România Liberă, mai 1976 (Anul 34, nr. 9803-9828)
1976-05-01 / nr. 9803
Pagina a 2-a —1 Mai 1976 Suflet A cum vreo zece zile, într-o dimineaţă de aprilie, vechiul meu prieten bine doreait Ştefan Tripşa cobora firesc şi liniştit din trenul care-l aducea de la Bucureşti acasă ducînd în valiză, cu gest obişnuit, ca omul care face deseori lucrul acesta, două însemne de mare distincţie pe plan naţional : drapelul de fruntaş pe ramură pentru întreprinderea de construcţii Hunedoara şi steagul roşu de unitate fruntaşă pe ţară în întrecerea socialistă, pentru Combinatul siderurgic Hunedoara. Venea cu ele firesc şi calm, ca un om obişnuit a aduce mereu oraşului său asemenea trofee şi, cu disciplinatul şi meticulosul său spirit de activist, se îndrepta la ora aceea matinală spre comitetul municipal de partid spre a informa despre cele stabilite la Bucureşti în legătură cu festivităţile de decernare ce urmau să aibă loc. Cu obişnuitul său pas măsurat, legănat uşor, — stil rămas din îndelungata pasiune pentru fotbal — parcurgea străzile oraşului care l-a crescut şi l-a făcut celebru, fără să ştie că eu îl aşteptam nerăbdător, că venisem special la Hunedoara pentru a mă intîlni cu el, şi că sufeream pentru neşansa de-a nu fi dat un telefon ca să aflu dacă este sau nu in localitate. La acea oră matinală, deci, pe direcţii opuse, in locuri diferite, străbateam amîndoi străzile proaspete de rouă ale oraşului, fără să ştim unul de altul ; el, firesc, aşa cum le străbate în fiecare dimineaţă spre cuptoarele care-l aşteaptă şi a căror viaţă o citeşte după culoarea fumului înaltelor coşuri de cum iese din casă, iar eu emoţionat, venind după ani şi ani de zile in oraşul unde, alături de el, am petrecut o vară întreagă incercînd să descifrez şi să învăţ ce Înseamnă sufletul muncitoresc al Hunedoarei. Priveam şi eu coşurile acelea care domină oraşul de oriunde le-ai privi şi oricum te-ai întoarce, dar nu cu ochii săi profesionişti. Ci torturat plăcut de emoţia amintirilor. Sunt coşurile oţelăriei : înalte, suple, trasate perfect, precum coloanele unui templu de dimensiuni hiperbolice. Spre ele, in potcoavă, se roteşte tot oraşul. Iar oraşul acesta de astăzi, inaintind vertiginos spre suta de mii de locuitori, a devenit o savantă armonie de bulevarde largi cu înalte blocuri paralelipipedice şi de parcuri cu vile in verdeaţa cărora se simte mina de gospodar a muncitorului de tradiţie în timpul lui liber. Desenîndu-se astfel ca un larg arc urbanistic pe pantele verzi ale dealurilor din jur, Hunedoara inconjoară, precum tribunele unui stadion, valea in care se află inima ei de oţel, ca şi cum ar fi dornică să-i privească în permanenţă bătaia, să-i simtă în permanenţă răsuflarea. Şi-mi amintesc cum, tot aşa, pe un diametru mult mai mic, intr-un arc rămas astăzi înscris în interiorul celor care, asemeni cercurilor de copac i s-au tot adăugat ridicind oraşul spre munte, un omeul proaspăt apărut pe vremuri cu denumirea din iniţiale dată de constructorii ce nu-şi pierd vremea cu subtilităţi toponimice, stăteam eu Tripsa şi priveam Pantheonul sugerat de coşurile pe atunci noi ale celeilalte grăbit-generalizate denumiri — esement doi — adică platforma a doua a cuptoarelor de oţel Siemens-Martin. Era, pe atunci Tripsa un flăcău voios şi harnic, cu expresia feţii dovedind pricepere atît în sensul lucrurilor pe care le ştia cit şi în sensul capacităţii de a-nţelege rapid ceea ce avea de înţeles, cu gesturile domoale, marcate doar uneori de cite unul mai hotărit, ca la o decizie, cu un sac de glume şi de vorbe bune la îndemînă oricînd şi pentru oricine, cu priviri oţelite, neaşteptat de pătrunzătoare, ale căror ape glumeţe se schimbau pe moment căpătînd sensuri grave şi cu o stare generală de un calm înţelegător şi bun pe care, abia mai tîrziu, cind am avut ocazia să disec atent cuvîntul, mi-am dat seama că era tot miezul a ceea ce numim astăzi în mod curent, omenie. Omenia aceasta plină de pricepere sau priceperea asta plină de omenie a lui Tripsa l-a făcut ca, încă mult înainte de a împlini cei treizeci de ani la care poţi începe a pretinde să dai sfaturi şi altora, să i se spună „nea Ştefane“, să se considere normal a i se asculta indicaţiile acolo, pe