dra­gostea e oarbă şi surdă ; nu se vede şi nu se aude decit pe sine ; ştim. Dar daţi-mi voie să nu confund dragos­tea cu patima, nici să cred că un sărut, oricît de lung şi oricit de des, e mai mult decit un sărut. Bineînţeles, fără el nu există dragoste, nici fără pasiune, care nu-i patimă şi dăruire, nici fără o citim­? de nesocotinţă... Da­că n-ar fi şi o leacă de ne­socotinţă înseamnă că tine­reţea n-ar fi ea însăşi... Dar nu pînă la dispreţuirea to­tală a unor rînduieli care şi în dragoste îşi au rostul. Iubirea e o comoară de un fel deosebit; cu cit e mai discretă, cu atît îi creşte pre­ţul. Dac-o afişezi, o arunci în ochii tuturora, o aşezi în vitrină ca să zic aşa, devine ridicolă, se degradează, aş zice că se trivializează, dacă n-ar fi prea drastic terme­nul. Dragostea e prin ea în­săşi ceva foarte intim şi foarte personal, nu-s dor s-o înţeleagă şi s-o trăiască la fel, îţi aparţine prea mult ca să te poji detaşa de ea şi să-ţi pierzi demnitatea. Cei doi tineri mizau pe faptul că nu-i cunoaşte nimeni şi, sub acoperirea aceasta, îşi discre­ditau iubirea, o împingeau spre necuviinţă. Dacă ar fi trecut pe-acolo vreun cunos­cut de-al lor s-ar fi ruşinat ca de-o indecenţă, iar un ţînc oarecare trecind pe lîngă ei ar fi ţiţuit într-un anumit fel, ca la scenele standard de la filmele cu sărutări stu­diate îndelung... Departe de mine gîndul de-a condamna manifestările tinerilor ce se iubesc , ar în­semna să fi uitat ce-i aceea să fii tinăr. Dar la tinerii aceia nu mi-a plăcut tocmai modul cum nu preţuiau fru­museţea tinereţii şi a dra­gostei. Prea multă patimă, sau numai patimă era în să­rutările lor şi asta umbrea nu numai seninătatea amie­zii de februarie. Dacă o fă­ceau , cu discreţia firească a dragostei i-aş fi privit cu în­­cîntare şi-i aprobam. Ce păcat că transformau viaţa, şi frumuseţile ei într­­un film indecent şi degradant iar dragostea în ridicol !... Ce păcat că se „dădeau în spectacol" ! Noi achiziţii din corespondenţa lui Garabet Ibrăileanu IAŞI (coresp. R.I.). Valoroa­sa corespondenţă a marelui critic şi istoric literar Garabet Ibrăileanu aflată în posesia Bibliotecii centrale universi­tare „Mihail Eminescu“ din Iaşi , s-a îmbogăţit cu piese noi. Printre cele peste 50 tipă­rituri, scrisori, fotografii, achi­ziţionate recent de către bibli­oteca ieşeană, se remarcă în primul rînd manuscrisul ro­manului „Adela“ scris de G. Ibrăileanu, precum şi scrisoa­rea publicistului Al. O. Teodo­­reanu adresată autorului, în care îşi împărtăşeşte părerile sale cu privire la această carte înainte de a fi luat dru­mul tiparului. UNA PE ZI de MATTY — ...iar acest model este simbolul purităţii sufleteşti şi al fidelităţii... — Perfect ! Dafi-mi opt bucăţi ! nr. 7267 — 1.III.1968 — pag. a 3-a„România liberă” 180 de ani de la naşterea lui Gheorghe Asachi O întruchipare a intelectualului patriot N­ăscut la 1 martie 1788, Gheorghe Asachi a studiat mulţi ani la Lemberg, Vie­­na şi Roma, dedicîndu-se în egală măsură matematicii, as­tronomiei, picturii, arheologiei şi limbilor clasice. Proiectele cu care s-a întors în ţară au oglindit impulsurile regeneratoare ale tînărului in­telectual. La baza concepţiilor sale patriotice a stat încrederea fermă în posibilităţile români­lor de a ridica pe o treaptă superioară civilizaţia naţională formată de-a lungul veacurilor. Primul pas în afir­marea culturii na­ţionale îl face în 1814, cînd obţine a­­probarea să înfiin­­țeze o clasă de in­gineri pe lingă şcoala grecească cunoscută sub nu­mele de Academia domnească. Aici va ţine primul curs de inginerie, în lim­ba română, pînă în anul 1818. Ţinînd prelegerile cu mul­tă căldură şi com­petenţă, a reuşit să infirme părerile celor care susţi­neau, în vremea a­­ceea, că în limba română nu se pot preda ştiinţele. Mergi­nd pe linia afirmării limbii na­ţionale, organizea­ză la 27 decem­brie 1816, in case­le hatmanului Con­stantin Ghica, primul spec­tacol teatral în limba ro­mână. De cînd s-a intors in tară şi pînă în 1862, cînd se re­trage din viaţa publică, Gheor­ghe Asachi îndeplineşte perio­dic diferite funcţii, cum au fost cele de referendar la Eforia