România Liberă, mai 1969 (Anul 27, nr. 7630-7655)

1969-05-01 / nr. 7630

HORIA ZILIERU Mai Tn așezări de suflet, tresar fn dans izvoare yi dragostea mai nouă deschide alba floare. La orizont, sub pleoape, In apa diafană, zăpada de parfume devoră castarană. Pe oasele viteze, în lut, un abur spală uitarea yi tăcerea, petală cu petală. Atit polen pe față, ca o surpare-n lună, ne curge — yi orchestre un singe tinăr, sună. Trup lingă trup, ca-n faguri la perji de galaxie, restituim lumina mai pură yi mai vie. Şi prelungifi o clipă prin nouri de mirare, vine-o legendă-n vene yi frumuseţea doare. E-o legănare tandră, în cupluri dragi de sfere, de mari fîntini de seve gi taină și putere. Planete, în planeta acestei Țări de aur, spiralele candide străbatem. Foi de laur, ca o povară, sfîntă, pe tîmple se agază — și-n limba ai de basme mereu ne strigă o rază.» Foto : MIHAI POPESCU D in cîte se întîmpla în existenţa unei colectivităţi umane, schimbarea la faţă a celor văzute, rămîne măsura fără greş a mişcării ei spirituale. Chiar fără a cunoaşte prea multe despre noi, înainte de a fi simfit temperatura sufletului nostru, călătorul străin îşi va da seama de la cei dintîi paşi pe pămîntul românesc, că aici s-a sfîrşit un ciclu al istoriei şi că a început un altul, cu o energie, cu o stăruinţă pătimaşă pe care numai socialismul le putea declanşa. Cine s-ar încumeta să întocmească astăzi o nouă „Românie pitorească“, ar avea o sarcină infinit mai grea decît a avut pe vremuri Vlahuţă ; autorul unei asemenea întreprinderi ar trebui să surprindă frumuseţea în mişcare, nu i-ar mai ajunge şi nu i-ar mai satisface chipul încremenit al naturii, oricît de fascinant ar fi el. Acest fenomen al mişcării continui, al frumuseţii în devenire, al imaginii concrete a ţării de mîine, este cel mai atrăgător în momentul de faţă şi cel mai definitoriu. Am observat adesea ca filmul nostru documentar, de altfel de o calitate excelentă, reportajul amplu, descripţia cea mai riguroasă, sunt depăşite în chiar momentul producerii lor, nu se pot legitima ca imagini definitive. Va trebui sâ treacă probabil foarte mult timp pînă cînd icoana noului ev al ţării noastre sa poate fi transmisă posterităţii ca o lucrare cuprinzătoare. Cineva care nu păşise de mult din Bucureşti şi m-a însoţit recent într-o goană pe Valea Oltului, a fost adînc tulburat tocmai de aceste semne ale primăverii, de prezenţa unei agitaţii constructive care nu ocoleşte nici satele, nici oraşele, nici drumurile, nici apele. Şi încă nu acesta e teritoriul pe care au loc construcţii de amploare. L-am ales tocmai pentru ceea ce se vesteşte, pentru ceea ce se află încă în stadiul de geneză, pentru acele energii misterioase care plutesc peste păduri şi trebuie să-ţi ascuţi simţurile ca să desluşeşti tumultul lor ascuns. Străvechiul drum al legiunilor romane, locul de linişte şi ctitorie al Bâtrînului Mircea, mai tîrziu una din căile de comunicaţie cele mai frumoase ale României, cu cununa ei de aşezări climaterice şi balneare, îşi pregăteşte acum o personalitate nouă, o existenţă pe măsura timpului, un ritm care va modifica fără îndoială psihologia oamenilor, îi va proiecta nu fără surpriză în sistemul de relaţii al civilizaţiei moderne. Nimic mai interesant decît să desluşeşti de pe acum acest proces de adaptare, în ţinuta oamenilor, în vorbirea lor, în orgoliul discret practicat în viaţa cotidiană. Nu voi vorbi despre aşezămintele noi, despre sanatorii şi construcţii balneare, despre nenumăratele moteluri şi campinguri care aşteaptă asaltul turiştilor, nici despre prospectarea intensă a noilor surse de ape curative, despre o rigurozitate de amenajări intrînd oarecum în ordinea obişnuită. Dar mă voi opri o clipă în acel punct fără asemănare care se cheamă Gura Lotrului, acolo unde apele acestui rîu năvălesc în albia de o sobrietate voievodală a Oltului. Pînă