platforma imensă, de veşnică temperatură înaltă a oţelăriei, ca şi îndrumările în viaţa de toate zilele. Cu ochii săi jucăuşi de copil, la virsta noastră de atunci, Ştefan Tripşa era un patriarh plin de autoritate blinda şi crezut de toată Hunedoara prin acele unice două atribute pe care cinstitul spirit muncitoresc le ia in consideraţie la un om : priceperea în meserie şi probitatea în viaţă. Apărea voios printre noi, la plenarele, conferinţele şi congresele tineretului unde aducea plin de responsabilitate cuvîntul oţelarilor, cuvîntul hunedorenilor, cuvintul tinerilor din acea parte de ţară, care-i aleseseră cu încredere în organele lor reprezentative, şi se-ntorcea apoi în mijlocul lor, afundindu-se zile şi săptămîni întregi lingă vetrele cuptoarelor sau, uneori, chiar în acele vetre, remediind cu mină sigură şi muncă supraomenească perforările. Nu voi mai insista asupra dramatismului acelei perioade deoarece la vremea respectivă s-a scris mult iar anii trecuţi s-a făcut şi un film avindu-l ca prototip literar pe eroul muncii, care, la Hunedoara, experimentînd metode noi, realiza prototipuri de altă natură, de natura muncii industriale. Un singur amănunt îmi rămîne, pregnant ca orice detaliu semnificativ, de pe vremea aceea , chipurile femeilor care de sus, de pe muncelul oraşului nou ce începuse a-şi trasa străzile cu nume de pictori, priveau cu mina streaşină la ochi fumurile slobozite de coşurile ce creşteau semeţe din vale pînă mult deasupra înălţimii privirilor lor. Nu 11 se părea deloc, precum imaginaţiei mele, că au de-a face cu propileele unor hiperbolice vestigii. In dimensiunea lor de industrie modernă, acelea erau coşurile cuptoarelor lingă furia cărora bărbaţii lor stăteau zile şi nopţi. Iar viaţa lor se descifra in culoarea sau neculoarea fumului.. Culori diverse pe toată gama brunroşietică şi cenuşie, cu toate intensităţile şi densităţile de la transparenţa temperaturii maxime şi pînă la înverşunarea compactă minjind un cer întreg cu nori de rugină. Privind cerul acesta, soţia lui Tripsa ştia resemnată dacă trebuia sau nu să-i aştearnă patul. Numai Lică, fecioraşul blonziu de-o şchioapă, era conştient că tata face oţel vreme de mai multe zile, oţel în lingouri mari, cum le văzuse el cărate de trenuri şi că, atunci cînd va veni acasă va fi sărbătoare. Odată, venind după, un asemenea tur de forţă, tata i-a adus o colivie cu două păsărele, iar eu i-am fotografiat pe toţi — imagine blîndă de familie, în jurul ei... De asta, parcurgînd oraşul impunător de astăzi, privind ceea ce, paralel cu el, dezvoltîndu-se pe vale, este fostul combinat, astăzi o înşiruire de zeci şi zeci de kilometri de industrii pe cit de nesfirşite pe atît de moderne. Incercînd şi nereuşind să cuprind cu ochii tot ce se dezvoltă ca viaţă şi progres tehnic aici, într-unul din cele mai vechi locuri de aşezare ale neamului şi ale ţării noastre, aş simţi nevoia să-l am alături pe prietenul tinereţilor mele. Să discut cu el despre cunoştinţele comune de odinioară şi despre cum a evoluat destinul lor odată cu creşterea acestui oraş, să constat cit de mult s-a întins combinatul şi să-l întreb cit de mait a crescut Lică, să comentăm, la fel de firesc, şansele echipei de fotbal „Corvinul“ şi gradul civilizaţiei unei societăţi consemnat după etalonul producţiei de oţel pe cap de locuitor, odată cu trenurile ce vin de la furnale aducînd în mari oale fonta clocotită pe care, cu cit mai puţine jeturi de scintei, lucru, de fapt, nespectaculos pentru film sau fotografie — macaragiii indeminateci ce minuiesc totul de la nivelul inaltului plafon, le toarnă tacticos pe gura cuptorului. Găsesc în schimb figuri cunoscute ca și altele noi. Foştii topitori sunt astăzi maiştri : Mircea Ungureanu, Constantin Corlaciu... Locul lor de altă dată, în faţa tablourilor de comandă care urmăresc viaţa cuptorului ca de la bordul de comandă al unui avion, l-au luat cei care sunt astăzi topitori şefi : Emil Bighiu, Iori Baştea, Toma Bulgar. Lucrul merge într-un ritm susţinut, intr-o cadenţă, am putea spune, de perfecţiune tehnologică şi, cind intreb cum de nu mai sint perforări, ca acum cinsprezece ani, unii mai vechi rid iar cei mai noi ridică din umeri, neştiind