România Liberă, martie 1979 (Anul 37, nr. 10682-10708)

1979-03-01 / nr. 10682

ANUL XXXVII Nr. 10 682 6 pagini 30 bani Exces de telex-uri şi deplasări. Pe banii cui? O altă constatare din aceste zile de inves­tigaţii, în relaţia nor­mală dintre benefi­ciar şi furnizori — o relaţie stabilită de comandamentele po­liticii noastre econo­mice — au intervenit şi s-au îngroşat lu­crurile inutile. Exagerat de mulţi delegaţi de pe şantierul combina­tului chimic vîlcean sau de la centrala industrială bat drumurile către furnizorii de utilaje din cele mai îndepărtate oraşe. Incredibil de multe telexuri se încrucişează pe direcţia beneficiar-furnizor şi invers. Ne-am propus ca la reluarea investigaţiilor pe această temă să vă prezentăm şi un calcul privind cheltuielile de pina acum, cu deplasările şi cu telexurile, măcar pentru o singură instalaţie de la combinatul chimic vilcean. Problema este : cită vreme vom tot Ştefan Zidăriţă, Corneliu Antim (Continuare in vaq. a 5-a) AUTORITATEA COMPETENŢEI iw&RiIn loc ajungă pe şantiere DE CE E RISIPIT ACEST CIMENT? — O principală idee pe care am reţinut-o din dezbaterile adunării generale a Consiliului oamenilor muncii, aici la Com­binatul chimic din Făgăraş, a fost problema competenţei. A competenţei şi întăririi răspun­derii profesionale la toate eşa­­loanele. — Este şi firesc, avînd în vedere ponderea producţiei combinatului în producţia ge­nerală a industriei noastre chi­mice, ca şi exigenţele de ordin calitativ care ne stau în faţă. A nu se uita nici un moment că ne aflăm într-o fază de mare afirmare, a revoluţiei ştiinţi­fice şi tehnice pe plan mondial, că industria chimică româ­nească, spre prestigiul ei, este profund implicată în această revoluţie, că noi toţi, cei ce lu­crăm în domeniul chimiei tre­buie să-i ţinem pasul, şi cred că reuşim,­in bună măsură, răspunzînd cerinţelor noului care, de la un an la altul, îşi accentuează linia sa ascendentă — Mai precis, ce înseamnă revoluţie ştiinţifică şi tehnică în condiţiile Combinatului chi­mic de la Făgăraş ? — Cîteva precizări cred că vor da ele însele răspuns. Astăzi, în luna februarie 1979, în combinat nu se mai află în funcţiune nici o instalaţie­­prin­cipală din urmă cu 10 ani, în­tregul proces tehnologic de bază a suportat modificări substanţiale. Dacă in urmă cu 10 ani, fabrica de amoniac, de exemplu, asigura o producţie de numai 12 tone pe zi, ea a trecut repede la o producţie de 300 de tone iar acum la 1 000 de tone amoniac pe zi. Producţia zilnică de 300 tone amoniac era asigurată de 450 de persoane iar cea de 1 000 tone amoniac pe zi este asigurată de nu­mai 150 de persoane. La ve­chea instalaţie se consumau 1 800 kWh pentru tona de amo­niac ; noua instalaţie consumă doar 30 kWh. De subliniat că Interlocutor , ing. Teodor Şuteu directorul Combinatului chimic din Făgăraş 80 la sută din utilaje au fost produse în ţară. — Care consideraţi că a fost factorul hotăritor ce a condus combinatul la performanţele de natură să-i asigure primul loc in întrecere, în industria chi­mică ? — Factor hotăritor a fost vi­zita făcută de secretarul gene­ral al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, împreună cu tovarăşa Elena Ceauşescu, la combinat, în anul 1977. Indica­ţiile precise primite cu prilejul acestei vizite de lucru aveau să mobilizeze întregul potenţial de gîndire şi de acţiune al com­binatului pentru atingerea unor parametri de vîrf, să asi­gure o depăşire substanţială a planului, încununînd, astfel, o muncă perseverentă, plină de pasiune şi dăruire concretizată în faptul că in ultimii 15 ani combinatul a realizat consec­vent, integral, sarcinile de plan, că 80 la sută din tehnologiile aplicate sunt rod al cercetării proprii sau realizate în colabo­rare cu ICECHIM. — Ce reprezintă Combinatul chimic de la Făgăraş pentru piaţa internă ? — Răspunsul i-aş da prin­­tr-un singur element de refe­rinţă : 70 la sută din produsele combinatului se înscriu ca uni­cate pentru economie destinate unor sectoare de bază din in­dustria extractivă, a prelucrării lemnului, din industria electro­tehnică, a coloranţilor şi medi­camentelor.