România Liberă, decembrie 1976 (Anul 34, nr. 9985-10011)

1976-12-01 / nr. 9985

ANUL XXXIV Nr. 9985 p 6 pagini 30 bani COTIDIANUL CONSILIULUI NAȚIONAL AL FRONTULUI UNITĂȚII SOCIALISTE DECEMBRIE, IN ECONOMIE Au trecut 11 luni din acest rodnic an 1976 şi iată au mai rămas doar 31 de zile, dacă o so­cotim şi ne cea de azi, pînă vom trece pragul noului an. Curiozi­tatea profesională, dar şi dorin­ţa de a informa cititorii asupra preocupărilor la zi în unităţile economice ale ţării ne-au în­demnat să abordăm în cursul zi­lei de ieri mai mulţi conducători de centrale industriale, de uzine, trusturi de construcţii, institute de cercetări. Sintetizînd răspun­­surile primite la cele două între­bări puse de redacţie („Cum stau­ cu planul pe 1976 7“ şi „Cum pregătit­ producţia lui 1977 ?“) putem conchide că bi­lanţul acestui an este deosebit de­ pozitiv, din moment ce în toate unităţile sondate, cu unele excepţii, nu se indică depăşirea sarcinilor de plan la zi, atît la producţia fizică cit şi la cea glo­bală şi marfă, obţinerea în ma­joritatea întreprinderilor a unor parametri înalţi de eficienţă e­­conomică, rezultaţi din moder­nizarea şi înnoirea produselor şi tehnologiilor, din creşterea ni­velului calitativ şi scăderea cheltuielilor materiale, din creş­terea productivităţii muncii, din economisirea metalului, bumba­cului şi altor materii prime şi materiale, a combustibilului şi energiei, dintr-o organizare su­perioară a producţiei şi a mun­cii. S-a muncit, aşadar, bine şi cu spor, astfel încît interlocutorii noştri prelimină de pe acum producţii suplimentare celor prevăzute de plan, la o serie de produse cu căutare pe piaţa in­ternă şi externă. Ceea ce nu înseamnă că n-am întîlnit, chiar la unele întreprin­deri sau centrale care au obţi­nut în general rezultate bune, şi carenţe, regretabile desigur, dar nu şi nerezolvabile în scur­ta perioadă ce ne mai desparte de 1977. Desigur, prima şi cea mai importantă este situaţia neplăcută a unor întreprinderi — subliniem, cu rezultate bune în general — care au restanţe faţă de beneficiari (la unele sortimente). Nu ne propunem să intrăm în amănunte şi nici să analizăm cauzele care au con­dus la aceste situaţii nedorite, dar pentru că este vorba, în u­­nele cazuri, de maşini-unelte, utilaje şi instalaţii necesare în­zestrării industriei noastre (une­le ar fi trebuit la ora aceasta să fie deja montate şi să produ­că), în altele de subansamble sau piese care sunt aşteptate de alte uzine pentru a-şi finaliza produsele. în sfirşit, în alte ca­zuri de produse datorate consu­matorilor de pe piaţa internă, nu putem decît regreta aceste neajunsuri şi, semnalîndu-le, să cerem eliminarea lor. Răspunsul invariabil­­ primit în legătură cu aceste deficienţe şi mai ales măsurile care ne-au fost înfăţişate sînt încurajatoare. Notăm de aceea cu satisfacţie cîteva dintre măsurile luate în diferite întreprinderi chestiona­te, pentru a asigura îndeplini­rea tuturor obligaţiilor la sfîrşit de an. O facem cu convingerea că exemplele enumerate vor constitui un stimulent şi pentru alte unităţi unde starea de lu­cruri le reclamă. Măsuri de îm­bunătăţire a organizării, progra­mării şi urmăririi producţiei, dublate de o întărire a asistenţei tehnice în schimburile II şi III ; analize la sfîrşitul fiecărei zile de muncă şi luarea operativă a măsurilor impuse pentru a doua zi ; suplimentarea cu utilaje si forţe