cum vine aceea. Luminindu-ne, cu flăcările lor dure, cuptoarele înghit hrana pe care le-o pregătesc Manole Zantea şi Ştefan Pastică şi le-o administrează Vasile Potopea, Gheorghe Zgîrie, Vasile Mata. O inghit, îşi dau obolul de oţel în marile oale samotate şi merg după un ritm calm, sigur, in trei schimburi desfăşurate normal, ca in orice proces normal de fabricaţie. Fără zgomot şi fără spectacol, anul trecut au dat peste plan treizeci şi şase de mii de tone, iar anul acesta, vor da patruzeci şi două de mii de tone. Totul comunicat firesc, cu un calcul precis, fără emfază in faţa milioanelor şi fără nici un fel de hazard la angajarea acestor sume uriaşe. Privesc chipurile lor luminate de flăcări roşii şi flăcări albe şi in hala imensă prin gurile căreia privim incandescenţa vetrelor, printre trenurile şi macaralele ce-şi întretaie drumurile in spaţiul încins, lingă mişcarea ritmică a încărcării cuptoarelor, nu-mi pot opri întrebarea : care este secretul certitudinii desăvîrşite a unor asemenea performanţe. Receptivi, oamenii încep să-mi explice : este simplu, ei au calculat şi au ajuns la concluzia că, dacă vor asigura şarje de cite 415 tone, atunci angajamentul depăşirii de plan e asigurat. Simplu, nu ?... Asta e tot răspunsul, foarte clar pentru ei, și nu pricep încă de ce, eu nu par lămurit : patru sute cinsprezece tone , ba la blocul 3 de cuptoare dau chiar patru sute șaptesprezece — ăsta e tot secretul. Mai vechi printre ei, maistrul principal Victor Petroescu, colegul lui Tripsa și secretarul comitetului de partid, mă înţelege bine. Ne retragem în dispeceratul oţelăriei, acolo unde, la un bord mai mare decit al oricărei cabine de comandă de pe cel mai mare transoceanic, Cornel Raţiu domină cu mină sigură tot mersul oţelăriei cu cele aproape trei mii de tone de oţel ce clocotesc in fiecare minut şi, sub graficul care arată că, faţă de 88,5% cit este planificat să funcţioneze ca timp util un cuptor (restul de 11,5% din timp staţionind pentru reparaţii), ei îl vor folosi 90,9%, începe să-mi explice. E a un om cu faţa subţire şi ochi glumeţi, Victor Petroescu, ochi vioi de pădurean care ştie multe şi e veşnic atent, urmărind ceea ce ştie şi căutînd să afle şi mai multe. Figură activă, de om al muncii inteligent şi de grijuliu om de partid, a înţeles că întrebarea mea nu se referea la faptul că s-au calculat şarje de 415 sau 417 tone, ci la cauzele care au făcut ca oamenii să vorbească atit de siguri şi atît de convinşi de zecile de milioane pe care, numai secţia lor, atelierul lor de cuptoare, cum o place să spună, le dă ţării peste plan. Şi-mi răspunde la fel de sigur : e priceperea oamenilor, înalta lor calificare, mina sigură de muncitori stăpîni pe un proces tehnologic, intr-un cuvint: meseria şi conştiinţa politică. Ele au făcut din Hunedoara oraşul calm, cu viaţă tihnită, ordonată, plină de un ritm sigur. Astea conduc la faptul că, „atelierul“ lor, aceas- tă imensă hală cu oameni luminaţi de incandescenţa oţelului din vetre, să fie sigur că dă anul acesta cel puţin trei milioane o sută de mii de tone de oţel, cel puţin !... Răspunsul lui, al cărui efect ii cercetează zimbitor, este tot o generalizare. In spatele unui asemenea răspuns, stă romanul amplu al formării conştiinţei comuniste zi cu zi, ceas cu ceas, lîngă marile vetre industriale şi, mai ales, în mijlocul marilor noastre colective muncitoreşti. Şi aceasta este scrisă cu majuscule : CERTITUDINEA EPOCII NOASTRE. De la furnalele vechi la furnalele noi sunt ciţiva kilometri buni. Se află între ele aproape tot ce constituie combinatul de odinioară. Aici, pe aleea fruntaşilor , doar astăzi este sărbătoarea lor, sunt de două ori fruntaşi , şi faţă de colectivul lor, dar şi în colectiv, in întregul colectiv, ca unitate fruntaşă pe ţară în întrecerea socialistă — pe aleea fruntaşilor, deci, aflăm o categorisire deosebită pe care o fac hunedorenii : fruntaşii anului şi fruntaşii pe tot cincinalul. Fruntaşii anului care a trecut, sunt o mie cinci sute zece, fruntaşii care şi-au păstrat cu consecvenţă titlul pe parcursul întregului cincinal, o sută şaptezeci şi şase. Dintre ei, reţinem numele maiştrilor cocsari Anatolie Lesnie şi loan Filip, al lui Gheorghe