România literară, ianuarie-martie 1969 (Anul 2, nr. 1-13)

1969-01-02 / nr. 1

V România literară .............................. ........ . Gheorghe Chim Cîntec de toamnă o, mă hrănesc numai din sunete, Din foşnetul frunzelor, din foşnetul orelor, Şi vibrează coardele mele vol­ale De ospăţul care nu mie mi-e dat. Aştept aici cu jugaştrii la pîndă, La trecerea veacului înnoptînd peste mine ; Pe după umăr mă rîde iar ziua Cu rîsul de soare al unui copil. Tăcerea se dă cu capul de mine Şi-n temniţa asta în care-s tot eu, Cad frunzele rare din mine în mine Şi-afară-i temei de alt empireu. Fiecare la celălalt capăt Stăm la aceeaşi masă. Stătum. în numai albastruri de Voroneţ scapăr, Unde-a fost flacără, unde sînt fum. La capăt de lume, la capăt de masă, într-un superb, fastuos, asfinţit. Banii în palme toamna nu-i lasă . Tu la-nceput, eu la sfîrşit. Cî­i tec pentru moartea iluziilor Iată ziua călătoriei noastre în cer. Azi, pe vîrful cel mai apropiat de albastruri Desfă-ţi sufletul gol, cum îţi desfăceai trupul din nasturi Şi fie-ţi ţărîna uşoară Mister. Şi iată cum nu mai ştim­ regină de noi, Cum jos, absenţa ni se umple de anunţuri măreţe, Cum suprafaţa voastră zile de apoi, Cade sub mii, cu noi, de suprafeţe. Adu-ţi aminte de laborator, Materia cu apele ei varii, Aripile de aur ori de zinc în zbor, Apei regale, ceruri triumfale. Fie-ţi ţărîna uşoară domnişoară, Primiţi, vă rog, la picioare, rond, cerul, Fără busolă, fără puncte cardinale, coboară... Ziua e jos, zburăm sub zero. Werner Bossert Laur Suple foi, menite să-ncunune frunţi de zei, eroi, acum fac umbre marmură căzute, anunţă, brune, tot ce-am dat demult uitării sumbre. Veştedă, ca izuri de cămări, decade frunza lui, podoabă-ntr-o găleată într-un hol, în garderobe fade, jar de paie-al viselor de altădată, în româneşte de A. D. ŞTEFAN /----------------------------------------------­ BRĂDUȚ COVALIU — „MIHAI VITEAZUL“ 2. Atunci cînd visul e golit de conţinutul său mnezic, trupe cu violenţă, în domeniul pe care continuă să-l controleze fidel conduitei sale, conştiinţa apartenenţei de lume a firma­mentului stelar şi a circulaţiei planetare. In stadiul acesta, căruia să-i zicem al universului stelar, obnubilarea istorică determi­nată trecînd pe al doilea plan, începe să se nască „nevoia de infinit“ citată de Lautréa­­mont, sau sfîşietorul croncănit al lui Poe, adică datul univer­sal. Această luare de cunoştinţă a datului cosmologic pune ca­păt contradicţiei atroce a spi­ritului uman în opoziţie cu el însuşi, şi numai efectuarea a­­cestei schimbări poate calma opoziţia ireductibilă ivită în conştiinţă, aproximativ o dată cu fundarea filosofiei heracli­­tiene, opoziţia iscată în creierul uman între faptul de a gîndi lumea şi faptul de a gîndi propria sa gîndire. La animale şi la oamenii preistorici gîndirea este o func­ţie vitală al cărei rol se re­duce la rezolvarea diverselor probleme puse de mediul în­conjurător. Animalelor, ca şi oamenilor preistorici, le este cu desăvîr­­şire străină melancolia înso­ţită de seducătorul ei surîs semnificativ. Dar atunci cînd gîndirea în­cetează a de fi numai un mij­loc pentru depistarea soluţii­lor care să rezolve în timp ra­porturile vitale, adică punctul de sprijin al unei acţiuni con­diţionale, şi nimic altceva, şi cînd conştiinţa de a gîndi in­tră în scenă, întreaga structură umană se îmbibă de sevele al­bastre ale melancoliei, pentru că gîndirea e capabilă să se gindească pe sine, adică să se întoarcă asupra ei înşişi, să-şi pună întrebări în legătură cu existenţa fiinţei umane, sub­stituind necesităţii de a satis­face raporturile vitale posibili­tatea non-existenţei. Sprijinindu-ne mai departe pe rigoarea dialectică a filo­sofiei heraclitiene, putem a­­firma că gîndirea posedă a­­cum ceva în plus: calitatea care-i dă putinţa să circule în toate sensurile, implicit în sens giratoriu, şi, asemeni unui acid virulent care-şi minează propria sa gangă generatoare, să-şi însuşească teribila fa­cultate de a se îndrepta