umane a acelor secţii sau ateliere aglomerate cu comenzi a căror scadenţă a trecut ; de­plasarea unor specialişti din ministere şi centrale care ajută efectiv la rezolvarea probleme­lor, organizînd cooperarea ope­rativă cu alte întreprinderi din centrală (mai ales că unele au şi capacităţi de producţie dispo­nibile) ; deplasarea proiectanţilor pe şantierele noilor investiţii. Decembrie se dovedeşte a fi, în acelaşi timp, o lună de virf a pregătirilor pentru organizarea optimă a activităţii anului viitor. Din răspunsurile primite de la interlocutorii noştri desprindem imaginea unui tablou multilate­ral si complex de preocupări indreptate spre atingerea acestui obiectiv. Directorul Centralei in­dustriale de prelucrări metalur­­gice ne-a vorbit despre acţiuni pentru încheierea contractelor e­­conomice pe 1977, astfel încît Întreagă producţie să poată fi nominalizată pînă la sfîrşitul a­­nului , altele pentru definitiva­rea balanţelor privind necesarul producţiei pe semestrul I ; con­tinuarea acţiunii începute acum două săptămîni (de brigăzi com­plexe de specialişti, în toate în­treprinderile centralei) de re­ducere a normelor de consum de metal şi energie ; definitivarea, în cadrul fiecărei întreprinderi, cu participarea directă a specia­liştilor din centrală, a măsurilor tehnico-organizatorice, care să asigure îndeplinirea planului la toţi parametrii etc., etc. La „Tractorul“-Braşov ni s-a vorbit despre acţiunile în curs menite să asigure darea în funcţiune cu luni de zile înainte de termen a halei de echipament greu şi a altor obiective industriale cu termen în 1977, după cum tot aici se acţionează de pe acum pentru recrutarea şi calificarea angajaţilor care vor lucra în no­ile obiective. In toate întreprinderile son­date se acordă o atenţie deose­bită pregătirii noilor tehnologii şi asimilării de noi produse. La întreprinderea de elemente pne­umatice și aparate de măsură — Bîrlad, se accelerează asimi­larea a peste 1 000 de repere pe care astăzi încă le mai impor­tăm, după cum de la Slatina, la Uzina mecanică de utilaj meta­lurgic și piese de schimb din cadrul Centralei de metale nefe­roase, colective întregi sunt an­grenate în asimilarea a 200 de repere care vor aduce în anul viitor o reducere a importurilor de 12 milioane de lei valută. Este cert, și exemplele pe care le-am furnizat mai sus reflectă acest adevăr, că pretutindeni, in economie, preocupările sunt orientate pe cele două fronturi principale : finalizarea produc­ţiei anului 1976 în condiţii de eficienţă maximă şi la toţi in­dicatorii prevăzuţi în plan, fără restanţe, indiferent de mărimea sau valoarea sortimentelor, şi asigurarea de pe acum a tuturor condiţiilor pentru o activitate superioară în anul 1977. Şi sunt condiţii ca luna decem­brie să fie o lună de vîrf a ac­tivităţii economice, care să în­cununeze activitatea rodnică a unui an bogat şi, în acelaşi timp, o bună bază de pornire pentru obţinerea de noi succese în 1977. M. Radian O pagină de aur în istoria patriei §8 de ani de la făpirea statului naţional unitar român, o înfăptuire firească a năzuinţelor seculare de unitate ale poporului nostru între marile noastre aniver­sări, care sînt şi rămîn tot atî­­tea momente ale afirmării con­ştiinţei de sine a naţiunii, vom aşeza întotdeauna — alături de 24 Ianuarie, 9 Mai şi 23 August — ziua de 1 decembrie, zi care ne aminteşte, peste timp, clipa sublimă a unirii Transilvaniei cu patria mumă — România. Au trecut aproape şase decenii de atunci. Şase decenii de istorie densă.