Dumitriu, sudorul de la furnale, al lui loan Postolache, de la aglomeratorul II şi al lui Gheorghe Stoica, de la oţelăria I, ale lui Raţă, Motorga, Bălţatu şi Barbu, de la oţelăria II, ale lui Barbulea, Dragotă şi Socol, de la laminorul de 800, al lui Şerban, de la blooming şi Senciuc, de la laminorul de 650, Florea Ioachim şi Sîrbu Gheorghe, de la linia fină, al lui Pavel Ion, maistru de cuptoare industriale, mecanicul de locomotivă Ştefan Mara, controlorul de calitate, Constantinescu Aurel şi cei pe care-i poţi găsi intervenind prompt la reparaţii, Nicolae Burtică şi Anton Do rovei. Nu, nu este un pomelnic de nume, nu este o simplă înşiruire obişnuită evidenţierilor. In această consolidată citadelă muncitorească este mult mai mult, este un criteriu, este o normă de viaţă şi de preţuire între oameni. Intre cei douăzeci şi două de mii de muncitori ai combinatului,ei singuri, fără familiile lor şi fără ceilalţi locuitori ai Hunedoarei făcind cu toată populaţia unui oraş mijlociu), a fost necesar să se stabilească nişte norme de cunoaştere şi apreciere. Iar normele acestea au izvorît şi s-au impus în vastul proces al muncii. Cînd te afli angrenat intr-un proces de producţie care reprezintă miliarde de lei în bugetul ţării, numai principiile ferme ale spiritului muncitoresc angajat pot garanta desfăşurarea unei vieţi prospere. Iar această viaţă a promovat de la sine, in ampla ei dialectică, asemenea criterii de apreciere şi de recunoaştere între membrii marelui colectiv de siderurgişti. Altfel n-ar fi posibilă existenţa lui armonioasă, creatoare. Din pricina aceasta, parcurgînd lungile căi ale combinatului — străzi şi bulevarde inşirînd pe ele construcţiile industriale care-l formează, simţind toată energia, clocotul din marile artere ale conductelor, văzind masa imensă a produselor fierbinţi ce circulă pe reţelele de căi ferate, avînd în fiecare clipă sentimentul marilor prefaceri ce se produc atît în locurile spectaculoase, cum sunt furnalele, oţelăria, laminoarele, dar şi în zeci de alte uzine, de la aglomeratoare şi pînă la fabrica de oxigen, îţi dai seama că un asemenea colos n-ar putea funcţiona nicicum, la ritmul său de foc continuu, fără acea garanţie de aur pe care o prezintă în orice împrejurare conştiinţa muncitorească, nivelul de gîndire şi de organizare conştientă la care ajung în socialism producătorii de bunuri materiale. Energic, combinatul există şi funcţionează din plin, clipă de clipă, energia lui se organizează productiv, eficient, novator, conform înaltei discipline, fermităţii, spiritului conştient creator al clasei muncitoare. Enumerate clar, lucid, criteriile întrecerii în care se fac remarcaţi evidenţiaţii, celebrităţile de azi şi de mîine ale agorei muncitoreşti, cuprind şi concreteţea planului de producţie, dar şi imponderabilele de natura conştiinţei socialiste: 1) realizarea sarcinilor de plan; 2) exploatarea şi întreţinerea utilajelor; 3) modul de utilizare a timpului de lucru; 4) pregătirea profesională; 5) comportarea în muncă şi societate; 6) activitatea obştească. Limpede şi cu evidenţă. Pe aceste criterii se impun şi se promovează oamenii în viaţa combinatului, pe aceste criterii s-a impus combinatul în viaţa ţării. Pentru că, pe lingă cei o sută şaptezeci şi şase de fruntaşi care şi-au menţinut titlul în întrecere pe parcursul întregului cincinal, se află şi el , al o sută şaptezecişişaptelea şi, totodată unicul aici, înalta distincţie adusă de Tripşa de la Bucureşti, a venit la Hunedoara cu consecvenţă în fiecare an. Şi, tot pe aceleaşi înalte criterii de comunistă existenţă muncitorească, ce s-au impus în întreaga ţară, în întreaga noastră societate. P e una dintre aceste alei — drumul ce duce spre imenşii pantaloni umflaţi pe cer ai furnalului de 1 000 m.c., îl întîlnim, în haina sa de motociclist, şi chiar călare pe motocicletă, pe celălalt erou al muncii socialiste format şi promovat de combinatul hunedorean , Nicolae Mărculescu. Cînd spui „format şi promovat“, nu ştiu de ce dar mintea asociază aceasta cu imaginea unui om tînăr, in plină afirmare. Nicolae Mărculescu, însă, este un om bine afirmat. A trecut cu puţin de cincizeci de ani, statura îi e puternică şi mîinile mari, cu