chiar împotriva ei. Viziunile pline de nelinişte pe care visul le declanşează în stadiul universului stelar, sau al absolutului modern, proclamat de Rimbaud, au şi ele o valoare obiectivă rele­vantă, iar dacă am încerca să ne aflăm o explicaţie poziti­vistă de tip astrologie şi un oarecare simbolism, ar trebui să ţinem seama, în primul rînd, de faptul că în viziunile pu­rificate ale viselor se dezvoltă germenii unei percepţii ante­rioare sau germenii unei des­făşurări viitoare, prin inter­venţia anumitor straturi psi­hice filogenetice sau mutative. Apartenenţa conştientă de cosmos devine, la rîndul ei, o idee tiranică şi copleşitoare în stare să creeze o diferenţă ontologică între fiinţe şi or­ganisme şi să organizeze, o dată cu apariţia ei, o serie de categorii spirituale faţă de ca­re deosebirile ştiinţifice, sau de alt gen, stabilite anterior între oameni, par de-a dreptul derizorii. Căci dezbarîndu-se de func­ţiunea sa exclusiv vitală, gîndirea se melancolizează şi tinde, în mod automat, să con­tribuie la propria sa nimicire. O dată cu apariţia primului suicid voluntar, adică a re­fuzului de a folosi gîndirea pentru menţinerea vieţii, tre­cînd, deci, la negarea existen­ţei ca fapt originar şi indes­tructibil, procesul de diferen­ţiere care s-a produs în spe­cia umană poate fi asemuit cu un salt de proporţii mai mari încă decît cel care se­pară omul primitiv de mai­muţele antropoide. In acest sens, la romanticii exacerbaţi, dorinţa, ca rezultat al unei necesităţi absolute şi fatale, este atît de virulentă încît parvine să înlocuiască pînă în cele mai mici amă­nunte ziua cu noaptea, şi să-i dureze visului un val de con­traforturi care să-l ocrotească, ferindu-l de-a fi desfigurat sau maculat prin imixtiunea unor factori străini şi potriv­nici lui. Se poate spune că reali­tatea interioară biruie pînă la urmă realitatea exterioară vâscoasă şi insuportabilă, da­torită puterii deosebite de concentrare şi de translaţie a artistului, putere care-i pro­iectează fiinţa într-o lume fa­buloasă, luminată de soarele nocturn, dar totodată extraor­dinar de reală. La Novalis, de pildă, visul e o stare de fapt, presentimen­tul unei realităţi transcenden­te. Pîndit de o moarte precoce şi trăind într-o permanentă surescitare, Novalis era avid de o posesiune reală, carnală, pe care viaţa diurnă i-o re­fuza cu încăpăţînare. De aici răsturnarea brutală a tuturor valorilor : viaţa nu mai e viaţă, căci e dominată de spectrul morţii, iar moartea nu mai e moarte, ci aurora u­n­ei vieţi indestructibile şi veş­nice, NOAPTEA, în care con­tururile dispar şi suferinţele încetează. NOAPTEA lui No­valis nu e, desigur, noaptea maldororiană. Maldoror se li­peşte de noapte cu ajutorul celor patru sute de ventuze, şi are nevoie de ea pentru a se pregăti să-l înfrunte pe creator. NOAPTEA lui Novalis este Noaptea nupţială, noaptea u­­nei eterne comuniuni amo­roase, Noaptea de dincolo de timp şi spaţiu, de dincolo de fiinţă şi nefiinţă, în care visul lui, impus de o dorinţă som­nambulică şi feroce, nu zboa­ră ca un liliac izbindu-se de zidurile în ruină, ci se dez­voltă ca un imens crin de apă imaculat. Novalis izbuteşte să-şi îm­­plînte în miezul tenebrelor dublul său flexibil, fluid şi fosforescent, şi acest dublu devine simbolul terifiant al personalităţii sale, desfiinţată pînă în fibrele ei, mai nobile decît evanescenţa palisandru­lui, şi imposibil a se realiza în societatea stupidă şi bestială hărăzită de soartă. In această ordine de idei, mi-aş permite să spun că dînd elementului nocturn, propice somnului, o importanţă e­­normă. Novalis a fost, într-o măsură, un precursor al expe­rienţelor suprarealiştilor care, prin abordarea sistematică a visului şi efortul depus pentru a-i surprinde mecanismul şi structura de esenţă hegeliană, năzuiesc să descopere funcţiu­nea reală a gîndirii în scopul eliberării facultăţilor crea­toare ţinute în chingi de o­­bişnuinţa incultă şi de deprin­derile conservatoare. Virgil TEODORESCU PARAFA VISULUI

Next