România literară, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 27-39)
1969-07-03 / nr. 27
voci din public intre scriitor si cititor Ideea de a discuta despre modul cum pătrunde literatura, prin intermediul şcolii, în rîndurile cititorilor, se pare că a devenit o preocupare constantă a „României literare“, şi faptul în sine este îmbucurător. Aceasta cu atît mai mult cu cît se scrie azi extrem de mult, se fac numeroase mărturisiri despre creaţie, sunt reevaluate unele valori, iar dialogul scriitor-cititor nu mai are nevoie de un interpus, în cazul nostru, profesorul de literatură. El există totuşi ca un lector avizat, ca „un mediu sonor prin care se transmit energiile scriitoriceşti“ cum spunea, inspirat criticul Vladimir Streinu. Părerile unanime coincid în a cere acestui „mediu“ o bogată şi variată lectură, o accentuată sensibilitate faţă de elementul nou şi, mai ales, renunţarea la tipare şi sloganuri preconcepute, învăţate cîndva, poate nu în cel mai fericit mod. Se impune, totodată, din ce în ce mai insistent ideea că profesorul de literatură trebuie să fie nu numai dascăl, ci şi — C't de cît actist. Avînd aceste atribute, nu se poate ca inima lui să nu vibreze la ceea ce numim artă, iar vibraţiilesă nu şi le acorde la imperativele menirii lui. De aceea cred că nu poate exista un dezacord între fenomenul literar în ansamblu şi practica şcolară, ci doar variate manifestări de receptare şi interpretare a acestui fenomen de la un individ la altul. M-am gîndit deseori la acea contradicţie a gusturilor şi m-am întrebat cît de adîncă poate fi ea. (Ştiu că „de gustibus non disputandum“, totuşi trebuie...)“ Profesorul are, ca orice lector, preferinţe, iar pe acestea doreşte să le cultive şi printre şcolarii lui. Dar dacă preferinţele nu sînt cele mai fericite ? Şi dacă elevul nu este receptiv la preferinţele magistrului ? Soluţiile se dau greu în asemenea situaţii, dar se desprinde din practica şcolară ideea că profesorul cu un orizont mai larg şi de o structură intelectuală mobilă intră mai greu în contradicţie cu elevul. Se mai sesizează însă şi azi în şcoală un proces de clarificări, tatonări şi experienţe. S-a scris în coloanele acestei reviste cum un poet ca Blaga, de pildă, a fost inclus în programa clasei a XI-a, dar s-a renunţat la el în programa de bacalaureat. Nagy István n-a fost inclus în programa de bacalaureat, dar este cerut la admiterea în învăţămîntul superior etc. Dar aceste „experienţe“ nu sunt cele mai mari păcate ale muncii noastre. Un profesor care a insistat asupra unui scriitor ca Barbu sau Blaga are totuşi satisfacţia că a putut — intr-un timp scurt, este adevărat — pătrunde în universul acestor mari creatori, ceea ce deunăzi nu putea face decit cu riscul unei grele răspunderi. Se menţine şi acum o anumită predilecţie spre istorism, spre cronologie şi sociologie, îndetrimentul fenomenului estetic. Mă întreb, de multe ori cît, din ce facem noi în clasă, este literatură şi cît istorie culturală, sociologie, publicistică, ori pur şi simplu inventariere de opere şi nume ? Căci, menţinîndu-ne la această încărcare excesivă a programelor şi manualelor, prima întrebare ce se impune este : ce să faci mai întîi ? Personal cred că se va trece la o analiză lucidă şi raţională a programelor de literatură, absolut necesară astăzi. Un domeniu spinos este cel al atitudinii faţă de literatura contemporană, în şcoală se face acum puţin, dintr-un motiv lesne de înţeles, dar ceea ce mi se pare alarmant este atitudinea prea circumspectă, uneori de-a dreptul ostilă, faţă de poezia generaţiei tinere. Aici, receptivitatea profesorului este pusă la cea