­­ In perspectiva lor, pu­tem aprecia şi mai bine cît de drept şi de legitim a fost actul de la Alba Iulia. Cu deplin te­mei se subliniază în Programul partidului că „Unirea Transilva­niei cu România a constituit înfăptuirea firească a năzuinţe­lor seculare de unitate ale po­porului nostru, a visului pentru care au luptat şi s-au jertfit nenumărate generaţii de înain­taşi, împlinirea unei necesităţi obiective a însăşi dezvoltării istorice“. Conştiinţa identităţii de neam şi de limbă, conştiinţa că apar­ţin unuia şi aceluiaşi trunchi, este la noi, la români, la fel de veche ca şi poporul însuşi. Ea s-a manifestat sub felurite forme — un etos comun, o cul­tură comună, schimburi de ti­părituri, solidarizare în vremu­rile de cumpănă — şi a năzuit continuu spre ceea ce trebuie să devină un corolar firesc — uni­tatea de stat. Năzuinţe spre unitatea statală organică sau, pentru început, cel puţin spre închegarea unui front comun pentru stăvilirea expansiunii străine — principala primejdie în epocă — este conţinută în chiar acţiunile lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş care şi-au căutat tovarăşi de arme statornici, unul peste Milcov, iar celălalt peste Carpaţi. Dar cel care a izbutit să dea viaţă pentru prima oară acestei mă­reţe idei, reconstituind, la 1600, edificiul vechii Dacii, a fost Mihai, supranumit de popor, tocmai pentru această faptă te­merară, Viteazul. Cine cerce­tează documentele pe care ni le-a lăsat, este impresionat de concepţia sa politică prin care-şi depăşea cu mult epoca, şi de uriaşa energie pe care a pus-o în slujba realizării ei. Mihai a intuit perfect dificultăţile pe care avea să le înfrunte dar nu s-a lăsat copleşit nici chiar atunci cînd păreau să-l­­ covir­­şească. Poate de aceea, destinul său ne apare, cum remarca Iorga, fulgerat de o atît de „cu­rată poezie tragică“. Ceea ce nimeni nu poate tă­gădui este că, de la el încoace, Unirea a încetat de a mai fi un deziderat abstract, înscriindu-se printre țelurile cele mai scumpe ale românilor. Această convin­gere poate fi întîlnită în seco­lele următoare sub forma a două fluxuri convergente. Există mai întîi impulsul de a i se urma pilda în chipul cel mai concret. Un asemenea imbold se poate lesne detecta în acţiu­nile lui Radu Şerban, care a urmat, la scurt timp după ei, la domnia Munteniei ; de astfel de intenţii n-au fost, mai apoi, străini, nici Şerban Cantacu­­zino, fratele marelui cărturar, Constantin stolnicul, şi nici Di­­mitrie Cantemir. Se poate spune, fără a greşi, că fapta simbolică a lui Mihai a generat la noi, unul dintre cele mai bogate curente ideolo­gice, cu însuşiri profund pro­gresiste asupra tuturor dome­niilor gîndirii politice şi sociale. Din acest filon de aur îşi trag seva meditaţiile scăpărătoare ale cronicarilor moldoveni, ope­ra prodigioasă a lui Dimitrie Cantemir, Şcoala Ardeleană, impunînd prin erudiţie. Ceea ce trebuie remarcat este că, pe măsura apariţiei acelor forţe sociale capabile să preia steagul înfăptuirii unităţii, con­ştiinţa de neam pe care o ali­mentează această ideologie, se converteşte în conştiinţa naţio­nală, stadiu nou, cu multiple deschideri spre acţiuni capabile să anuleze hotarele artificiale impuse între provinciile surori, încă Horia, Cloşca şi Crişan, care