România literară, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 27-39)

1969-07-03 / nr. 27

voci din public intre scriitor si cititor Ideea de a discuta des­pre modul cum pătrunde literatura, prin interme­diul şcolii, în rîndurile cititorilor, se pare că a devenit o preocupare con­stantă a „României lite­rare“, şi faptul în sine este îmbucurător. Aceas­ta cu atît mai mult cu cît se scrie azi extrem de mult, se fac numeroase mărturisiri despre creaţie, sunt reevaluate unele valori, iar dialogul scrii­­tor-cititor nu mai are nevoie de un interpus, în cazul nostru, profesorul de literatură. El există to­tuşi ca un lector avizat, ca „un mediu sonor prin care se transmit energiile scriitoriceşti“ cum spu­nea, inspirat criticul Vladimir Streinu. Părerile unanime coincid în a cere acestui „mediu“ o bogată şi variată lectură, o ac­centuată sensibilitate faţă de elementul nou şi, mai ales, renunţarea la tipare şi sloganuri preconcepute, învăţate cîndva, poate nu în cel mai fericit mod. Se impune, totodată, din ce în ce mai insis­tent ideea că profesorul de literatură trebuie să fie nu numai dascăl, ci şi — C't de cît a­c­tist. A­­vînd aceste atribute, nu se poate ca inima lui să nu vibreze la ceea ce numim artă, iar vibraţiile­­să nu şi le acorde la imperativele menirii lui. De aceea cred că nu poate exista un dezacord între feno­menul literar în ansam­blu şi practica şcolară, ci doar variate manifestări de receptare şi interpre­tare a acestui fenomen de la un individ la altul. M-am gîndit deseori la acea contradicţie a gus­turilor şi m-am întrebat cît de adîncă poate fi ea. (Ştiu că „de gustibus non disputandum“, to­tuşi trebuie...)“ Profesorul are, ca orice lector, preferinţe, iar pe acestea doreşte să le cul­tive şi printre şcolarii lui. Dar dacă preferinţele nu sînt cele mai fericite ? Şi dacă elevul nu este re­ceptiv la preferinţele ma­gistrului ? Soluţiile se dau greu în asemenea situaţii, dar se desprinde din prac­tica şcolară ideea că pro­fesorul cu un orizont mai larg şi de o structură in­telectuală mobilă intră mai greu în contradicţie cu elevul. Se mai sesi­zează însă şi azi în şcoală un proces de clarificări, tatonări şi experienţe. S-a scris în coloanele a­­cestei reviste cum un poet ca Blaga, de pildă, a fost inclus în programa clasei a XI-a, dar s-a renunţat la el în programa de ba­calaureat. Nagy István n-a fost inclus în progra­ma de bacalaureat, dar este cerut la admiterea în învăţămîntul superior etc. Dar aceste „expe­rienţe“ nu sunt cele mai mari păcate ale muncii noastre. Un profesor care a insistat asupra unui scriitor ca Barbu sau Blaga are totuşi satisfac­ţia că a putut — intr-un timp scurt, este adevă­rat — pătrunde în uni­versul acestor mari crea­tori, ceea ce deunăzi nu putea face decit cu riscul unei grele răspunderi. Se menţine şi acum o anu­mită predilecţie spre is­torism, spre cronologie şi sociologie, în­­detrimentul fenomenului estetic. Mă întreb, de multe ori cît, din ce facem noi în clasă, este literatură şi cît isto­rie­­ culturală, sociologie, publicistică, ori pur şi simplu­­ inventariere de opere şi nume ? Căci, menţinîndu-ne la această încărcare excesivă a pro­gramelor şi manualelor, prima întrebare ce se im­pune este : ce să faci mai întîi ? Personal cred că se va trece la o analiză lucidă şi raţională a pro­gramelor de literatură, absolut necesară astăzi. Un domeniu spinos este cel al atitudinii faţă de literatura contemporană, în şcoală se face acum puţin, dintr-un motiv les­ne de înţeles, dar ceea ce mi se pare alarmant este atitudinea prea cir­cumspectă, uneori de-a dreptul ostilă, faţă de poezia generaţiei tinere. Aici, receptivitatea pro­fesorului este