­­­­ai pentru piaţa externă ? — In urmă cu 10 ani, am început exportul de îngrăşă­minte chimice, inclusiv spre ţări cu tradiţie In industria chimică. In­­prezent, 30 la sută din producţia totală a combina­tului este destinată exportului, incluzind şi 90 la sută din pro­ducţia de îngrăşăminte Aş su­blinia că, în condiţiile concu­renţei acerbe de pe piaţa ex­ternă, produsele noastre au primit certificatul propriei lor valori, avînd în vedere preţu­rile ferme ale desfacerii, unde unicul argument este calitatea. Şi ştacheta calităţii trebuie s-o ţinem permanent ridicată, foarte ridicată. Dovadă că reu­şim, sînt firmele cumpărătoare sau simpli producători agricoli, în general constanţi, din ţări cu o industrie chimică puter­nic dezvoltată, cum sînt R.F.G. Franţa, Belgia. — Ce rol atribuiţi gîndirii teh­nice proprii ? — A vorbi despre gîndire teh­nică înseamnă a vorbi despre tot ceea ce este nou şi de va­loare în combinat. Aş începe amintind că în realizarea celor 300 de sortimente produse de combinat işi dau întîlnire disci­pline care hotărăsc calitatea producţiei : chimia organică şi anorganică, mecanica, energe­tica, biologia şi, nu în ul­timul rînd, electronica. Or, toa­­tea acestea laolaltă şi fiecare în parte incorporează multă, foarte multă gîndire tehnică modernă. Dar a gîndi tehnic, nu înseam­nă numai a proiecta instalaţiile aflate astăzi în dotare, ci şi a le utiliza corect, cu eficienţă, a le supraveghea atent exploatarea. Combinatul şi-a înscris, ca un titlu de prestigiu, 21 de breve­te de inventatori. — Aveţi un program propriu de pregătire a cadrelor de spe­cialitate ? — întregul personal, exceptînd cadrele cu studii universitare — Mircea Moarcă. (Continuare în pag. a 2-a) Un „munte" al risipei De ce această dispoziţie şi de ce „fulger“ ? Cind am ajuns la staţia de betoane „Vilan“ a Grupului 8 şantiere (Centrala de construcţii-montaj — Bucureşti) şi s-a aflat pentru ce-am venit, a început alergătura după nota telex 25. Noi, de fapt, venisem aici să aflăm cite ceva, nu des­pre „activitatea de producţie“ (deşi, unde în alt loc se pot primi informaţii decit la locul producţiei ?) ci despre un imens siloz de ciment care nu se află în producţie. Este şi greu să nu vezi acest „monument“ al risipei şi neglijenţei, înalt de 20 de metri ! în fond, ne continuam ancheta „Cit ciment rămine in vagoa­nele... descărcate“, publicată în ziarele din 17 şi 19 februarie şi este de-a dreptul surprinzător că, în loc să fie luate măsuri pentru stăvilirea risipei de ci­ment, unicul rezultat concret a fost... interzicerea furnizării de date presei. Dar să vedem care este soarta a circa 4 000 de tone de ciment existente in cele şase comparti­mente ale silozului de la staţia de betoane „Viban“. în 1973, si­lozul, cu toată încărcătura, a fost preluat de la I.P.A.C. de întreprinderea „Granitul“, care, însă, a lăsat cimentul să de­vină... granit. Din septembrie 1978, acest „monument" al risi­pei a fost preluat de Grupul 8 șantiere, care a încercat să dis­loce cimentul dintr-un compar­timent. Dar au rămas celelalte. Cu timpul, sistemul­­ de evacuare a cimentului s-a înfundat, ci­mentul pietrificîndu-se pe con­ducte. Proiectantul, care face parte din aceeaşi centrală, nici n-a mai trecut pe aici şi nici