nu demult semefia stîncoasâ a munţilor şi vuietul apelor stâpîneau acest cuprins ; o linişte sugerînd veşnicia părea să spună că aici nu se mai poate întîmpla nimic. Dar încă de atunci cîţiva oameni se strecurasem pe Lotru în sus, pînă dincolo de Voineasa şi Ciunget, cu unelte puţine şi pas liniştit de drumeţ. Multă vreme au cercetat acolo pămîntul şi apa şi pietrele şi pe hîrtiile lor însemnau dimensiunile viiitoare ale spaţiului şi timpului. Se ştie ce se întîmpla acum acolo, încă o podoabă hidroenergetică se pregăteşte să intre în rețeaua naționalâ, în acea tăcută pulsarie a magistralelor suspendate. Acum, Gura Lotrului, vechiul cuib al apelor îngemănate, este un avanpost, pînă aici ajunge tumultul şantierului din munţi, de aici sînt pompate spre el, într-un flux permanent, energii umane şi mecanice. Dacă stai pe podul de piatră albă care îmbrăţişează valea, vei vedea şi vei simţi această mişcare perpetuă, vei trăi sentimentul reconfortant al creaţiei, al naşterii unei lumi noi. La ceasurile amiezii şi ale înserării vei vedea autobuzele încărcate cu oameni, oamenii ale căror destine s-au legat de valea aceasta, şi poţi gîndi că nu numai apele Lotrului, ci sufletul însuşi al acestor oameni va alimenta viitoarea sursă de energie. Bătaia inimii lor va rămîne pe undeva în atmosfera acestor locuri, nu se vor desprinde cu totul, aşa cum trecînd pe la Bicaz, la atîţia ani după săvîrşirea lucrului, te simţi învăluit de umbrele timpului, revolut. O, dacă artiştii, scriitorii, „solomonarii” marilor şi micilor întrebări existenţiale, s-ar duce noaptea acolo, pe podul de la Gura Lotrului şi ar urmări numai o clipă mişcarea neîncetată a destinelor şi a materiei ! Dacă ar ajunge pînă în odaia noastră, pînă la masa noastră de lucru murmurul apelor, bătaia motoarelor, chipul transfigurat al celor ce clădesc ! Dar şi aşa, acolo se sâvîrşeşte schimbarea la faţă a celor văzute, acolo şi în multe alte pârţi ale patriei, se află măsura fără greş a timpului nostru socialist. 1MICOLAE JIANU Mişcare perpetuă iv. RADU CÂRNECI Câtre primăveri Dorm voievozi în cripte de răcoare — De taină-n munţi, bâtrînele păduri înalţă oşti, puterea să-şi măsoare Şi lung sclipesc străvechile armuri. Iar şesurile vin în horă largă Cu mari averi spre muntele de dor. Larg, apele luminile-şi descarcă Spre aura de timp cutezător. S-aprind sub frunte gîndurile-nalte Ca-ntr-un palat nestinsele comori Căci veac de slavă peste celelalte îşi podobeşte cerul demn cu sori Şi, iată-mă c-o tîmplă către ieri, — De-mi bat în sînge tainele străbune Şi stau cu-a doua către primăveri Ce-mi încunună visul cu minune. Ţ ara Oaşului. Nume cu rezonanţe străvechi şi iz de cîntec. Spre această aşezare de datini venind dinspre Maramureş — prin Huta — ai senzaţia ca descinzi dintr-o baladă. Pe retina ochilor, peisajele se aşează în trepte, se suprapun şi se completează într-un tablou de miraj. Hanul legendelor, drumuri sinusoidale străjuite de arbori, satul dramelor de altădată Certeze, apoi inima Oaşului, punctul căutat — oraşul Negreşti. Acest punct, în care voit sau nevoit se aşează istoria — o istorie de datină şi de temelii şi o alta contemporană de o culoare ardentă care creşte de la un an la altul mai accentuată, mai intensă şi cu atît mai mult completează peisajul în timp. Acest loc, în care oamenii sînt asemenea copacilor duri şi în acelaşi timp ocrotitori, sensibili la vînt şi totuşi rezistenţi furtunilor lasă impresia unui cîntec sau mai degrabă a unei fîpurituri care ţîşneşte din pâmînt, din rădăcini adînci şi ca un vîrtej se înalta spre cer. Acest fapt este cu atît mai concludent cu cît este acoperit de gestul material, gest care defineşte firesc aşa cum se definesc şi oamenii, prin construcţia vremii noi, prin acele linii albe sau gri pal care se omogenizează cu verdele grădinilor şi dialoghează cu treptele care, nu departe, se