au declanşat una dintre cele mai puternice mişcări in­surecţionale ce au zguduit cîndva Europa, s-au gîndit să ceară ajutor, pentru a izbîndi, fraţilor de singe de peste munţi. Iar Tudor din Vladimiri a găsit perfect normal să-şi asocieze acţiunii începute în Muntenia şi pe vecinii moldoveni. Interesant de observat este că ridicarea pandurilor a fost urmărită cu neascuns interes de către româ­nii transilvăneni care aşteptau pe „crăişorul Todoruţ“ să-i iz­băvească de asuprire. Un moment care atestă cît de coapte erau spiritele pentru în­ţelegerea acestui imperativ şi pentru transpunerea lui în fapt, peste capul imperiilor ce impi­­lau ţările române şi împotriva voinţei lor, este, fără doar şi poate, revoluţia paşoptistă. Ceea ce se desprinde, sintetizînd me­sajul ei încărcat de lumini, este nuu numai­­simultaneitatea des­făşurării mişcării, ci şi simili­tudinea obiectivelor formulate de ambele părţi ale Carpaţilor, obiective care conjugau crezul Ion Pavelescu (Continuare în pag. a 5-a) Imagine din timpul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia (1 decembrie 1913) 1 4 Cît de urgent se rezolvă urgenţele medicale d­v) — După cum ştiţi, ziarul nos­tru a publicat un ciclu de an­chete privind, modul in care se rezolvă urgentele medicale. Ne-am întărit astfel convinge­rea că această problemă intere­sează in cel mai înalt grad atît cadrele medicale, pe cei chemaţi să vină în sprijinul bolnavilor în împrejurările cu caracter de urgenţă, cit şi pe cetăţeni. Se discută foarte mult pe această temă, şi pe bună dreptate, toc­mai pentru că ea implică, ade­sea, o dramă omenească. Dv. ce sens atribuiţi noţiunii de urgen­ţă medicală ? — In ultimii ani, preocupările pentru urgenţele medicale au crescut considerabil. Ridicarea continuă a nivelului de viaţă şi civilizaţie, incidenţa sporită a accidentelor rutiere şi de mun­că, o serie de boli cu tendinţa de extindere (cardiovasculare, in primul rînd) aduc in prim plan calitatea actului medical în ur­genţă, căile prin care acest act să fie cît mai bun, să devină cit mai util omului suferind. De fapt în aceşti ultimi ani au a­­părut şi numeroase cărţi des­pre urgenţele medicale, multe dintre ele fiind chiar pe spe­cialităţi. Chestiunea nu trebuie privită ca o alarmă , urgenţa ■medicală este aşa cum bine spu­neaţi o dramă, însă o dramă pe care, în cele mai multe ca­zuri, medicul o poate înlătura rapid. Vedeţi, nu încerc o deci­ Convorbire cu dr. Radu Ozun, directorul Direcţiei asistenţei medicale din Ministerul Sănătăţii unţie, pentru că nu teoria are importanţă aici. Este foarte im­portant ca oamenii grav bolnavi sau mai puţin grav (toţi exage­răm cînd suferim de ceva sau ne doare ceva) trebuie văzuţi de medic, examinaţi imediat şi tra­taţi de acesta. Urgenţele medicale sunt un fel de inamic şi faţă de ele medicul este un permanent război , bine­înţeles. Intr-un război luptele nu se dau cînd vrerii noi sau după un orar pus de acord cu inami­cul. Iată de ce cred că pentru un medic, pentru cel care slu­jeşte asistenţa sanitară trebuie să reprezinte urgenţă orice bol­nav, indiferent dacă starea lui este gravă sau mai puţin gravă. Tocmai de aceea subscriu şi eu la ideea că medicul poate înţe­lege mai bine suferinţa omului bolnav şi mi se pare nefiresc ca tocmai el să nu răspundă în timp util la chemarea dispera­tă a acestuia. Bolnavul, sau cel ce crede că este bolnav, trebuie să