n-a dat vreo soluţie pentru scoaterea cimentului. Şi aşa au trecut zi­lele, au trecut anii, valoarea cimentului din silozul de la Vilau s-a ridicat la aproape pa­tru milioane lei. Cei de aici ne asigură că cimentul este, totuşi, bun pentru unele lucrări mai uşoare. Măcar de-ar fi aşa. Deo­camdată, însă, nu se ocupă ni­meni să-l scoată şi nici să re­pare instalaţiile silozului. In vreme ce, datorită lipsei capaci­tăţilor de depozitare, vagoanele cu ciment aşteaptă zile în şir să fie descărcate. — Dumneavoastră ce părere aveţi, tovarăşe inginer Nicolae Gărătocu ? Mai este bun cimen­tul ? — Pină nu umblăm la el, nu ştim. S-a făcut un plan de mă­suri de către conducere. Un alt exemplu. Şi un calcul Ne-am continuat investigaţia privind gospodărirea cimentului. Pentru a urmări întregul circuit — de la producător pe şantier — am beneficiat şi de sprijinul Direcţiei economice a Inspecto­ratului general al Miliţiei. Am extins aria investigaţiei nu nu- FULGER nota telex nr. 25 din 22/02/1979 , către grupurile de santiere 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, S... stop se rea­minteste ca este interzis sa se acorde interviuri la radio și te­leviziune, de a se da date și informat­ii legate de activitatea de product­ie la organele de presa fara aprobarea în prealabil a conducerii centralei de construct­ii montaj a C.P.M.B. stop., aceasta dispozit­ie va fi prelucrata pina la nivel de maistru si sef de echipa. dir. gen. adj. ing. C. Teodorescu Nu există părticică a vagonului unde să nu se găsească niment pietrificat Proletari din toate ţările, uniţi-vă! COTIDIANUL CONSILIULUI NAŢIONAL AL­­FRONTULUI UNITĂŢII SOCIALISTE 9 . Restanţele nu sunt o fatalitate. UN PRIM BILANJ. $1 VOM REVENI DUPĂ DOUĂ SĂPTĂMÎNI Acum, la capătul unei prime serii de in­vestigaţii pe şantierul Combinatului chimic Lucrurile sunt pe un făgaş bun Cu ce viteză circulă informaţia tehnică? rezolvările din altă unitate economică cu apropiat ? Sînt întrebări cu serios temei, din Rm. Vilcea şi în rîndurile furnizorilor , locul să desprindem cîteva concluzii de o săi de utilaje tehnologice, e timpul şi e­­ însemnătate mai generală. Iată că la foarte scurtă vreme de la declanşarea semnale­lor critice de pe şan­tierul combinatului chimic vîlcean (sunt numai 9 zile de a­tunci­­); multe dintre întreprinderile restanţiere au şi început să expedieze constructorilor utilaje: întreprinderea de pompe şi între­prinderea de maşini electrice din Bucureşti ; întreprinderile apar­­ţinînd Centralei industriale de echipamente de telecomunicaţii şi automatizări ; întreprinderea de utilaj tehnologic şi întreprinderea de aparate de cale — Buzău ; întreprinderea de utilaj petrolier din Tîrgovişte ; „Balanţa“ — Sibiu. In cele mai multe­ dintre cazuri este vorba de utilaje de bază, instalaţii şi agregate. Cum de au fost gata într-un timp atît de scurt ? Ne-am pus această întrebare îndrep­tăţit. Se mai intîmplă, viteodată, să se ia din altă parte, cu alte cuvinte subţiindu-se comenzile destinate altor şantiere. Gre­şit. Nu-i nici măcar o rezolvare de moment. Reamintim de la bun început că lichidarea reală a restanţelor către un şantier nu trebuie nicidecum să se facă pe seama altor şantiere sau in detri­mentul exportului. Altminteri, cum se spune, te cîrpeşti într-o parte şi te rupi într-alta. E bine că nu s-a intimplat aşa. Sondajele noas­tre au arătat că întreprinderile restanţiere şi-au concentrat activi­tatea la utilajele aflate deja intr-o avansată fază de prelucrare şi montaje. Prin urmare, lucrurile sunt pe un făgaş bun. Dovadă că în­treprinderile au toate condiţiile pentru o activitate de producţie normală. De altfel, eforturile susţinute ale conducerii