pusă la cea mai grea încercare. Sînt numeroase prilejuri (nu numai în ora de curs) cînd profesorul de litera­tură are posibilitatea să discute cu elevii despre poezia nouă. Dar dacă profesorul tună şi fulgeră cînd aude de ea, oare elevul îl mai întreabă ? Se pare că o intensificare a contactelor directe între scriitorii tineri şi noua generaţie este necesară. Ar fi, cred, şi în folosul scriitorilor şi al unor vir­tuale talente existente în şcoli, dacă revistele şco­lare ar căpăta girul unor scriitori consacraţi, prin participarea acestora la elaborarea unor pagini de literatură, la discutarea unor aspecte ale creaţiei în cercurile şcolare etc. Pagina consacrată şcolii pe care a promis-o Ro­mânia literară ar urmă să surprindă rodul aces­tor preocupări. S-ar face cu acest prilej şi un schimb mai larg de opinii pe tema noutăţii şi speci­ficului poeziei moderne şi, cine ştie, unii dintre cei baricadaţi în spatele unor nume celebre, n-ar mai fi atît de sceptici şi irascibili atunci cînd ci­tesc poezie contemporană. Este un fapt îmbucură­tor că în ultimii ani li­rica românească cunoaşte o înflorire şi pe planul expresiei şi pe cel al spa­ţiului investigat. Că o poezie sau alta e mai pu­ţin izbutită, că nu e „ex­plicabilă“ o metaforă, nu ni se pare a fi de dome­niul cataclismelor. Por­nesc de la premiza că, dacă s-ar scrie numai ca­podopere, am muri in­culţi. Singura soluţie pen­tru noi, ea a mai fost ex­primată în coloanele a­­cestei publicaţii, este a­­ceea de a ne apropia cu înţelegere şi competenţă de literatura contempora­nă, făcînd din actul nos­tru prilej de meditaţie nu numai pentru noi, ei şi pentru cei din jur. V*»WNTIN o» ■(­*•*xt. (Profesor—Urzi ceai) O propunere fi un răspuns Cu cîteva luni înainte de începerea unui nou an, editurile noastre în­tocmesc proiecte de plan privind apariţiile de cărţi în anul respectiv, în ul­timii ani, aceste proiecte au avut un conţinut tot mai bogat, mai variat, au cuprins opere româneşti şi străine reprezentative. Defecţiunea constă în faptul că o serie din a­­ceste lucrări programate nu mai apar şi nu se spune de ce. Spre exem­plu, în anul ce a trecut urma să fie reeditată „Is­toria literaturii române“ a lui G. Călinescu, „Scrieri“ de Em. Bucuta, etc. Din literatura străi­nă au fost programate în anii 1967—1968 (spicu­iesc) : Faure : Istoria ar­tei ; Rilke : Rodin; Ch. de Gaulle : Memorii de război ; Hegel : Estetica ; Galdwel : Nuvele ; Gau­guin : Noa-Noa; Antolo­gia nuvelei engleze din sec.­­ XX : Apollinaire : Opere ; Claudel : Scrieri alese ; D'Annunzio : Fo­cul ; J. Valera : Pepita Jimenez ; R. Cartier : Al doilea război mondial ; Leibniz : Opere, şi multe altele. Cititorii au aşteptat, şi aşteaptă încă să se tipă­rească şi continuarea de la „Cazul Mauritius“ de J. Wassermann. De asemeni, ar putea fi incluşi în plan şi scriitori ca: Bromfield, R. Lehman, Fr. Sagan, P. Buck, V. Baum, R. Queneau, A. Breton, Meyring (Golem), Fr. Werfel (Musa Dagh, Cerul jefuit), M. Mitchell, B. Cendrars, Yasunari Kawabata, Kieling, D. H. Lawrence (Şarpele cu pene), Kazantzakis (Alexis Zorba) etc. Ar fi necesar ca cei răspunzători de alcătui­rea planurilor editoriale să facă un sondaj în li­brării şi depozite de carte pentru a vedea propria visu maldărele de cărţi care zac pradă prafului şi indiferenţei cititorilor, fie că sunt opere lipsite de importantă sau de mică valoare, fie că au fost scoase în tiraje to­renţiale. Am trimis o listă de propuneri şi observaţii publicaţiei „Cărţi noi“, editată de Centrala edi­turilor şi difuzării căr­ţilor, organ specializat şi competent (iertat să fiu că m-am înşelat), care, în loc să cerceteze dacă ceva-ceva din ceea ce am sesizat eu are temei şi merită să fie discutat şi adus la cunoştinţa auto­rilor planurilor editoria­le, şi-a asmuţit asupra mea poştaşul. Acesta, mî­­nuind nepriceperea şi lip­sa de orizont ca pe nişte reteveie, m-a prăvălit în şanţul uluielii. N-am nici o fărîmă de dreptate ! — a vociferat amabilul poş­taş — Dacă s-ar tipări intr-un an (afirmaţia ter­menului de un an îi apar­ţine) tot ceea ce am pro­pus eu în catalogul tri­mis, n-ar mai vedea lu­mina zilei nici o carte tehnică, nici o carte de ştiinţă, nici un manual şcolar... ...