fie pentru medic o problemă. Medicul prin natura profesiei sale, prin faptul că este singurul autorizat de societate să trateze şi să vindece este, aş putea spu­ne, speranţa de bucurie şi de viaţă a oamenilor şi din fericire majoritatea cadrelor noastre merită cu prisosinţă încrederea oamenilor şi a societăţii. Iată de ce cred că tîrguielile despre pro­gramul de muncă, despre numă­rul de gărzi sau­ alte tîrguieli, pe care din păcate le mai întîlnim în unele unităţi sanitare, defa­vorizează pe cei care le fac. Cel care şi-a ales această pro­fesie — şi nu cred că există me­dic care să opteze pentru ea în afara pasiunii — cît ar fi de paradoxal, trebuie să facă per­manent de gardă, să fie treaz tot timpul și să răspundă mereu „prezent“ atunci cînd omul su­ferind îi cere ajutorul să învin­gă o durere, o boală. Personal, cred că marea majoritate a me­dicilor din România slujesc cu credinţă medicina socialistă şi se consideră ca făcînd parte inte­grantă din această „armată“, puternică şi viguroasă, armată care toată viaţa trebuie să fie de veghe pentru apărarea sănă­tăţii oamenilor. Ne definim de­sigur această menire şi prin o­­perativitatea şi competenţa cu care asigurăm soluţionarea ur­genţelor medicale.­­ Sunt de acord cu aceste o­­pinii, dar ştiţi şi dv. la fel de Ioana Patraşcu (Continuare in pag. a 3-a) Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Miercuri 1 decembrie 1976 Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Co­munist Român, a primit, marţi după-amiază, pe tovarăşul Gaston Plissonnier, membru al Biroului Politic, secretar al C.C. al Partidului Comunist Francez, care, la invitaţia Comitetului Central al P.C.R., a făcut o vizită în ţara noastră. La întrevedere a participat tovarăşul Ştefan Andrei, mem­bru supleant al Comitetului Po­litic Executiv, secretar al C.C. al P.C.R. Oaspetele a transmis tovarăşu­lui Nicolae Ceauşescu un cald salut de prietenie din partea secretarului general al P.C. Francez, tovarăşul Georges Marchais, împreună cu urări de noi succese poporului român în construirea societăţii socialiste. Mulţumind, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a adresat la rândul său cele mai bune urări şi un salut călduros tovarăşului Georges Marchais, conducerii Partidului Comunist Francez. In timpul întrevederii a avut loc un schimb de păreri privind activitatea şi preocupările Parti­dului Comunist Român şi Parti­dului Comunist Francez, expri­­mîndu-se dorinţa comună de a dezvolta în continuare relaţiile de prietenie, colaborare şi soli­daritate dintre cele două partide, în interesul prieteniei tradiţio­nale dintre popoarele român şi francez, precum şi al lărgirii raporturilor dintre România şi Franţa. In cadrul examinării unor pro­bleme ale actualităţii politice internaţionale a fost evidenţiată necesitatea de a se acţiona pen­tru dezvoltarea şi întărirea co­laborării dintre partidele comu­niste şi muncitoreşti, dintre toate forţele progresiste demo­cratice şi antiimperialiste, pen­tru continuarea şi adîncirea cursului spre destindere, pace, securitate şi colaborare pe con­tinentul nostru şi în lume, pen­tru triumful cauzei socialismu­lui, întrevederea a decurs într-o ambianţă de caldă cordialitate şi prietenie. Harta fenomenelor meteorologice probabile. Amănunte in pagina a 5-a ■*I Invincibila lumină din Valea Jiului (") Gîndind la Mioriţa Dar despre solidaritatea lor nu e