partidului şi statului de a se asigura o îndestulătoare şi complexă aprovizionare tehnico-materială, nu numai că fac, practic, imposibilă orice res­tanţă,, dar totodată menţine baza materială concretă pentru o creş­tere substanţială a volumului producţiei industriale. La originea restanţelor una sau două întreprinderi „de vîrf“ Aceleaşi investigaţii anterioare ne-au a­­dus dovada că res­tanţele de utilaje sunt cauzate nu de cine ştie ce negli­jenţe în fiecare din­tre întreprinderile furnizoare, ci de re­gulă au la obîrşie defecţiunile de ordin tehnic sau organizatoric dintr-una sau două uzine, însă, „motrice“, insă „conducătoare“. Iată argumentele: în­treprinderea de utilaj chimic din Făgăraş nu poate expedia agrega­tele (deşi sunt gata !) combinatului vilcean, deoarece ii lipsesc, de vreme îndelungată, motoreductoarele fabricate la „Neptun“ din Cîmpina. întreprinderea cimpineană nu poate expedia Făgăraşului reductoarele (deşi sunt gata !) deoarece îi lipsesc motoarele con­struite la întreprinderea de maşini electrice din Bucureşti. Al doi­lea ciclu : uzina din Baia Mare aşteaptă reductoare de la Cîmpina, iar Cîmpina — motoare electrice de la Bucureşti. După cum vedeţi, în ambele cazuri, supapa de admisie a unor restanţe înregistrate intr-un întreg şir de întreprinderi se află de fapt la uzina bucu­­reşteană. Şi atunci , nu este normal, dacă vrem cu adevărat să facem imposibile orice restanţe, să rezolvăm lucrurile, cu prioritate, în întreprinderile din vîrful unghiului, care le determină ? două uzine. Una din Capitală — întreprinderea de pompe, alta din Făgăraş — întreprinderea de utilaj chimic. Şi una şi cealaltă fa­brică pompe tehnologice pentru combinatul chimic vîlcean. Numai că în timp ce unitatea bucureşteană, silită de împrejurări sau din proprie iniţiativă caută, găseşte şi adoptă o soluţie originală de fa­bricare a etanşărilor mecanice pentru pompe, unitatea din Făgăraş perseverează în a se bizui pe importuri. Deşi are specialişti foarte buni (constructorii din Vilcea apreciază că utilajele furnizate de uzina făgărăşeană sunt de calitate ireproşabilă), şi deşi asemenea etanşări se fabrică în mod curent la Odorheiu Secuiesc. De aici un cost ridicat, restanţele pentru combinatul vîlcean cauzate de neso­­sirea la timp a importurilor de etanşări mecanice. Şi alte aspecte negative care se subînţeleg, în primul rînd, risipa de inteligenţă tehnică, rezultată de pe urma unei mai vechi anomalii de a nu şti dreapta ce face stingă , de a nu fi receptiv şi a nu prelua, cu iuţea­lă tehnică, experienţa pozitivă din alte unităţi productive. Rezul­tatul : lipsa de receptivitate ne costă. Cînd se oscilează între aplicarea legii şi nesfîrşita conciliere In timpul­­ investiga­ţiilor noastre s-a con­statat că unele cen­trale industriale a­­doptă o poziţie lip­sită de fermitate faţă de întreprinderile proprii care nu îşi respectă obligaţiile contractuale. Există înclinaţia ca asemenea abateri, păgubitoare pentru economie, să fie soluţionate printr-o tactică de mediere la infinit şi cu duhul blîn­­deţii. Ne referim concret la Centrala industrială de utilaj petrolier şi minier din Ploieşti. O după-amiaza întreagă a trebuit să insis­tăm la conducerea centralei să se răspundă public la întrebarea : „Cum apreciaţi atitudinea conducerii întreprinderii băimărene subor­donate (I.M.M.U.M.) faţă de restanţele de utilaje pentru combina­tul chimic vîlcean ?