învecinează ecoului. Zece mii de oameni sînt un singur gînd, o singură idee — frumuseţea şi măreţia ce se anunţa în biografia oraşului lor. Zece mii de oameni sînt zece mii de flăcări şi, în acelaşi timp, o singură flacără care poate fi descoperită în macheta oraşului pentru anul 1970. Deja semnele devin semnificative. Anul trecut lucrările de alimentare cu apa aduc primul semn urban, cele 90 de apartamente date nu demult în folosinţă care completează imaginea urbei şi dezvăluie o nouă linie arhitectonică. Ce se poate vorbi despre aceşti oameni ? Ce se poate vorbi despre acest sat pînă nu demult, în hărţile geografilor, astăzi devenit oraş ? Cîntecul a fost şi a rămas pe mai departe blazonul Ţării Oaşului. Ţîpuritura şi jocul bătut învîrtit, precum valurile de pâmînt, precum zvîcnirile de apă în pietrele ascuţite erau motivul exotic căutat de trecător. Aceste suflete neliniştite însoţite de lumină, înfrăţite cu pădurea şi munfii sensibili pînă la a deveni poeţi, în zilele acestei primăveri spun mai mult decît cîntecul, aşează temelii prin care vocea lor se racordează la vocea ţării. Alunfa intrarea nu de mult în funcţiune a întreprinderii de prelucrare a fibrelor din in şi cînepa, prelucrînd 6500 tone anual, transformînd Oaşul într-o zonă industrială. Peste un an, 600 de oşeni— muncitori calificaţi în întreprinderi similare — vor raporta realizarea tuturor parametrilor tehnici. Este nu numai un semn de vigoare ci şi unul de îndrăzneală şi vis. Ceilalţi aproafe 800 de muncitori de la ntreprinderea „Osana" dâltuiesc lemnul, piatra şi articolele de gospodărie în care oşencele îşi reflectă spiritul lor gospodăresc. Sînt două puncte pe care mîna tînârâ a vremilor acestea le-a zămislit de la temelie la acoperiş. Ce s-ar putea spune despre aceşti oameni, care din primul moment, ti se apropie de inimă, îşi vorbesc de la inimă la inimă, dezvăluindu-şi în ochi cea mai nobilă oglindă — omenia ? Poate numai dacă am vorbi de copiii lor, „coconii“ (aproape 3000 de elevi din care 371 liceeni şi alți ___uni i_ _____ -mecanici agricoli), care participă cu energia lor, cu visete copîurînd imaginea de viitor, am putea fi şi mai concludenţi. Ori poate vorbind de puterea economică a oşenilor, die dsîâzp Numai în decurs de patru ani, mărfurile vîndute au crescut cu 20 milioane, iar spaţiul comercial de la 700 mp în 1963 la peste 4 500 în ultimul timp. Deşi cifrele par aride, ele sînt mai puternice totuşi decit metafora Căci, în intimitatea lor, cifrele ascund cea mai aleasă poezie, înfăptuită de oşeni spre bucuria lor. Oprindu-ţi ochiul pe blidele smălţuite, decupînd pasărea de lut care îşi încearcă zborul spre albastrul cerului, descoperi sufletul oşenilor, înaltul dor de zbor Semnul zborului se rescrie în noua cronică a Oaşului, acest simbol fiind poate propria lor stare de spirit. ION IUGA Cronică nouă ■É Poezia muncii, lucrarea, facerea. Lirica robustă, sănătoasă a actului de creaţie materială, sau spirituală, cu tot dramaticul implicat de acest act frumos şi necesar. De undeva, de foarte departe, din timpuri gentilice aud ecourile ciocanelor care făuresc, iliadic, scutul lui Ahile. Aud tot dinspre acolo poruncile gospodăreşti ale lui Hesiod : Tu să iubeşti, muncitor, roditoarea sudoare a muncii. Viaţa se cere mereu înzestrată cu alte hambare. Numai că o panoramă tema muncii în poezie este egal cu o panoramă întreaga istorie universală a poeziei, cu tot ceea ce are ea durabil şi frumos. Poezia, ca act de creaţie este ea însăşi o muncă încordată, dictonul nefiind o simplă vorbă de duh. Variantele eminesciene au splendoarea unor chinuitoare şantiere lirice, în lupta lor cu verbul, cu logosul Dar dintre poeţii muncii, acum de Armindeni, mie îmi fac cu ochiul barzii voinici, titanii cu voce plenară. După Hesiod, Vergiliu cu „Bucolicele“ şi „Georgicele“ sale Deşi poet de curte imperială, acel Vergiliu