Şi, aş adăuga eu, n-ar mai putea să apară atîtea opuscule de toată mina care să suprapopuleze rafturile neîncăpătoare ale librăriilor şi depozi­telor. O speranţă vie mă în­sufleţeşte : poate că îm­potriva dv. „Cărţi noi“ nu-şi va slobozi măciuca­­rul „poştei" sale. TOMA DRAGAN (Cîmpina) O traducere binevenită Nu de mult am cum­părat un nou volum apă­rut în colecţia „Biblio­teca pentru toţi“. „Pan­­ciatantra“, o traducere a regretatului profesor Th. Simanschy (cu cîţiva ani în urmă dînsul a mai pu­blicat un studiu sumar „Limba sanscrită“, o lim­bă care tinde să devină din ce în ce mai necu­noscută specialiştilor noştri sau urmaşilor a­­cestor specialişti). Tradu­cerea aceasta m-a bucurat foarte mult şi poate nu sînt singurul care a a­­preciat-o la justa ei va­loare. Sînt profesor de limbă şi literatură en­gleză. Nu pot să afirm, deci, că aş avea o legătu­ră strînsă cu literatura şi cultura orientului antic şi contemporan, dar în­drăgesc această literatu­ră prea puţin cunoscută în ţara noastră.­­Ca elev de liceu visam şi eu să devin­ orientalist. Stu­diam sanscrita, apoi ca student, limba arabă, limba ebraică etc.) Ur­măresc cu mare atenţie publicaţiile din ultimii ani, mai cu seamă tradu­cerile făcute din limbile orientale care mi se par destul de sporadice, fă­cute cîteodată la întîm­­plare, parcă fără un plan bine conceput şi elaborat cu contribuţia largă a specialiştilor în acest do­meniu. Multe traduceri sunt făcute prin interme­diul altor limbi de mare circulaţie Lectura stu­diului „Principii de lite­ratură comparată“ de Al. Dima n-a făcut decât să confirme aceste constatări ale mele. (Lipsa cunoscă­torilor de limbi orientale intr-un număr mai mare). Nu doresc să afirm că n-ar exista publicaţii va­loroase, opere de mare valoare traduse din ori­ginal, dar, paralel cu edi­tarea operelor unor cla­sici ai literaturii euro­pene şi americane, ar trebui depuse eforturi mai susţinute în popularizarea literaturilor orientale, care sunt şi ele o parte organică a literaturii uni­versale. La ora actuală cunoştinţele privind aces­te literaturi sunt nesa­tisfăcătoare atît din punct de vedere cantitativ cît şi calitativ, în cadrul u­­nei consfătuiri recente unii profesori pledau pentru predarea literatu­rii universale în cite două ore săptămînal la clasele de liceu. în acest caz, ar trebui consacrate cîteva ore în plus și a­­cestui capitol, mai ales influenței acestor litera­turi, asupra literaturilor europene, inclusiv cea română. — Eminescu, Coşbuc etc.) De ce zac, de pildă, nestudiate şi neprelucrate însemnările personale, manuscrisele adunate cu multă rîvnă de Cipariu, cînd prelucrarea acestui vast material ar aduce şi noi contribuţii, dezvăluiri privind activitatea acestui mare învăţat al nostru ? Cercetarea altor biblioteci care dispun de manuscrise orientale, tipărituri în limbi orientale, îşi mai aşteaptă specialistul. Ma­nuscrise şi tipărituri rare, care sunt apreciate de cercetători străini, nu sunt cunoscute uneori la noi în ţară. Cum se ex­plică acest lucru ? Unele personalităţi, care au avut o oarecare activitate în acest domeniu, nu sunt cunoscute nici ele. O ini­ţiativă promiţătoare