degete expresive de-o incredibilă fineţe; faţa lui prelungă are o fizionomie frumoasă făcîndu-ţi plăcere să citeşti pe ea modul cum jocul de idei ii schimbă expresia cu acea plasticitate caracteristică inteligenţei, minţii active. Cînd işi scoate pălăria de piele pentru a o schimba cu casca de protecţie din alb plastic dur, remarci faptul că e cărunt bine, cu toate că mustăcioara mică ce dă chipului său un aer vesel, se păstrează destul de aproape de pana corbului. Vorbeşte curgător, într-o atracţioasă coerenţă de mare cizelură intelectuală, care te face să fii curios să-i afli preocupările pe care cu evidenţă le are. Prima noastră replică nu ne-a reuşit. I-am spus că sintem bucuroşi să-l întilnim pe el, om de mîndrie al combinatului şi l-am văzut rizînd, rîsul acela al lui bun şi molipsitor care-i aprinde flăcărui in ochi, cu care-şi îmbuna nevasta atunci, pe vremea intrării în probe a acestui imens furnal, cînd trei luni de zile el nu s-a desprins de-aici decit aşa, la vreo săptămînă ca să se ducă acasă să se schimbe; încolo, ea îi aducea mîncare cu sufertaşul şi, cind dădea sâ spună ceva, el ii lua orice vorbă cu modul acela de-a unde ştrengăreşte, cu priviri scînteietoare, pline de umor. Şi, doar cînd îşi întorcea faţa de la ea, redevenea omul preocupat, îngîndurat, alergind cu viteze uimitoare pe imensele pasarele ce legau între ele furnalul, hiperbolica tubulatură a vastului proces de naştere a fontei, care se desenau pe întregul lui cer, constituiau întregul lui cer, toată viaţa lui, tot orizontul lui. Pentru că, el, care din 1948, lucra la furnalele vechi bîciuindu-le şi scoţînd din ele miile de tone de fontă peste plan, avea acum posibilitatea să minuie acest colos „colosul de o mie“ şi, cu priceperea căpătată dincolo, şi să şi-l supună scoţînd din el nişte producţii uimitoare. Probele, chinurile, necazurile au durat trei luni. Iar cind a fost să Învingă, nu ştiu dacă cineva a văzut rîsul acela vesel, inteligent şi satisfăcut al lui Nicolae Mărculescu. Pentru că el era acolo, lingă flăcările şarjei bune pe care o slobozea colosul, şi se uita la aprinsa ei culoare şi avea faţa îndreptată doar către furnal, către produsul său incandescent. Şi doar furnalul l-a văzut rizînd, stăpîn şi sigur pe meseria sa, a cărei înaltă calificare se confirma încă o dată, la parametrii şi mai mari ai noii instalaţii. Despre acest mod de a ride, voios şi plin de răspunsuri, începusem a vorbi mai înainte, în legătură cu primele vorbe pe care i le-am adresat : — Oameni de mîndrie ai combinatului sint toţi douăzeci de mii şi peste, ciţi au ajuns astăzi, ne-a răspuns el firesc şi nu cu dorinţă de ripostă, adăugind ca argument: că altfel n-ar mai merge combinatul şi n-ar mai fi fruntaş — aţi auzit c-am primit şi anul acesta „Steaua Republicii“ clasa I... Aşa că, însoţindu-i mersul cu paşi mari, bărbăteşti şi grei, de urs agil în plină forţă, parcurgem împreună cu el spaţiile mari dintre instalaţii, trecem pe deasupra şi pe dedesubtul căilor de transport, urcăm scări metalice spre etajele furnalului, trecem pe pasarelele înălţimilor de mare construcţie industrială şi îl rugăm pe Nicolae Mărculescu să ne povestească ce mai e nou în viaţa lui. In viaţa lui?... — mustăcioara se mişcă şi faţa i se preschimbă într-o lumină voioasă: ehe, păi vedeţi, acum e lupta pentru scurtarea termenelor la reparaţiile capitale. Stăm mai puţin, producem mai mult şi angajamentul de depăşire e mai mare. Am reuşit să avem un oarecare avans. Au muncit toţi oamenii, au muncit bine. Avem oameni de nădejde, legaţi de furnal ca de viaţa lor. Sunt echipele lui Hăşdăţean, a lui Matache, e Ion Niculescu, Pavel Simion, Renţea, Pirlea, Victor Scurtu... S-a ajuns cu avansul la 22 de zile, gîndiţi-vă, să lucreze 22 de zile în plus colosul acesta, e ceva. Oamenii aduc perfecţionări, fac inovaţii. Uitaţi-vă : maistrul Hogea cu colectivul său a făcut un şubăr de gaze care s-a montat la patru copere cu rezultate foarte bune, dar au trebuit doi ani pentru ca inovaţia să fie avizată de proiectant — ce vreţi, era o problemă de ambiţie şi a lor... Pînă la urmă s-a dat certificatul de inovaţie dar, doi ani... mă înţelegeţi, deci că mai avem de luptat... Şi nu e singura. Au