România literară, ianuarie-martie 1969 (Anul 2, nr. 1-13)
1969-01-02 / nr. 1
V România literară .............................. ........ . Gheorghe Chim Cîntec de toamnă o, mă hrănesc numai din sunete, Din foşnetul frunzelor, din foşnetul orelor, Şi vibrează coardele mele volale De ospăţul care nu mie mi-e dat. Aştept aici cu jugaştrii la pîndă, La trecerea veacului înnoptînd peste mine ; Pe după umăr mă rîde iar ziua Cu rîsul de soare al unui copil. Tăcerea se dă cu capul de mine Şi-n temniţa asta în care-s tot eu, Cad frunzele rare din mine în mine Şi-afară-i temei de alt empireu. Fiecare la celălalt capăt Stăm la aceeaşi masă. Stătum. în numai albastruri de Voroneţ scapăr, Unde-a fost flacără, unde sînt fum. La capăt de lume, la capăt de masă, într-un superb, fastuos, asfinţit. Banii în palme toamna nu-i lasă . Tu la-nceput, eu la sfîrşit. Cîi tec pentru moartea iluziilor Iată ziua călătoriei noastre în cer. Azi, pe vîrful cel mai apropiat de albastruri Desfă-ţi sufletul gol, cum îţi desfăceai trupul din nasturi Şi fie-ţi ţărîna uşoară Mister. Şi iată cum nu mai ştim regină de noi, Cum jos, absenţa ni se umple de anunţuri măreţe, Cum suprafaţa voastră zile de apoi, Cade sub mii, cu noi, de suprafeţe. Adu-ţi aminte de laborator, Materia cu apele ei varii, Aripile de aur ori de zinc în zbor, Apei regale, ceruri triumfale. Fie-ţi ţărîna uşoară domnişoară, Primiţi, vă rog, la picioare, rond, cerul, Fără busolă, fără puncte cardinale, coboară... Ziua e jos, zburăm sub zero. Werner Bossert Laur Suple foi, menite să-ncunune frunţi de zei, eroi, acum fac umbre marmură căzute, anunţă, brune, tot ce-am dat demult uitării sumbre. Veştedă, ca izuri de cămări, decade frunza lui, podoabă-ntr-o găleată într-un hol, în garderobe fade, jar de paie-al viselor de altădată, în româneşte de A. D. ŞTEFAN /---------------------------------------------- BRĂDUȚ COVALIU — „MIHAI VITEAZUL“ 2. Atunci cînd visul e golit de conţinutul său mnezic, trupe cu violenţă, în domeniul pe care continuă să-l controleze fidel conduitei sale, conştiinţa apartenenţei de lume a firmamentului stelar şi a circulaţiei planetare. In stadiul acesta, căruia să-i zicem al universului stelar, obnubilarea istorică determinată trecînd pe al doilea plan, începe să se nască „nevoia de infinit“ citată de Lautréamont, sau sfîşietorul croncănit al lui Poe, adică datul universal. Această luare de cunoştinţă a datului cosmologic pune capăt contradicţiei atroce a spiritului uman în opoziţie cu el însuşi, şi numai efectuarea acestei schimbări poate calma opoziţia ireductibilă ivită în conştiinţă, aproximativ o dată cu fundarea filosofiei heraclitiene, opoziţia iscată în creierul uman între faptul de a gîndi lumea şi faptul de a gîndi propria sa gîndire. La animale şi la oamenii preistorici gîndirea este o funcţie vitală al cărei rol se reduce la rezolvarea diverselor probleme puse de mediul înconjurător. Animalelor, ca şi oamenilor preistorici, le este cu desăvîrşire străină melancolia însoţită de seducătorul ei surîs semnificativ. Dar atunci cînd gîndirea încetează a de fi numai un mijloc pentru depistarea soluţiilor care să rezolve în timp raporturile vitale, adică punctul de sprijin al unei acţiuni condiţionale, şi nimic altceva, şi cînd conştiinţa de a gîndi intră în scenă, întreaga structură umană se îmbibă de sevele albastre ale melancoliei, pentru că gîndirea e capabilă să se gindească pe sine, adică să se întoarcă asupra ei înşişi, să-şi pună întrebări în legătură cu existenţa fiinţei umane, substituind necesităţii de a satisface raporturile vitale posibilitatea non-existenţei. Sprijinindu-ne mai departe pe rigoarea dialectică a filosofiei heraclitiene, putem afirma că gîndirea posedă acum ceva în plus: calitatea care-i dă putinţa să circule în toate sensurile, implicit în sens giratoriu, şi, asemeni unui acid virulent care-şi minează propria sa gangă generatoare, să-şi însuşească teribila facultate de a se