niciodată tirziu şi nu e niciodată prea mult să vorbeşti. Fără această solidaritate, me­seria mineritului n-ar exista. Aci, sub pămînt, oamenii nu se pot urî, pentru că sînt zalele aceluiaşi lanţ omenesc. Se rupe una, se prăvăleşte tot lanţul, fără scăpare. Preocupaţi să se apere, să se ajute, să se prote­jeze, să se potenţeze unul pe altul, minerii nici nu concep cum ar putea să-şi facă rău între ei, necum să-şi organize­ze — de la om la om — un rău. Adică, de fapt şi de fapt, aci în subteran Mioriţa ar fi impo­sibilă. Doi mineri nu l-ar putea pîndi pe al treilea, pentru nimic în lume. La suprafaţă, chiar şi ei redevin oameni normali, cu sentimente diverse unii faţă de alţii, gata de ciondăneli, la un pahar, gata de conflicte cu un vecin. Dar jos, în mină, toate devin mici în raport cu aspra măreţie a lucrării la care sunt chemaţi. Mioriţa ar fi o impo­sibilitate în întunericul în care toţi au aceeaşi soartă, de parcă respiră toţi în acelaşi ritm şi parcă bate pentru toţi aceeaşi inimă. Unul singur dacă şi-ar permite egoismul de a aprinde pe furiş o ţigară, viaţa tuturor ar fi în pericol de a fi spulbe­rată. Răul devine o imposibili­tate prin natura şi intensitatea muncii acestor oameni. De aci se poate trage încheierea mai durabilă şi întru totul încura­Reportaj de Adrian Păunescu a datoare că munca reglează mo­rala, că prin munca onestă, dă­ruită, prin trudă cu direcţie o­­menească şi clară, se poate în­treţine un climat moral curat, cu atît mai mult cu cit munca are şi răsplata cuvenită. Jos, în mină, sufletele oame­nilor sunt altfel decit la un meci­­de box sau la circiumă. Jos, în mină, minerii parcă vorbesc prin ochi cu ochii copiilor lor, atît de îndîrjiţi sînt în ceea ce fac şi atît de tandri în ceea ce simt. Sigur, la toate cele spuse aci există şi excepţii, viaţa în mină nu are aspectul unei idile permanente şi adormitoare. Dar se poate spune, fără teama de a fi dezminţiţi, că morala minei reglează raportul dintre bine şi rău, mult în favoarea binelui Insă această morală acţionea­ză şi în rest. Căci pe Valea Jiului sínt cei mai puţini para­ziţi din cîţi pot fi într-o colec­tivitate omenească. Aproape că nu sínt, de puţini şi nesemni­ficativi ce sínt. Aceasta e munca. Aceasta e forţa de ferment moral a mun­cii. Din muncă decurg toate va­lorile. Inclusiv frumosul, inclu­siv binele. Dragostea însăşi nu e aci decit haina de sărbătoare a muncii. Prin muncă se mîn­­tuie şi cei cu păcate. Prin mun­că oamenii simpli şi curaţi pot ajunge eroi. Prin muncă minerii au ajuns la conştiinţa de sine. Ceea ce fac ei cu mîinile lor le dă garanţia că nu-i suflă nici un vînt, că nu-i agaţă nici o corabie plimbăreaţă. Mioriţa ar fi imposibilă între mineri. Şi lor le plac legendele, şi ei înţeleg — o, cit de adine! — subtilităţile spiritului. Dar niciodată Mioriţa nu s-ar putea petrece in adîncimile pămîntu­­lui, unde oamenii se string unii in alţii ca penele într-o aripă. Sub pămînt singura luptă, pe care ei o au de dat, e lupta cu materia. Am auzit povestea a doi prie­­teni-mineri care iubeau aceeaşi femeie şi care ani de zile şi-au văzut îndirjit de trudă, jos, în pămînt, pînă cînd ea a plecat cu altul şi ca într-o chemare irepresibilă s-a răsturnat, ■ îm­preună cu acela şi cu maşina lui, undeva, într-o vale, aproape de locul unde, mascaţi de pă­mînt, cei doi foşti prieteni îşi vedeau de destin. Cei doi nu şi-au spus nici o