găsit oamenii un sistem de mărire a duratei butonilor la paletele de fontă — un set de butoane costă două sute de mii de lei, — s-a înregistrat inovaţia, la întîi februarie 1974, a început să se folosească şi la Reşiţa, la Galaţi, la Călan aducînd economii anuale de cinci-şase milioane de lei, dar a trebuit să ajungem pînă la treizeci martie anul ăsta, deci doi ani şi o lună, pină ce direcţia din minister să vrea să recunoască inovaţia... Vedeţi, am eu un defect dar nu pot să-i sufăr pe cei care amină care tărăgănează. De ce, dacă sîntem oameni capabili să gîndim, şi ştim să apreciem în mărfuri, în produse, în eficienţă, valoarea fiecărei ore şi a fiecărei zile, de ce să tărăgănăm, să aminăm?!... Asta nu înseamnă că, în mod conştient, împiedicăm tocmai eficienţa, care ştim că e posibilă?! Uitaţi-vă, noi, la comitetul de partid, darea de seamă n-o facem aşa, ca să ne lăudăm, pentru că, ce-am făcut ştie toată lumea. Aşa că am hotărit : O pagină în care vorbim de realizări iar restul, douăsprezece, treisprezece pagini — analiză a situaţiei prezente adică baza tehnică, forţa de muncă, stil de muncă, capacităţi, nevoi, şi măsuri cit mai concrete care trebuiesc luate... Şi totul, pornind de la cadrele pe care le avem. Vedeţi şi asta este o problemă: cum îl formezi pe muncitor mai departe. Că buni meseriaşi noi am format: oameni cu gindire comunistă, iarăşi am format ; acum se pune problema cum ii ducem mai departe, să ţină pasul cu progresul tehnic — doar am intrat in cincinalul revoluţiei tehnico-ştiinţifice, — şi să se desăvîrşească şi ei ca oameni, că doar aşa se simt bine. Vedeţi, la noi fluctuaţia Încă există. De ce ?... Eu cred că există tocmai acolo unde nu-l faci pe om să simtă că are un cadru convenabil ca să se Împlinească, să se desăvîrşească... Vă dau un exemplu: şeful secţiei noastre, secţia doi furnale — inginerul Opriş, Petru Opriş. In 1959 au venit aici la noi opt ingineri, dintr-o promoţie. Astăzi, dintre ei au rămas trei. Dar ăştia trei sunt, cum să vă spun, metal curat, de mare calitate şi de mare puritate. Sunt ai noştri, s-au realizat odată cu noi, noi prin ei, ei prin noi... Tot aşa, cu primirile în partid. Din patru organizaţii de bază, cine are comitetul nostru pe secţie nu toate duc o muncă organizată, sistematică de pregătire şi formare a oamenilor pentru a-i primi in rindurile noastre. Trebuie... Il rugasem să-mi vorbească despre el, despre ce mai e nou in viaţa lui, şi el... L-aş întrerupe dar imi dau seama, răspunsul ar fi din nou insul acela de o deosebită veselie, deloc şiret, dar plin de-o inteligenţă care spune multe. Şi mi-ar răspunde fără menajamente : — Păi eu despre ce-ţi vorbesc, nu despre viaţa mea, nu-i asta viaţa mea?!... Şi ar avea perfectă dreptate. Care-i viaţa lui dacă nu această dăruire firească ce l-a făcut să se realizeze odată cu imensul combinat, cu marele oraş?!... In 1948 venea aici, flăcău voinic de prin părţile Prahovei. A muncit in aşa fel incit în 1958, recunoscîndu-i autoritatea, comuniştii l-au ales secretarul organizaţiei lor de bază. Şi-a dus mai departe munca profesională şi cea de partid Încă zece ani, în aşa fel incit, din 1968, este ales mereu secretar al comitetului de partid, format din cele patru organizaţii. Viaţa lui se cintăreşte masiv, în decenii, în cantităţi mari ca şi capacităţile colosului pe care-l domină. Şi ea se realizează astfel, prin toţi ceilalţi alături de care lucrează, se desăvirşeşte odată cu aşezarea aceasta care, în vreme ce l-a format şi l-a promovat pe el, şi-a căpătat, în profilul ţării, personalitatea distincta de adevărat oraş socialist al marilor producţii industriale. C u emoţia vechilor amintiri, îl întreb pe Nicolae Marculescu de vechiul său maistru, maistrul Roman care a păstorit vreme de treizecişicinci de ani furnalele. E o evocare plăcută pentru fiecare dintre noi. Mărculescu se vede cu el întotdeauna în după-amiezile cînd au şedinţe la sfatul omeniei, cum a fost numit grupul de comunişti care, din spirit civic, se preocupă de soarta celor mai neajutoraţi dintre concetăţenii lor. Cu sprijinul organizaţiilor de masă, al Consiliului popular orăşenesc, către sfatul lor grijuliu şi cald sunt atraşi oamenii care nu şi-au