s-a semnalat din partea So­cietăţii de ştiinţe istorice şi filologice din Ploieşti, care a consacrat o amplă prezentare personalităţii lui Gheorghe Popescu- Ciocănel, primul persanist român (pare-se). Recent s-au sărbătorit 185 de ani de la naşterea unui alt o­­rientalist , originar din ţara noastră, Körösi Csoma Sándor, a cărui viaţă a fost evocată în ro­manul „Drumul cel lung“ de Korda István, în încheiere, aş dori să-mi exprim din nou bucuria de­ a avea o ase­menea traducere cum este versiunea românească a „Pand­atantrei“ şi să a­­duc un omagiu traducăto­rului pentru eforturile depuse spre a ne dărui această perlă a literatu­rii universale. Orice pro­fesor de literatură are datoria s-o cunoască. Cînd vorbim despre marii fabulişti, nu putem trece cu vederea nici această carte, cu toate că cinci­sprezece secole ne des­part de apariţia ei. Numă­rul celor care sînt înda­toraţi — direct sau indi­rect — acestei culegeri de cugetări şi maxime este destul de mare. (At­mosfera, simplitatea po­vestirii din „Cartea jun­glei“ de Rudyard Kipling, ne fac să credem că autorul englez cunoştea bine fabulele lui Vişnu­­sarmar. Circlatia şi isto­ria traducerilor „Panh­a­­tantrei" ne amintesc şi de versiunile cărţilor popu­lare). Ţin s-o recomand cu cea mai mare căldură tuturor iubitorilor de literatură autentică de o înaltă ți­nută artistică. MIHALKA GYÖRGY 2 România literară Această pagină rămîne în permanenţă la dispoziţia ci­titorilor noştri, spre a aduce la lumină contribuţia lor (păreri şi observaţii critice, sesizări, propuneri şi suges­tii etc.) în toate problemele şi în toate domeniile de ac­tivitate ce intră în sfera de preocupări a revistei noas­tre (literatură, arte, cultură). Ii rugăm deci să ne adre­seze scrisorile lor (cu menţiunea : „Voci din public"), cărora le vom face loc cu plăcere în aceste coloane, în ordinea sosirii şi în ordinea însemnătăţii problemelor ridicate. Vom publica, de asemenea, aici (pe cît posibil), în aceeaşi ordine şi păstrînd o s­pecială gratitudine trimi­­ţătorilor, şi scrisorile referitoare la „România literară", aprecieri critice asupra cuprinsului, structurii, înfăţişării ei etc., observaţii, sugestii, completări, polemici etc. in legătură cu textele apărute în paginile ei, — în dorinţa de a păstra nemijlocit şi permanent o legătură activă cu cititorii noştri, de a-i antrena din ce în ce mai mult în elaborarea şi orientarea revistei, de a întreţine în cîmpul culturii noastre schimbul viu, deschis, de opinii, discuţia liberă, creatoare. Cititorii sunt însă rugaţi să ţină seama de limitele spaţiului rezervat „Vocilor din public“ şi să-şi restrîngă scrisorile la strictul necesar. Redacţia îşi rezervă dreptul de a rezuma textele prea lungi sau de a extrage din ele pasajele cele mai im­portante, de interes mai larg. ­N Circumstanţe Unde ne sunt visătorii ? Am fost pe la Curtea de Argeş, mai deunăzi, şi am cumpărat o lingură. O lingură drăguţă de lemn, cu niscaiva crestături, iar pe dos cu o în­semnare parcă pirogravată: „România“. Aş fi vrut să iau, spre aducere aminte, un ulcior, o strachină, un căuş, în sfîrşit ceva specific, — cum s-ar zice caracteristic locului. Dar n-am găsit. N-am găsit nimic reavăn, nimic mai de la coada vacii, în acest magazin care se numea, totuşi, „Ţărăncuţa“. Frumos rîn­­duite în galantare, îşi sclipeau nitrolacurile doar bisericuţe spilcuite, ştergare de operetă, straiţe vag naţionale, fluieraşe cu brizbize şi alte asemenea produse artizanale, că la vînzătoare le puteai uita, dar la ele, ba. Eu, unul, m-am mul­ţumit cu lingura asta drăguţică, fiindcă cel pu­ţin nu mirosea a nitrolac. Doamne, şi cit mi-aş fi dorit — şi cîtă lume nu şi-ar