Şcoalelor, secretar al comisiei pentru redactarea Regulamen­tului Organic şi arhivist al sta­tului. Mult timp a fost cooptat membru în diferite comisii de examene, anchete şcolare sau în controlul tipăriturilor şi al pie­selor de teatru, însufleţit de un luminat na­­triotism. Asachi se afirmă în primul rînd pe tărîmul învăţă­­mîntului de toate gradele. Dă­­ruindu-şi timpul şi energia, în­mulţeşte numărul şcolilor înce­pătoare, creează cursuri peda­gogice pentru învăţători şi pro­fesori, înfiinţează Şcoala de arte şi meserii iar în 1835 reu­şeşte să deschidă cursurile ves­titei Academii Mihăilene, în­treaga sa muncă făcută cu adîncă şi sinceră convingere a întîmpinat de nenumărate ori opoziţia cercurilor boiereşti şi a domnitorului Mihail Sturdza , cu pasiune şi multă răbdare, Asachi a reuşit să învingă opoziţia ele­mentelor retrograde. Sesizînd că un rol de seamă în trezirea conştiinţei naţionale şi a educării poporului îl are presa, Asachi s-a dedicat cu multă pasiune editării prime­lor gazete şi reviste româneşti , în Moldova, cum au fost : „Al­bina românească“, urmată de „Foaia săteas­că“, „Icoana lu­mii“, „Spicuitorul moldo-român“ ş.a. Dacă la început „Albina româneas­că“ şi-a propus să dea informaţii di­verse din ţară şi de peste hotare, după un timp te­matica se lărgeşte publicînd schiţe şi reportaje istorice, literare şi filozofi­ce. Stimulînd în gazetărie oameni cu înaltă pregătire, Asachi deschide în coloanele presei moldoveneşti dez­bateri referitoare la limba literară. Un alt aspect, poate chiar cel mai însemnat, al preo­cupărilor intelec­tuale la Asachi, es­te rodnica lui ac­tivitate de editor şi tipograf. Om cu deosebită cul­tură artistică, se ataşează pen­tru toată viaţa atelierului tipo­­litografic unde tipăreşte primele gazete şi manuale şcolare, ca­­lendare-almanahuri şi litogra­­fază tablouri istorice însoţite de broşuri „lămuritoare“ asu­pra imaginilor care redau lupta moldovenilor pentru libertate şi progres. Activitatea cărturăreas­că a lui Asachi nu se opreşte numai la acest aspect ; el a îmbogăţit literatura timpului, ca autor de poezii, reportaje, cursuri şi tratate şcolare, iar prin nuvelele istorice a dezvol­tat gustul faţă de istorie, pen­tru literatura istorică. Cu limitele sale, care l-au de­terminat să nu vadă importanţa luptelor revoluţionare de la 1848 şi a avîntului mişcării unioniste, Gheorghe Asachi ră­­mîne prin activitatea sa unul din pionierii de seamă ai operei de renaştere culturală. Prof. PAUL V. GRIGORIU Reportajul­ ­ fiu, surprins, că F. Bru-Zi nea-Fox a împlinit­­ şaptezeci de ani. Ştirea mi s-ar părea cu desăvîrşire eronată, dacă un calcul ra­pid nu m-ar încredinţa că a trecut jumătate de veac de cînd condeiul lui, de o proas­pătă originalitate, a înnobi­lat un gen pînă atunci fără modele prea glorioase. F. Brunea-Fox a adus în reportaj poezia şi pasiunea, o vocaţie atît de autentică şi de consecvenţă, încît obli­gă la meditaţii responsabile asupra felului cum se prac­tică acest gen, numai apa­rent cotidian, şi de o viaţă numai aparent efemeră. Tinerii noştri ziarişti, che­maţi să ilustreze azi repor­tajul, ar afla cu acest prilej că cei mai mari scriitori ai lumii au pornit de la con­semnarea instantanee a fap­tului de viaţă şi că sala de reportaj a redacţiei e cea mai adecvată şcoală de lite­ratură, universitate de tip special, în care intri ucenic, dar din care poţi ieşi pur­­tînd epoleţii glorioşi ai con­sacrării. Secretul, înainte de a sta în condei, se află în­­patima şi curiozitatea pe care o are reporterul pentru faptul de viaţă, veşnic sen­zaţional şi permanent inedit. Neofiţii genului cred, în­deobşte, că există un reper- Aurel Baranga­ toriu de fapte senzaţionale, de „lovituri“, înţelegînd mai greu că în lumea noastră, adevăratul senzaţional al vieţii, şi nu al amănuntului de scandal şi de frivolitate, se găseşte la fiecare pas, pre­tutindeni, oriunde şi origi­nd, stînd doar în ochiul reporte­rului posibilitatea de a-l des­coperi şi pune în valoare cu forţă maximă. Descoperirea reală a faptului de viaţă, descifrat în semnificaţii e­­senţiale, conduce şi la găsirea formei care