cînta păşunile şi imaşurile, holdele şi livezile în mişcări lirice largi şi mănoase, aliniindu-şi hexametrii dactilici precum iarba cu coasa Vom poposi de asemenea la Hugo, la sufletul său „Cu mii de voci“, la Semănătorul care aruncă dis-de-cu-zori sămînţa în surîsurile negre ale pămîntului. Voi bate monedă lirică pe versurile lui Whitmann cel puternic la trup ca un docher, astronom cititor în stelele sufletelor omeneşti. Voi recita „Ţesătorii din Silezia" a lui Heine, cu acel obsesiv leitmotiv: „Noi ţesem şi ţesem* prin care textiliştii de pe-atunci ieşeau viitoarea lor cămaşă a fericirii dar şi zăbranicul unei Germanii cazone Voi recita aşişderea „Fierarii" lui Rimbaud, cu obrajii mei, ca ai lor ilumanţi de flăcări, alunecînd apoi în „Corabia îmbătată" cu marinarii stigmatizati pe mări tolănite la soare, absorbind AL ANDRIŢOIU Poezia mirosul de alge şi de gudron Voi reciti, cu voce tare, poemul despre Chicago al lui Sandburg şi voi simţi sfîntul miros al sudorii invadîndu-mi nările ca unui salahor spetit. Prieten bun îmi este Maiakovski cel c® a dat actului poetic metafora extragerii de radium, la deschiderea acestui secol La zona românească a acestei încordări bărbăteşti prologul îl rostesc, cînd duios, cînd apăsat — doinele și baladele. Patima zidirii mă face să aud o inimă virtuală în fiece zid și să mă ridic la turle cu Manoie. Meșter de zidit / Și de plănuit. — să urc mioritic cu ciobanii sau să ai. • • muncit ritual, cu plugarii stirpe! mele : In curînd s-a apucat / Cîmpul neted de arat/ în lungiş, / în curmeziş... şi numaidecît îmi înfloresc în suflet plugarii lui Alecsandri, ai lui Coşbuc, Goga sau Arghezi. Vin apoi proletarii lui Eminescu, Bacovia, Beniuc, fabricile pe atunci devorante ale lui Emil Isac. Munca, aşadar, prinde sensuri adînci sociale, necesar de subliniat acum, de 1 Mai, la onomastica ei. De la poezia populară încoace care afuriseşte stăpînul devorator al roadelor muncii, această dualitate : exploatat, exploatator vine prin timp, sfărîmîndu-se numai la porţile socialismului, încă de la izvoarele poeziei culte, marii poeţi s-au auto-investit ca purtători ai idealurilor poporului. Solon, legislatorul afirmă răspicat: „Vreun rîvnitor de averi, de voia, încruntat, să lovească. II potoleam, înfrăţit, eu cu întregul popor“. De-atunci, din secolul X, înaintea erei noastre şi pînă la ciocoiul dat pe rozătoare, ca hreanul, de către mult regretatul Arghezi, sînt peste două milenii şi jumătate, dar ce acoladă sublimă, ce perenitate a înfruntărilor sociale leagă osmotic acest timp imens de muncă, de lupte şi vise ! Adevărul este că în acest context multisecular, fiecare poet vine cu truditorii săi, din toate zonele muncii posibile, cu sudoarea lor, ca un tribut suplimentar de înalt strigăt social. Tot așa umilii olari ai lui Kayyamo, fata ofticoasă care pune atăn ac din poezia lui Eminescu, suava Rodică, a lui Alecsandri care duce apă plugarilor, crescătorii de trandafiri ai lui Saadi, mama — spălătoresă a lui Attilla, apicultorii lui Jammes și întreaga pleiadă întregesc acest tablou sărbătoresc al muncii în sine, al lucrării, al facerii, cu zestrea lor de amărăciuni sau desfătări Toate acestea privindu-le din unghiul nostru comunist şi, acum, de 1 Mai, primesc ponderea lor cuvenită şi au drept la fila festivă care face popas roşu în etatea noastră naţională şi internaţională. In condiţiile unei orînduiri fără exploatare, munca îşi pierde zgrunţurii şi zimţii de altădată, utilul îmbinîndu-se cu frumosul, dreptatea şi libertatea priveghind sensul fiecărui apt de folos social. Se lărgesc armonii, se întemeiază o clasicitate socialistă, o poezie nouă corespunzătoare acestei realităţi. Munca devine partinitate, act lucid şi sentimental totodată, în veghea şi dragostea de ţară, acum, la apropiata aniversare a primului pătrar de veac de libertate a României. Acum, de. Armindeni, acum