făcut un rost sau sunt pe cale să şi-l piardă, cei care nu au în ei sădit sentimentul muncii. In faţa personalităţilor lor, pe care munca le-a desăvirşit şi le-a ridicat pe culmile marilor certitudini ale vieţii, ceea ce frizează delincvenţa sau parazitismul nu prea mai are replică, şi şedinţele acestea originale se termină de obicei cu ceea ce am fi tentaţi să numim „fapte bune“: oamenilor li se găseşte un rost, un angajament de lucru chiar sub grija unuia dintre cei cu care sunt chemaţi să stea de vorbă şi, cu vremea, încep şi ei a se mîndri cu viaţa lor în acest oraş. Am fi tentaţi să numim acestea „fapte bune“, dacă legile ferme ale marelui oraş prin excelenţă muncitoresc, nu le-ar încadra intr-un foarte precis capitol de obiective prevăzute şi urmărite pe parcurs, care se cheamă, concis ca într-un program, formarea şi desăvîrşirea în rînd cu noi, a tuturor membrilor societăţii. E un principiu etic, limpede şi categoric căruia conştiinţa socialistă a clasei muncitoare îi dă virtuţi de simbol. Despre asta stau de vorbă cu maistrul Gheorghe Roman și-i urmăresc privirea care, din cînd în cind, se pierde pe fereastră, spre amplul peisaj industrial care-i prezintă combinatul. Despre principiul acesta, mai bine zis. Pentru că, oricit de mare ar fi curiozitatea mea scriitoricească de a afla drumul unor destine răsucite categoric de intervenţia lor omenească, şi el, ca şi Mărculescu, nu se arată dispuşi a le povesti. In asemenea cazuri, cu care au avut de-a face în îndelungata sa viaţă, e bine să vorbească altfel, după doi-trei ani, cînd omul s-a realizat. Dar şi atunci cu grijă, despre ceea ce-i dă satisfacţie in viaţă, nemaiamintindu-i calea greşită care ar fi putut să-l piardă. Asta simte acest om călit decenii la rînd lingă furnale, că înseamnă omenie. Ne amintim lucruri mai vesele, despre mine. Cum acum vreo douăzeci de ani venit cu block-notesul şi condei proaspăt în faţa maistrului Roman şi, vrînd neapărat să redau atmosfera tehnică a combinatului, l-am descris cum, din curtea casei sale, el priveşte fumul ce se ridică şi astfel ştie care-i starea metalului cocotit. Artificiul folosit crease , atmosfera dorită in reportajul de atunci, dar nu si pentru cunoscători. Pentru că maistrul Roman era jurnalist făcind fontă, iar coşurile cu fum în culoarea cărora poţi citi starea metalului, aparţin oţelăriilor. In alt fel îşi manifestase el grija perpetuă pentru starea acelui foc perpetuu, construindu-şi casa peste drum de poarta uzinei şi puţind ajunge oricînd la locurile care-1 reclamau. Pierzîndu-şi, după cum spuneam, din cînd în cînd privirile către peisajul combinatului care-1 fascinează şi astăzi,treizecişicinci de ani am lucrat în combinat şi n-am avut nevoie de o zi de concediu medical, acum, am ieşit la pensie şi, fiindcă stau, acasă m-au apucat toate beteşugurile“) maistrul Roman consemnează însă, diferenţa dintre calculele lui de-atunci, din vremea cînd îşi făcuse casa, şi starea de astăzi a lucrurilor : „ ...Acum, degeaba mai am casa poartă în poartă cu combinatul. Pentru că asta e numai una dintre porţi!... El s-a întins, de douăzeci de ori... apoi caută într-o broşură pe care vezi c-o reciteşte din cînd în cînd cu plăcere şi se rectifică, de 19,3 ori, faţă de anul 1950, şi adaugă: vezi, în 1980, vom realiza in 24 de zile ceea ce produceam în tot anul 1950. Pentru a preciza apoi cu un calcul precis in minte. Şi ţine seama că 1950 a fost an de mare glorie pentru noi... De mare glorie!... Repetă, şi privirile îi fug iarăşi pe fereastră, către întinsul combinatului imens, care imens a crescut sub ochii lui, s-a întins adăugîndu-şi instalaţii tot mai puternice şi mai perfecţionate, formînd oameni tot mai puternici, perfecţionindu-i. Şi, cu plăcerea pensionarului de a da semnificaţii deosebite unor lucruri de domeniu public, şi de a da interpretarea sa unor cifre cunoscute, acest om care toată viaţa va rămîne poartă-n poartă cu cei peste douăzeci de mii de oameni care sub ochii lui au venit în combinat, imi atrage atenţia : — Ştii cit e astăzi cîştigul mediu la noi, la toate uzinele?... Două mii trei sute şaizeci şi unu de lei. Auzi: două mii trei sute şaizeci şi unul... Păi nu ştiu dacă eu, care ei ştiaam totuşi