“. Iar cind, în sfirşit, a răspuns, s-a lăsat im­presia că­ s-a rupt ceva din centrală. Situaţia, de fapt, era mult prea serioasă pentru ca centrala să nu răspundă : „Centrala deza­probă atitudinea şi procedeul conducerii uzinei sale din Baia Mare şi are in vedere acţiuni şi măsuri care să curme asemenea cazuri şi manifestări“. Obiecţiile anterioare („Uzina din Baia Mare e de cu­­rînd în centrala noastră“, „Lăsaţi că îi criticăm noi serios“ sau ..Să nu mai discutăm despre ceea ce a fost, ci despre ceea ce vom face“), aveau, în viziunea centralei respective, rostul de a ocoli o atitu­dine publică şi angajantă din partea sa. Repetăm, drept în­tărire : Cu ce viteză circulă informaţia tehnică între centra­lele industriale şi, mai ales, între uni­tăţile productive? Cit este de receptivă o întreprindere la so­luţiile tehnice şi la profil asemănător sau inspirate din practica a Joi 1 martie 1979 st* Harta fenomenelor meteorologice probabile. Amănunte în pagina a 2-a Trei decenii de înflorire a agriculturii socialiste, trei decenii de la Plenara C. C. al partidului din 3-5 martie 1949 AGRICULTURĂ MODERNĂ, de Înalt randament SPORIREA PRODUCŢIEI DE CEREALE ---------- -mii tone----------- România socialistă demonstrează că valorificind condiţiile create prin cooperativizarea, agriculturii — drum deschis prin Rezoluţia Plenarei Comitetului Central al partidului din 3-5 martie 1949 —, prin intensificarea promovării progresului teh­nic şi cuceririlor ştiinţei in domeniul biologic se ajunge la ac­celerarea rapidă a ritmului mediu anual de sporire a pro­ducţiei de cereale. Din datele prezentate în graficul de mai sus reiese că faţă de 1950, in anul trecut producţia de cereale a crescut cu aproape 14 milioane tone, înregistrind o creş­tere de mai bine de trei ori. In acest an agricol, s-a prevăzut să se obţină 24 605 000 tone de cereale, cu peste 5,5 milioane mai mult comparativ cu media realizărilor în primii trei ani ai cincinalului. Există toate condiţiile ca acest important obiectiv să fie realizat şi depăşit. In cîţiva recoltele s-au triplat Am poposit în comuna Luna, aşezare durată pe Valea Arieşu­­lui, în preajma Cimpiei Turzii, pentru prima oară în anul 1950. După ce străbătusem un drum plin de hîrtoape, lăsînd în urma maşinii un adevărat vîrtej de praf, am intrat pe uliţele unui sat cu case modeste, retrase în dosul unor garduri din lemn, multe improvizate. Primarul de atunci, mi-a spus :• „Pămint sărac, pe aici, tovarăşe ! Se scoală oame­nii dis de dimineaţa, se reîntorc acasă pe întuneric, dar nu scot mai mult decit sămînţa...“ Din discuţiile de atunci cu unii să­teni din Luna am simţit un fel de resemnare în faţa unui „des­tin al pămîntului sărac“, năpastă „fără leac“ cum ziceau unii. Dar situaţia era aşa pentru că se continua să se are cu boii şi chiar cu vacile, pe costişele din hotar, fiecare pe petecul lui de pămint. In 1952 însă, un grup de ini­moşi, cu comuniştii în frunte, după ce au văzut exemplul celor din altă Lună, cea de lingă Dej, al celor din Laslea, Zăbrani şi ceilalţi unde s-au înfiinţat în 1949 primele unităţi cooperatis­te, au pus bazele cooperativei agricole de producţie din Luna aceasta de lingă Cimpia Turzii. Şi, iată că din primul an unirea tarlalelor, apariţia tractoarelor, altor maşini, posibilităţile de a aplica o altă agrotehnică decit cea ştiută din bătrîni a trezit speranţele în multe inimi şi oamenii s-au înscris, rînd pe rînd, în cooperativa agricolă de producţie, convingindu-se că a­­ceasta este calea lor, drumul lor spre un viitor luminos, astfel că în 1962 întregul sat era coope­­rativizat. Şi iată-mă acum, după 29 de ani bătînd acelaşi drum spre Luna. După ce străbaţi o şosea asfaltată Luna de azi te întîm­­pină cu frumuseţea aparte, spe­cifică oamenilor gospodari : case mari cu cite trei, patru geamuri la stradă, cu acoperişuri supra­puse într-un stil de mare efect arhitectonic, case împrejmuite cu garduri elegante, case aproa­pe în