şi în fiecare an. Ce altă poezie a muncii, mai elevată şi mai adevărată mi-aş putea dori ? nr. 7630 — I.V.1969 — pag. a 3-a „România liberă** GEORGE CHIRILĂ Privighetori, la ziua... Ci iar vorbim de nuntă şi oamenii stejari Privighetori, la ziuă, ies înflorind în ramuritură clipa noastră spre alte clipe mari Cînd se deschid lumine cu sevele în geam. Tu mai înalţi un pom sau poate o livadă Noi mai visăm o casă pe Tîrnaveţi Mara, E un dans de neastîmpăr şi muguri ca-n baladă, Şi-n orice primăvară ne înfloreşte Ţara. Poveste de poveste, cu izbucnirea ierbii, Ne rostuim iubirea şi vîrstele şi cartea Şi ascultăm cum lin pe linişte vin cerbii Pădurile în piscuri le clincheta nemoartea. Această fericire o respirăm fierbinte Şi ne-ntîlnim, oriunde ca într-o nunt-aleasâ, Rodirea o cinstim şi fără de cuvinte Precum în orice fată cinstim cîte-o mireasă. AX FRANTZ LIEBHARD Plenitudine Cu pasul care ne conduce de aproape un sfert de veac prin faţa tribunelor în sărbătoare, râsunînd de aclamaţiile ce slăvesc această zi a muncii şi solidarităţii, intrăm într-o perioadă de timp, al cărei punct culminant va fi a 25-a aniversare a evenimentelor făuritoare de destine, ce au intrat în istoria României la 23 August 1944, între ieri şi azi a stat aceasta zi de neuitat decisivă pentru timpurile viitoare care, devenind treptat prezent, au demonstrat ca visătorii cei mari ai istoriei au fost realiştii cei mai mari. Conform acestor realităţi, cîndva imaginate numai, în România de azi care sărbătoreşte solidaritatea cu tot ce este muncă creatoare pe toate meridianele lumii, s-a pus capăt definitiv exploatării omului de către semenii săi. Puterea înrobitoare a proprietăţii particulare asupra mijloacelor de producţie a fost înlăturată pentru veşnicie, folosul obştesc al muncii tuturora a devenit legea morală cea mai înaltă a convieţuirii între oameni. Ştiinţa a devenit puterea omului, cu care el îşi asigură partea lui meritată din totalitatea creaţiei sociale. Nimic nu cere într-un mod mai hotârîtor societatea clădită pe fundamente cu totul noi decît o personalitate umană dezvoltată şi îmbogăţită, cît se poate de multilateral şi cuprinzător. Cu cît un om are o personalitate mai bogată, cu atît mai mult este stimat ca cetăţean al Republicii Socialiste România. Fiindcă nobleţea personalităţii socialiste înseamnă în conţinutul ei esenţial, pricepere, realizare, conştiinţă. Şi toate acestea cuprinse într-o sinteză , patriotism, ce leagă indisolubil poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare cu dreptul lor secular la patrie pe acest pâmînt. Cît de nespus de săraci am fost în trecut cu toate bogăţiile solului, cu tot geniul creator al poporului nostru Ia Ţara — o anexă neputincioasă în jocul satanic de hazard al puterilor politice şi economice, al diplomaţilor aventurieri şi al speculanților pentru, înarmare din străinătate. O agricultura primitivă pe una din cele mai roditoare cîmpii ale Europei, o industrie înapoiată în mijlocul unor mari bogăţii naturale. Iar cei ce conduceau destinele ţării ? Aceştia şi-au pierdut timpul discutînd ce-ar trebui să fie România — țara agrară sau ţară industrială ? Și într-adevăr n-a fost nici una, nici alta. Statul socialist a rezolvat ambele probleme. România reprezintă azi, în acelașitimp, un stat agrar în plină modernizare și un stat industrial într-o vijelioasă ascendentă, un „participant” de seamă în lupta pentru progres şi civilizaţie, în strădaniile depuse de omenirea contemporană pentru menţinerea păcii, pentru buna înţelegere între popoare, pentru solidaritatea între toţi cei care muncesc în orice coif al pămîntului s-ar afla ei, glasul României este exprimat cu claritate şi pretutindeni ascultatcu interes şi aprobare, într-adevăr, ceva mai înălţător, mai binefăcător, ca dragostea pentru această patrie socialistă a noastră, nu poate exista.