mai grea încercare. Sînt numeroase prilejuri (nu numai în ora de curs) cînd profesorul de literatură are posibilitatea să discute cu elevii despre poezia nouă. Dar dacă profesorul tună şi fulgeră cînd aude de ea, oare elevul îl mai întreabă ? Se pare că o intensificare a contactelor directe între scriitorii tineri şi noua generaţie este necesară. Ar fi, cred, şi în folosul scriitorilor şi al unor virtuale talente existente în şcoli, dacă revistele şcolare ar căpăta girul unor scriitori consacraţi, prin participarea acestora la elaborarea unor pagini de literatură, la discutarea unor aspecte ale creaţiei în cercurile şcolare etc. Pagina consacrată şcolii pe care a promis-o România literară ar urmă să surprindă rodul acestor preocupări. S-ar face cu acest prilej şi un schimb mai larg de opinii pe tema noutăţii şi specificului poeziei moderne şi, cine ştie, unii dintre cei baricadaţi în spatele unor nume celebre, n-ar mai fi atît de sceptici şi irascibili atunci cînd citesc poezie contemporană. Este un fapt îmbucurător că în ultimii ani lirica românească cunoaşte o înflorire şi pe planul expresiei şi pe cel al spaţiului investigat. Că o poezie sau alta e mai puţin izbutită, că nu e „explicabilă“ o metaforă, nu ni se pare a fi de domeniul cataclismelor. Pornesc de la premiza că, dacă s-ar scrie numai capodopere, am muri inculţi. Singura soluţie pentru noi, ea a mai fost exprimată în coloanele acestei publicaţii, este aceea de a ne apropia cu înţelegere şi competenţă de literatura contemporană, făcînd din actul nostru prilej de meditaţie nu numai pentru noi, ei şi pentru cei din jur. V*»WNTIN o» ■(*•*xt. (Profesor—Urzi ceai) O propunere fi un răspuns Cu cîteva luni înainte de începerea unui nou an, editurile noastre întocmesc proiecte de plan privind apariţiile de cărţi în anul respectiv, în ultimii ani, aceste proiecte au avut un conţinut tot mai bogat, mai variat, au cuprins opere româneşti şi străine reprezentative. Defecţiunea constă în faptul că o serie din aceste lucrări programate nu mai apar şi nu se spune de ce. Spre exemplu, în anul ce a trecut urma să fie reeditată „Istoria literaturii române“ a lui G. Călinescu, „Scrieri“ de Em. Bucuta, etc. Din literatura străină au fost programate în anii 1967—1968 (spicuiesc) : Faure : Istoria artei ; Rilke : Rodin; Ch. de Gaulle : Memorii de război ; Hegel : Estetica ; Galdwel : Nuvele ; Gauguin : Noa-Noa; Antologia nuvelei engleze din sec. XX : Apollinaire : Opere ; Claudel : Scrieri alese ; D'Annunzio : Focul ; J. Valera : Pepita Jimenez ; R. Cartier : Al doilea război mondial ; Leibniz : Opere, şi multe altele. Cititorii au aşteptat, şi aşteaptă încă să se tipărească şi continuarea de la „Cazul Mauritius“ de J. Wassermann. De asemeni, ar putea fi incluşi în plan şi scriitori ca: Bromfield, R. Lehman, Fr. Sagan, P. Buck, V. Baum, R. Queneau, A. Breton, Meyring (Golem), Fr. Werfel (Musa Dagh, Cerul jefuit), M. Mitchell, B. Cendrars, Yasunari Kawabata, Kieling, D. H. Lawrence (Şarpele cu pene), Kazantzakis (Alexis Zorba) etc. Ar fi necesar ca cei răspunzători de alcătuirea planurilor editoriale să facă un sondaj în librării şi depozite de carte pentru a vedea propria visu maldărele de cărţi care zac pradă prafului şi indiferenţei cititorilor, fie că sunt opere lipsite de importantă sau de mică valoare, fie că au fost scoase în tiraje torenţiale. Am trimis o listă de propuneri şi observaţii publicaţiei „Cărţi noi“, editată de Centrala editurilor şi difuzării cărţilor, organ specializat şi competent (iertat să fiu că m-am înşelat), care, în loc să cerceteze dacă ceva-ceva din ceea ce am sesizat eu are temei şi merită să fie discutat şi adus la cunoştinţa autorilor planurilor editoriale, şi-a asmuţit asupra mea poştaşul. Acesta, mînuind nepriceperea şi lipsa de orizont ca pe nişte reteveie, m-a prăvălit în şanţul uluielii. N-am nici o fărîmă de dreptate ! — a vociferat amabilul poştaş — Dacă s-ar tipări intr-un an (afirmaţia termenului de un an îi aparţine) tot ceea ce am propus eu în catalogul trimis, n-ar mai vedea lumina zilei nici o carte tehnică, nici o carte de ştiinţă, nici un manual şcolar... ...