vorbă, zece ani, pînă cînd fetiţele lor — născute după căsătoria fiecăruia cu cîte o altă femeie — s-au certat dintr-un motiv mărunt la şcoa­lă. Atunci, ei doi s-au încăierat (Continuare in pag. a 3-a) ­ Experienţa Consiliilor Frontului Unităţii Socialiste BUNA GOSPODĂRIRE A PĂMÎNTULUI Acesta a fost răspunsul la întrebarea noastră „Care este, după opinia dumneavoastră, acţiunea cea mai va­loroasă întreprinsă de consiliile Frontului Unităţii Socialiste, din judeţ ? adresată tovarăşului IOSIF STO­­LOJESCU, secretar al Comitetu­lui judeţean Caraş-Severin al P.C.R., secretarul Consiliului judeţean al Frontului Unităţii Socialiste. — Pământul, această inesti­mabilă avuţie naţională cu tot ce decurge din folosirea lui raţională este de cea mai mare importanţă pentru economia ju­deţului nostru. Vi se pare poate curios, de ce vorbesc despre a­­gricultură cînd Caraş-Severinul este prin excelenţă un judeţ al industriei, al siderurgiei şi con­strucţiei de maşini... — Întocmai şi cu atît mai mult cu cît ponderea agricultu­rii, este destul de scăzută com­parativ cu alte judeţe. — Intr-adevăr lucrurile stau aşa, mai ales dacă privim prin prisma producţiilor. Acestea au fost cu mult sub me­dia obţinută pe ţară. La g­r îu bunăoară, ca să dau doar un exemplu, în 1968 am realizat doar 1 080 kg. la hectar, în anul acesta producţia de griu a spo­rit. Nici acum nu este prea ridicată, dar este pentru pri­ma dată cînd am reuşit să ne producem singuri plinea necesară pentru populaţia ju­deţului, să nu mai apelăm la ajutorul altor judeţe. în acest cincinal producţia de grîu va ajunge la 2 500 kg., iar cea de porumb la 3 000 kg. boabe la hectar. La legume şi cartofi ne-am asigurat, de asemenea, producţiile necesare aprovizio­nării populaţiei din judeţ. Dar trebuie să precizez că pentru judeţul nostru nu sunt specifice nici cerealele, nici legumicultu­ra.­­ Care anume ramură a eco­nomiei agricole o consideraţi reprezentativă 7 — Zootehnia, de pildă şi pomicultura. Deşi judeţul se întinde pe o suprafaţă de 851 000 hectare, fiind al doilea ca mărime din ţară, dispunem doar de 140 000 hectare teren a­­rabil. Şi acesta, în mare parte,­­în zonă de deal. Dispunînd de puţin pămînt arabil trebuie să-l gospodărim cît mai raţional. Avem în schimb aproximativ 400 000 hectare de păduri şi 280 000 hectare de păşuni şi fineţe, teren care se pretează pentru păşunat, cum nu au multe judeţe ale ţării. Se impu­nea deci o concepţie nouă în domeniul folosirii pămîntului, utilizării lui raţionale cu maxi­mum de eficienţă, acţiune la care trebuiau atrase numeroase forţe umane, largi mase de ce­tăţeni din toate localităţile jude­ţului. Cine s-ar fi putut achita mai bine de această sarcină de­cit consiliile locale ale Frontului Unităţii Socialiste care reuneşte organizaţii cu o mare putere de cuprindere şi de acţiune in mase ! — Cum a debutat acţiunea de gospodărire judicioasă a pămln­­tului, de punere in valoare a re­zervelor existente ? — Printr-o temeinică analiză la nivel de judeţ, prin studii concrete, la faţa locului, ale specialiştilor, menite să identi­fice fiecare palmă de pămînt neutilizată sau folosită necores­punzător. Pe baza indicaţiilor Ion Medoia (Continuare in pag. a 3-a) Gospodarii de la C.A.P. Prisaca din judeţul Caraş-Severin au execu­tat lucrări de îmbunătăţiri funciare in urma cărora o suprafaţă de 50 hectare a fost redată circuitului agricol

Next