dori, sînt sigur — un blid, o căniţă, ceva, mă rog, care să miroasă a ţărînă, în care să auzi hăulituri de flăcăi şi foşnet de pădure, prin care să vorbească, de peste veacuri, — nu Manole, că poate-i mai greu — dar barem unul, ultimul din cei nouă meşteri mari. Negăsind însă, am zis ceva in gînd şi m-am resemnat cu lingura asta care, măcar că stă scris a fi fost făcută la Topoloveni, nu vine de nicicînd şi de nicăieri. E atemporală şi abstractă, indiferentă ca un ob­­lete frigid, fătălău etnografic, vacuum poleit. Staaau şi mă întreg acum, ca moş Vlahuţă . Unde nu sínt visătorii ? Intr-adevăr, unde ne sínt visătorii ? Oamenii aceia care ştiu a visa frumos şi se pricep, apoi, a-şi tipări visele în argilă, în pînză, în lemn, în coajă de copac... Acei meşteşugari de frumuseţe sănătoasă, care — ce visează noaptea — ştiu a închipui ziua, neasemuit şi netăgăduit, cu buricul deştetor, cu o amărîtă de custură, cu igliţa şi acul, dar mai ales cu inima şi cu sufletul, cu închipuirea lor năzdrăvană de visători fără leac. O, dar rumânii aceştia există. Există la Margi­nea, la Corund, la Oboga, la Horezu, la Vama, la Săcel. Există pretutindeni, în toate acele locuri in care palpită dragostea de frumos, bunul gust, simţul armoniei şi al echilibrului, fantezia şi inventivitatea acestui uriaş rezervor artistic care se numeşte, popor, poporul român. Pe unii din ei i-am văzut în carne şi oase, cu un an sau doi în urmă, la o mare expoziţie de artă populară organizată la „Dalles“. Parcă-l văd şi acum pe bădiţa Colibaba din Rădăuţi, cum ii cinta mina în timp ce meşterea la străchioare şi ulcele. Da, dar unde-i bădiţa Colibaba? Unde-i Pall­, baci, cel de prin părţile Corundului ? Unde-i neică Hurezeanu cel de pe Olt ? Vreau să spun : Unde sunt frumuseţile pe care le făuresc ? Mi-e martoră lingura asta de lemn că n-am nimic cu artizanatul. Să mănânce şi el o pîine. La urma urmei, industria artizanală are de spus, şi ea, un cuvinţel, în simfonicul ansamblu al economiei naţionale. Ştiu că turiştii străini se dau în vînt după produsele de artizanat şi sunt, chiar şi la noi, destui cărora le place ca, între un căţeluş de faianţă şi o garoafă de plastic, să aibă şi o bisericuţă caligrafiată calofil, la scara liliput, după modelul celei de la Muzeul Satului. Aşadar, spor la lucru şi artizanatului! Dar bine ar fi, frumos ar fi, rentabil — zic eu — ar fi, să găsim în magazinele de specialitate şi pro­dusele de artă populară ticluite, cu mîini mă­iestre, la Piscu şi la Rădăuţi, la Oboga şi la Balş, la Curtea de Argeş şi la Dobra. Vai, ce le-ar mai cumpăra lumea ! Români şi străini. Colecţionari şi diletanţi. Gospodine şi profesori universitari. Şi cum ni s-ar lumina casele de Marginea şi de Horezu, de Vama şi de Corund ! Am acasă niscaiva farfurii şi ulcele de pe la Rădăuţi şi Gura Humorului. Cînd mă culc, mă culc cu faţa la ele şi parcă văd o dulce Bucovină -veselă grădină, simt mireasma crudă a cetini­lor, aud albastrul Voroneţului, văd umbrele glo­rioase ale Sucevei. Şi mă simt mai împăcat cu mine, mai însorit la suflet, mai îndrăgostit de pămîntul acesta care se pregăteşte a-şi sărbători douăzeci şi cinci de ani de cînd şi-a redobîndit tinereţea. Mai am ceva de pe la Corund, de pe la Horezu, de pe la Săcel... Aş fi vrut şi ceva de la Curtea de Argeş, să-mi zică de Negru Vodă şi de Meşterul Manole. Dar n-am găsit. Şi mi-a părut rău. Tot mai cred însă, şi voi continua să cred, că va veni ziua în care vom deschide larg uşile magazinelor de specialitate, să intre Oboga, şi Marginea, şi Rădăuţii, şi Apusenii toţi, şi Gorjul, şi Maramureşul. Să intre geniul popular, aerul, soarele, viaţa. Marin SIRBULESCU ______________________/

Next