Şi, aş adăuga eu, n-ar mai putea să apară atîtea opuscule de toată mina care să suprapopuleze rafturile neîncăpătoare ale librăriilor şi depozitelor. O speranţă vie mă însufleţeşte : poate că împotriva dv. „Cărţi noi“ nu-şi va slobozi măciucarul „poştei" sale. TOMA DRAGAN (Cîmpina) O traducere binevenită Nu de mult am cumpărat un nou volum apărut în colecţia „Biblioteca pentru toţi“. „Panciatantra“, o traducere a regretatului profesor Th. Simanschy (cu cîţiva ani în urmă dînsul a mai publicat un studiu sumar „Limba sanscrită“, o limbă care tinde să devină din ce în ce mai necunoscută specialiştilor noştri sau urmaşilor acestor specialişti). Traducerea aceasta m-a bucurat foarte mult şi poate nu sînt singurul care a apreciat-o la justa ei valoare. Sînt profesor de limbă şi literatură engleză. Nu pot să afirm, deci, că aş avea o legătură strînsă cu literatura şi cultura orientului antic şi contemporan, dar îndrăgesc această literatură prea puţin cunoscută în ţara noastră.Ca elev de liceu visam şi eu să devin orientalist. Studiam sanscrita, apoi ca student, limba arabă, limba ebraică etc.) Urmăresc cu mare atenţie publicaţiile din ultimii ani, mai cu seamă traducerile făcute din limbile orientale care mi se par destul de sporadice, făcute cîteodată la întîmplare, parcă fără un plan bine conceput şi elaborat cu contribuţia largă a specialiştilor în acest domeniu. Multe traduceri sunt făcute prin intermediul altor limbi de mare circulaţie Lectura studiului „Principii de literatură comparată“ de Al. Dima n-a făcut decât să confirme aceste constatări ale mele. (Lipsa cunoscătorilor de limbi orientale intr-un număr mai mare). Nu doresc să afirm că n-ar exista publicaţii valoroase, opere de mare valoare traduse din original, dar, paralel cu editarea operelor unor clasici ai literaturii europene şi americane, ar trebui depuse eforturi mai susţinute în popularizarea literaturilor orientale, care sunt şi ele o parte organică a literaturii universale. La ora actuală cunoştinţele privind aceste literaturi sunt nesatisfăcătoare atît din punct de vedere cantitativ cît şi calitativ, în cadrul unei consfătuiri recente unii profesori pledau pentru predarea literaturii universale în cite două ore săptămînal la clasele de liceu. în acest caz, ar trebui consacrate cîteva ore în plus și acestui capitol, mai ales influenței acestor literaturi, asupra literaturilor europene, inclusiv cea română. — Eminescu, Coşbuc etc.) De ce zac, de pildă, nestudiate şi neprelucrate însemnările personale, manuscrisele adunate cu multă rîvnă de Cipariu, cînd prelucrarea acestui vast material ar aduce şi noi contribuţii, dezvăluiri privind activitatea acestui mare învăţat al nostru ? Cercetarea altor biblioteci care dispun de manuscrise orientale, tipărituri în limbi orientale, îşi mai aşteaptă specialistul. Manuscrise şi tipărituri rare, care sunt apreciate de cercetători străini, nu sunt cunoscute uneori la noi în ţară. Cum se explică acest lucru ? Unele personalităţi, care au avut o oarecare activitate în acest domeniu, nu sunt cunoscute nici ele. O iniţiativă promiţătoare s-a semnalat din