îndrepta chiar împotriva ei. Viziunile pline de nelinişte pe care visul le declanşează în stadiul universului stelar, sau al absolutului modern, proclamat de Rimbaud, au şi ele o valoare obiectivă relevantă, iar dacă am încerca să ne aflăm o explicaţie pozitivistă de tip astrologie şi un oarecare simbolism, ar trebui să ţinem seama, în primul rînd, de faptul că în viziunile purificate ale viselor se dezvoltă germenii unei percepţii anterioare sau germenii unei desfăşurări viitoare, prin intervenţia anumitor straturi psihice filogenetice sau mutative. Apartenenţa conştientă de cosmos devine, la rîndul ei, o idee tiranică şi copleşitoare în stare să creeze o diferenţă ontologică între fiinţe şi organisme şi să organizeze, o dată cu apariţia ei, o serie de categorii spirituale faţă de care deosebirile ştiinţifice, sau de alt gen, stabilite anterior între oameni, par de-a dreptul derizorii. Căci dezbarîndu-se de funcţiunea sa exclusiv vitală, gîndirea se melancolizează şi tinde, în mod automat, să contribuie la propria sa nimicire. O dată cu apariţia primului suicid voluntar, adică a refuzului de a folosi gîndirea pentru menţinerea vieţii, trecînd, deci, la negarea existenţei ca fapt originar şi indestructibil, procesul de diferenţiere care s-a produs în specia umană poate fi asemuit cu un salt de proporţii mai mari încă decît cel care separă omul primitiv de maimuţele antropoide. In acest sens, la romanticii exacerbaţi, dorinţa, ca rezultat al unei necesităţi absolute şi fatale, este atît de virulentă încît parvine să înlocuiască pînă în cele mai mici amănunte ziua cu noaptea, şi să-i dureze visului un val de contraforturi care să-l ocrotească, ferindu-l de-a fi desfigurat sau maculat prin imixtiunea unor factori străini şi potrivnici lui. Se poate spune că realitatea interioară biruie pînă la urmă realitatea exterioară vâscoasă şi insuportabilă, datorită puterii deosebite de concentrare şi de translaţie a artistului, putere care-i proiectează fiinţa într-o lume fabuloasă, luminată de soarele nocturn, dar totodată extraordinar de reală. La Novalis, de pildă, visul e o stare de fapt, presentimentul unei realităţi transcendente. Pîndit de o moarte precoce şi trăind într-o permanentă surescitare, Novalis era avid de o posesiune reală, carnală, pe care viaţa diurnă i-o refuza cu încăpăţînare. De aici răsturnarea brutală a tuturor valorilor : viaţa nu mai e viaţă, căci e dominată de spectrul morţii, iar moartea nu mai e moarte, ci aurora unei vieţi indestructibile şi veşnice, NOAPTEA, în care contururile dispar şi suferinţele încetează. NOAPTEA lui Novalis nu e, desigur, noaptea maldororiană. Maldoror se lipeşte de noapte cu ajutorul celor patru sute de ventuze, şi are nevoie de ea pentru a se pregăti să-l înfrunte pe creator. NOAPTEA lui Novalis este Noaptea nupţială, noaptea unei eterne comuniuni amoroase, Noaptea de dincolo de timp şi spaţiu, de dincolo de fiinţă şi nefiinţă, în care visul lui, impus de o dorinţă somnambulică şi feroce, nu zboară ca un liliac izbindu-se de zidurile în ruină, ci se dezvoltă ca un imens crin de apă imaculat. Novalis izbuteşte să-şi împlînte în miezul tenebrelor dublul său flexibil, fluid şi fosforescent, şi acest dublu devine simbolul terifiant al personalităţii sale, desfiinţată pînă în fibrele ei, mai nobile decît evanescenţa palisandrului, şi imposibil a se realiza în societatea stupidă şi bestială hărăzită de soartă. In această ordine de idei, mi-aş permite să spun că dînd elementului nocturn, propice somnului, o importanţă enormă. Novalis a fost, într-o măsură, un precursor al experienţelor suprarealiştilor care, prin abordarea sistematică a visului şi efortul depus pentru a-i surprinde mecanismul şi structura de esenţă hegeliană, năzuiesc să descopere funcţiunea reală a gîndirii în scopul eliberării facultăţilor creatoare ţinute în chingi de obişnuinţa incultă şi de deprinderile conservatoare. Virgil TEODORESCU PARAFA VISULUI