să-l exprime. O falsă înţelegere de natură estetică a legilor acestui gen, a condus şi mai conduce încă, la o scriitură barocă , în locul unei redactări mo­derne, laconice, condensate, un abuz de floricele parazi­tare de stil, digresiuni lipsite de elocvenţă, o retorică so­noră şi neconvingătoare. A­­devăratul reporter — şi a­­vem asemenea profesionişti ai genului — se feresc de ispita beţiei de cuvinte, prac­­ticînd cea mai înaltă dintre modestii: aceea de a lăsa să vorbească viaţa, infinit mai inspirată decit orice fantezie literară şi de a se considera doar grefierul ei devotat. Re­portajul — poate mai mult decit orice alt gen — e o formă de expresie nemijlocit legată de om şi de clipa lui prezentă, corelată la sensu­rile istoriei. Un adevărat re­porter îşi demonstrează ta­lentul, înainte de a scrie, prin felul cum ştie să vor­bească. Cu oamenii. Fără sti­loul profesional, care intimi­dează, fără întrebări prefa­bricate, fără un punctaj prealabil stabilit în colabo­rare cu secretarul de redac­ţie. Şi dacă ar fi să dau un sfat ţinînd de o meserie pe care am practicat-o, aş spune tînărului meu confrate : nu pleca să cauţi, robit de a­casă ce să găseşti, lasă ca viaţa şi oamenii să-şi descopere su­biectele, pleacă la drum cu o singură convingere : ni­meni şi nimic nu poate în­locui şi depăşi în amploare şi imaginaţie realitatea. Reportajul românesc are o tradiţie de realizări exem­plare. Cred că e o datorie a editurilor noastre de a le retipări, şi ţiu doar în anto­logii sau culegeri colective. Reportajele lui F. Brunea- Fox — cine va uita vreodată ciclul „Printre leproşi"! — se cuvine a fi retipărite, constituind nu numai un o­­magiu adus autorului lor, dar şi o bună şcoală literară pentru reporterii noştri în­cepători. BREVIAR • BREVIAR • BREVIAR • BREVIAR • BREVIAR Consiliul Naţio­nal al Organiza­ţiei Pionierilor, în colaborare cu stu­dioul „Anim­a­­f­i­l­m“­ a realizat un diafilm despre pregătirea copiilor de 9—14 ani pen­tru a deveni pur­tători ai cravate­lor roşii şi cere­monialul de pri­mire în rîndurile unităţilor şi deta­şamentelor pionie­reşti. Astă - seară şi mîine la ora 20, în sala Ateneului, dirijorul italian Masimo Freccia prezintă, cu Or­chestra Simfoni­că a Filarmonicii „Concertul pentru orchestră în re minor“ de Vival­­di­ Silotti, suita din baletul „Pasărea de foc“ de Stra­­vin­ski şi „Simfo­nia fantastică“ de Berlioz. Orchestra Barbu Lăutaru, sub con­ducerea dirijoru­lui Ionel Budiş­­teanu, va prezenta cu începere de luni 4 martie con­certe în următoa­rele localităţi: O­­răştie (4 martie), Lugoj (6 mar­tie), Caransebeş (7 martie), Băile Herculane (8 mar­tie), Orşova (9 martie), Turnu Se­verin (10 martie). Soliştii turneului sunt : Angela Mol­dovan, Minodora Nemeş, Victoria Pîntea, Ion Cristu­­reanu, Benone Si­­nulescu, Emil Ga­­vriş, Vlad Dioni­­sie, Ştefan Lăză­­rescu, Ion Luican. Membrii Baletu­lui „Triveni“ din Delhi, ansamblu de dansuri clasice indiene „Man­­­puri“, au făcut joi o vizită la sediul Asociaţiei oameni­lor de artă din in­stituţiile teatrale şi muzicale, unde s-au întâlnit cu ar­tişti din Capitală. Oaspeţii au fost salutaţi de Dan Negreanu, directo­rul A.T.M., care le-a urat bun so­sit. In numele an­samblului indian a mulţumit pentru primirea fă­cută coregraful şi dansatorul Sin­­ghajut. Muzeul de isto­rie din Satu Mare s-a îmbogăţit cu o nouă colecţie de exponate arheo­logice aparţinînd culturii neolitice Este vorba o colecţie cu­­prinzînd 14 statue­te din lut ars — infăţişînd figuri de femei — descope­rite în hotarul co­munei Homorodul Criş­ de de Sus din judeţul Satu Mare. La Muzeul Ar­hivelor Statului din Iaşi s-a des­chis o expoziţie consacrată împli­nirii a 180 de ani de la naşterea marelui cărturar român Gh. Asachi. Expoziţia cuprin­de un mare nu­măr de stampe, fotografii, manu­scrise în original, cărţi, planuri ca­re vorbesc des­pre activitatea multilaterală a lui Gh. Asachi. Astă seară, pe scena Teatrului „L. S. Bulandra“ se prezintă în pre­mieră piesa „Iulius Cezar“ de Shakespeare în montarea tînărului regizor Andrei Şerban. In clişeu : moment din spectacol Foto : ION POPOVICI

Next