partea Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice din Ploieşti, care a consacrat o amplă prezentare personalităţii lui Gheorghe Popescu- Ciocănel, primul persanist român (pare-se). Recent s-au sărbătorit 185 de ani de la naşterea unui alt orientalist , originar din ţara noastră, Körösi Csoma Sándor, a cărui viaţă a fost evocată în romanul „Drumul cel lung“ de Korda István, în încheiere, aş dori să-mi exprim din nou bucuria de a avea o asemenea traducere cum este versiunea românească a „Pandatantrei“ şi să aduc un omagiu traducătorului pentru eforturile depuse spre a ne dărui această perlă a literaturii universale. Orice profesor de literatură are datoria s-o cunoască. Cînd vorbim despre marii fabulişti, nu putem trece cu vederea nici această carte, cu toate că cincisprezece secole ne despart de apariţia ei. Numărul celor care sînt îndatoraţi — direct sau indirect — acestei culegeri de cugetări şi maxime este destul de mare. (Atmosfera, simplitatea povestirii din „Cartea junglei“ de Rudyard Kipling, ne fac să credem că autorul englez cunoştea bine fabulele lui Vişnusarmar. Circlatia şi istoria traducerilor „Panhatantrei" ne amintesc şi de versiunile cărţilor populare). Ţin s-o recomand cu cea mai mare căldură tuturor iubitorilor de literatură autentică de o înaltă ținută artistică. MIHALKA GYÖRGY 2 România literară Această pagină rămîne în permanenţă la dispoziţia cititorilor noştri, spre a aduce la lumină contribuţia lor (păreri şi observaţii critice, sesizări, propuneri şi sugestii etc.) în toate problemele şi în toate domeniile de activitate ce intră în sfera de preocupări a revistei noastre (literatură, arte, cultură). Ii rugăm deci să ne adreseze scrisorile lor (cu menţiunea : „Voci din public"), cărora le vom face loc cu plăcere în aceste coloane, în ordinea sosirii şi în ordinea însemnătăţii problemelor ridicate. Vom publica, de asemenea, aici (pe cît posibil), în aceeaşi ordine şi păstrînd o specială gratitudine trimiţătorilor, şi scrisorile referitoare la „România literară", aprecieri critice asupra cuprinsului, structurii, înfăţişării ei etc., observaţii, sugestii, completări, polemici etc. in legătură cu textele apărute în paginile ei, — în dorinţa de a păstra nemijlocit şi permanent o legătură activă cu cititorii noştri, de a-i antrena din ce în ce mai mult în elaborarea şi orientarea revistei, de a întreţine în cîmpul culturii noastre schimbul viu, deschis, de opinii, discuţia liberă, creatoare. Cititorii sunt însă rugaţi să ţină seama de limitele spaţiului rezervat „Vocilor din public“ şi să-şi restrîngă scrisorile la strictul necesar. Redacţia îşi rezervă dreptul de a rezuma textele prea lungi sau de a extrage din ele pasajele cele mai importante, de interes mai larg. N Circumstanţe Unde ne sunt visătorii ? Am fost pe la Curtea de Argeş, mai deunăzi, şi am cumpărat o lingură. O lingură drăguţă de lemn, cu niscaiva crestături, iar pe dos cu o însemnare parcă pirogravată: „România“. Aş fi vrut să iau, spre aducere aminte, un ulcior, o strachină, un căuş, în sfîrşit ceva specific, — cum s-ar zice caracteristic locului. Dar n-am găsit. N-am găsit nimic reavăn, nimic mai de la coada vacii, în acest magazin care se numea, totuşi, „Ţărăncuţa“. Frumos rînduite în galantare, îşi sclipeau nitrolacurile doar bisericuţe spilcuite, ştergare de operetă, straiţe vag naţionale, fluieraşe cu brizbize şi alte asemenea produse artizanale, că la vînzătoare le puteai uita, dar la ele, ba. Eu, unul, m-am mulţumit cu lingura asta drăguţică, fiindcă cel puţin nu mirosea a nitrolac. Doamne, şi cit mi-aş fi dorit — şi cîtă lume nu şi-ar dori, sînt sigur — un blid, o