totalitate noi (mai­­precis, 800 din cele 900 existente), case cu interioare de un anumit con­fort, cu covoare, mobilă moder­nă, cu maşini de gătit şi de spă­lat rufe, cu televizoare şi apara­te de radio, cu autoturisme ga­rate în curte. Este, Luna de azi, aceeaşi din 1950 dar complet alta, cu oameni vioi şi isteţi, de o mare hărnicie, îmbrăcaţi fru­mos, dar şi cu gust de lectură, şi muzică şi spectacole. I-am în­­tilnit şi acum muncind în cadrul cooperativei agricole de produc­ţie pe unii ţărani ca Tudor Giurgiu, Constantin Ursan, A­­lexandru Gărduş, alţii, oameni statornici, prezenţi pe ogoarele acestei unităţi încă de la înfi­inţare. Şi ei, împreună cu ini­mosul lor preşedinte, inginerul Ioan Reteşan, mi-au descifrat acest „miracol“ al prefacerii Lunii, miracol care se cheamă muncă, ştiinţă şi sprijin de la stat, cu maşini, seminţe de so­iuri productive, specialişti. Luînd în primire pămîntul a­­cesta vlăguit de hrană, dato­rită monoculturii practicată ani în şir rudimentar, oamenii, sfă­tuiţi de specialişti i-au adîncit brazda cu ajutorul tractoarelor, l-au fertilizat puternic cu îngră­şăminte naturale şi apoi, treptat, cu tot mai multe îngrăşăminte chimice. Au adus soiuri şi hi­brizi noi de grîu şi porumb, şi sfeclă, şi cinepă. Au reglementat Virgil Lazar (Continuare in pag. a 5-a) 1950 1985 1078 Aceste silozuri de la staţia de betoane „Viban" adăpostesc ci­ment în valoare de aproape patru milioane de lei. Cit mai este bun şi cit s-a pietrificat, nu se ştie. Şi nici cit timp acest siloz va sta nefolosit şi cu instalaţiile pneumatice defecte, mai asupra vagoanelor declarate „goale“, în realitate ele conţi­­nînd încă ciment, ci şi la alte forme de risipă. Astfel, am pu­tut constata că majoritatea uni­tăţilor producătoare de ciment expediază vagoane cu lipsuri cantitative. Nu se ţine­ cont, în primul rînd, de diferenţele din­tre ţara înscrisă pe vagon şi cea reală. Beneficiarii recepţionează, în realitate, cantităţi de ciment mai mici decit cele pe care le confirmă fabrica furnizoare. în acest fel, mari cantităţi de ci­ment sunt sustrase circuitului productiv. Au fost cîntărite 838 vagoane goale, care urmau să reajungă la fabrici, rezultind diferenţe in plus, între greutatea înscrisă pe vagon şi cea reală de 200 pină la 1 500 kg. In majoritatea cazu­rilor, diferenţa provenea de la crustele de ciment pietrificat pe exteriorul şi în interiorul caza­­nelor. Diferenţa totală la cele 838 de vagoane a fost de 1 243 tone, adică in medie, 1 480 kg de Petre Mihai Băcanu (Continuare in pag. a 5-a) Cîmpia Turzii Şarja inaugurală la cuptorul electric de 100 tone In cadrul noii oţelării , a Combinatului metalurgic din Cimpia Turzii a fost pus în funcţie un cuptor electric de o sută de tone, realizat de pro­iectanţii şi muncitorii de la IPROMET şi întreprinderea de maşini­ grele Bucureşti. Şarja inaugurală a fost elaborată miercuri de formaţia condusă de maistrul principal Mihail Blag, Erou al Muncii Socialiste, mai­strul Gheorghe Oprinca şi topi­­torul şef Iosif Némethi. Agrega­tul este primul obiectiv de pe noua platformă industrială a Combinatului de pe Arieş. Următorul cuptor, de aceeaşi capacitate, va intra in funcţiune în luna mai, iar al treilea, de 50 de tone, la finele acestui se­mestru. Moderna oţelărie de la Cîmpia Turzii va acoperi în acest fel aproape în întregime necesarul de oţeluri aliate şi superioare prevăzut a fi prelu­crat în această unitate siderurgi­că a ţării, contribuind la adinci­­rea procesului de integrare, la materializarea cu succes a an­gajamentului asumat de colec­tivul Combinatului de a realiza în acest­ an o producţie supli­mentară de cel puţin 14 000 tone oţel. (Agerpres).

Next