mult, ajungeam pe atunci... Iar acum ăsta-i cîştigul mediu !... ntinzîndu-se atit de mult, combinatul a ajuns să aibă porţi la zece, cincisprezece kilometri depărtare de cea a maistrului Roman. De inim aproape. Şi, fiindcă el este cel care a început cu cifrele, privind prin şuvoiul de oameni ce curge într-un sens şi-ntr-altul la ora schimbului pentru a afla printre ei chipul rotund, cu sprîncene stufoase al lui Tripsa, eu mai culeg nişte date de pe panouri, ca şi dintr-o dare de seamă pe care o am la indemină. Sunt datele care l-au chemat pe el la Bucureşti, făcindu-mă să nu-l găsesc aici, in 1975, aceşti oameni pe care-i văd trecind într-un frumos şuvoi de primăvară la ora schimbului şi cărora caut să le surprind expresia chipurilor, preocupărilor şi gindurilor care-i animă, aceşti oameni ce umplu aleile cu mersul lor care, pentru mine, are un sens foarte precis, au dat trei sute zece milioane de lei peste prevederile planului la producţia globală, au dat o sută şaptezeci şi două de milioane de lei peste prevederile planului la beneficiu. Da, aceşti oameni a căror mulţime ma înconjoară pe aleea centrală, circuiti pe direcţii precise într-un sens şi-ntr-altul. Şi încerc să leg abstracţiunea cifrelor acelora de sute de milioane de lei dăruite în plus societăţii noastre, de imaginea masei de oameni care se mişcă in mod firesc şi stăpîn printre uriaşele instalaţii ale nesfîrşitului combinat, venind sau ducindu-se, la fel de firesc şi de stăpîn, dinspre sau spre oraşul de înaltă civilizaţie care s-a întins pe dealurile din faţă. Privesc toată masa aceea de oameni sau, din cînd în cînd, cite un singur chip Unul singur, care ştiu că şi el reprezintă din valori — treizecişipatru de mii de lei în plus ca productivitate a muncii, faţă de ce era planificat. Da, nu e o meschină comparare sau apreciere în bani a chipurilor pe care le văd, ci o grăitoare cifră sinoptică, cu atît şi-a depăşit fiecare muncitor in parte, ceea ce se scontase ca productivitate a muncii sale!... Deci, o masă ce reprezintă sute de milioane, indivizi ce reprezintă, fiecare, zeci de mii. Şi, în totul, fiind vorba numai de plusul faţă de ceea ce aştepta ţara de la ei... Deodată, imaginea mulţimii aceleia care trece pe lingă mine, lunecarea ei, parcă se schimbă, cu tot calmul figurilor ii văd pe toţi altfel. Mişcarea li se accelerează, privirile le sunt îndreptate mai clar spre o direcţie în care grăbesc. Oare chiar grăbesc?... Nu ştiu dacă şi cu pasul, dar cu fapta, da, şi, de asta, eu îi văd aşa. Altfel, ce semnificaţie ar avea depăşirile, toate aceste depăşiri?... Da, acesta este, cred, secretul progresului nostru social: vrem să ne desăvîrşim cit mai repede societatea, vrem să urcăm cit mai repede treptele pe care le avem în faţă, ridicate de un Program lucid şi mobilizator. Cu intuiţia ei de clasă, muncitorimea simte aceasta. Şi graba ei, depăşirile ei, înseamnă dorinţa de progres. E normal, sîntem oameni, tot ce visăm vrem să vedem devenind faptă cit mai repede şi, fiind acum conştienţi că totul stă numai în puterile noastre, o facem! Oamenii aceştia atît de calmi şi, totuşi, avînd personalitatea marcată de ideea de depăşire, de conştiinţa depăşirii ca necesitate, trec mereu, mereu pe lingă mine, sub lumina frumoasă a primăverii de azi. Pe fundalul întinselor hale, trei cuvinte mari domină imaginea mişcării lor alerte: PARTIDUL — CEAUŞESCU— ROMANIA. ei tot trec, şi trec, masă de chipuri ce mi se par toate prea bine cunoscute, pînă cind, dintre ele încep să-l disting pe cel de copil voios al mult aşteptatului meu prieten. — Ştefane, îi spun, îmbrăţişîndu-l, n-am mai fost de zece ani pe aici; poate chiar de măi mult. Privindu-mă duios, el ridică din umeri a „treaba ta“. El, care e zilnic aici. Şi, poate chiar mai mult decit zilnic, pentru că depăşirile... Dar nu mai avem nevoie să comentăm nimic. — Cit e de mare Lică? îl întreb. — Mă întrece cu un cap. Oamenii circulă jur-imprejurul nostru in direcții precise. Iar noi, ne uităm fi®» care la perii cărunți. El la ai mei, eu la ai lui». N eavindu-1 pe el la indemină, mă duc printre tovarășii lui de muncă, acolo, sus, pe platforma de la oseme doi. Urc muncitoresc Reportaj de Corneliu Leu .,Románia liberó*•