căniţă, ceva, mă rog, care să miroasă a ţărînă, în care să auzi hăulituri de flăcăi şi foşnet de pădure, prin care să vorbească, de peste veacuri, — nu Manole, că poate-i mai greu — dar barem unul, ultimul din cei nouă meşteri mari. Negăsind însă, am zis ceva in gînd şi m-am resemnat cu lingura asta care, măcar că stă scris a fi fost făcută la Topoloveni, nu vine de nicicînd şi de nicăieri. E atemporală şi abstractă, indiferentă ca un oblete frigid, fătălău etnografic, vacuum poleit. Staaau şi mă întreg acum, ca moş Vlahuţă . Unde nu sínt visătorii ? Intr-adevăr, unde ne sínt visătorii ? Oamenii aceia care ştiu a visa frumos şi se pricep, apoi, a-şi tipări visele în argilă, în pînză, în lemn, în coajă de copac... Acei meşteşugari de frumuseţe sănătoasă, care — ce visează noaptea — ştiu a închipui ziua, neasemuit şi netăgăduit, cu buricul deştetor, cu o amărîtă de custură, cu igliţa şi acul, dar mai ales cu inima şi cu sufletul, cu închipuirea lor năzdrăvană de visători fără leac. O, dar rumânii aceştia există. Există la Marginea, la Corund, la Oboga, la Horezu, la Vama, la Săcel. Există pretutindeni, în toate acele locuri in care palpită dragostea de frumos, bunul gust, simţul armoniei şi al echilibrului, fantezia şi inventivitatea acestui uriaş rezervor artistic care se numeşte, popor, poporul român. Pe unii din ei i-am văzut în carne şi oase, cu un an sau doi în urmă, la o mare expoziţie de artă populară organizată la „Dalles“. Parcă-l văd şi acum pe bădiţa Colibaba din Rădăuţi, cum ii cinta mina în timp ce meşterea la străchioare şi ulcele. Da, dar unde-i bădiţa Colibaba? Unde-i Pall, baci, cel de prin părţile Corundului ? Unde-i neică Hurezeanu cel de pe Olt ? Vreau să spun : Unde sunt frumuseţile pe care le făuresc ? Mi-e martoră lingura asta de lemn că n-am nimic cu artizanatul. Să mănânce şi el o pîine. La urma urmei, industria artizanală are de spus, şi ea, un cuvinţel, în simfonicul ansamblu al economiei naţionale. Ştiu că turiştii străini se dau în vînt după produsele de artizanat şi sunt, chiar şi la noi, destui cărora le place ca, între un căţeluş de faianţă şi o garoafă de plastic, să aibă şi o bisericuţă caligrafiată calofil, la scara liliput, după modelul celei de la Muzeul Satului. Aşadar, spor la lucru şi artizanatului! Dar bine ar fi, frumos ar fi, rentabil — zic eu — ar fi, să găsim în magazinele de specialitate şi produsele de artă populară ticluite, cu mîini măiestre, la Piscu şi la Rădăuţi, la Oboga şi la Balş, la Curtea de Argeş şi la Dobra. Vai, ce le-ar mai cumpăra lumea ! Români şi străini. Colecţionari şi diletanţi. Gospodine şi profesori universitari. Şi cum ni s-ar lumina casele de Marginea şi de Horezu, de Vama şi de Corund ! Am acasă niscaiva farfurii şi ulcele de pe la Rădăuţi şi Gura Humorului. Cînd mă culc, mă culc cu faţa la ele şi parcă văd o dulce Bucovină -veselă grădină, simt mireasma crudă a cetinilor, aud albastrul Voroneţului, văd umbrele glorioase ale Sucevei. Şi mă simt mai împăcat cu mine, mai însorit la suflet, mai îndrăgostit de pămîntul acesta care se pregăteşte a-şi sărbători douăzeci şi cinci de ani de cînd şi-a redobîndit tinereţea. Mai am ceva de pe la Corund, de pe la Horezu, de pe la Săcel... Aş fi vrut şi ceva de la Curtea de Argeş, să-mi zică de Negru Vodă şi de Meşterul Manole. Dar n-am găsit. Şi mi-a părut rău. Tot mai cred însă, şi voi continua să cred, că va veni ziua în care vom deschide larg uşile magazinelor de specialitate, să intre Oboga, şi Marginea, şi Rădăuţii, şi Apusenii toţi, şi Gorjul, şi Maramureşul. Să intre geniul popular, aerul, soarele, viaţa. Marin SIRBULESCU ______________________/