România literară, octombrie-decembrie 1969 (Anul 2, nr. 40-52)

1969-12-25 / nr. 52

Un roman de idei Neobişnuitele întâmplări ale conştiinţei în urmărirea certitudinii, după curioasa carte a lui Hegel „Fenomenologia spiritului“ Prin anul 1805, un ajutor de profesor din orăşelul german Jena întreprindea să înfăţişeze, într-o carte pe care o scria febril, tot ce se întîmplă conştiinţei, aşadar omului, cînd încearcă să vadă care-i sînt certi­tudinile. Autorul, care era Hegel, n-avea decît 35 de ani şi încă nici o strălucire. Unii spun că se grăbea să scrie cartea ca să capete un loc mai bun la vreo universitate germană; alţii spun că o scria ca sub îndemnul unui gînd deosebit. In felul său, Hegel le face vădite pe amîndouă, în scrisoarea din 1805 către Voss, traducătorul Iliadei, căruia îi cerea un loc la universitatea din Heidelberg; căci el adăuga: „Luther a făcut ca Biblia să vorbească în limba germană, d-voastră pe Homer... Dacă puteţi uita aceste două exemple, eu aş spune despre încercarea mea că mă străduiesc a face ca filozofia să vorbească în limba germană.“ în ceasul acela, comparaţia pe care o făcea do­centul de la Jena putea părea prezumţioasă. Mai tîr­­ziu însă avea să fie prea puţin grăitoare. Căci dacă Luther îngropa Biblia în cuvîntul german și mai ales în protestul german, dacă Voss făcea doar o ispravă de filolog german, Hegel în schimb făcea, nu atît ca filozofia să vorbească limba germană, cît să vor­bească pur și simplu, să istorisească. îi reuşea lui Hegel să scrie o carte cum nu se mai putuse scrie — căci lipsise pînă atunci conştiinţa istorică — şi cum nu mai avea să scrie nici el: una în care întîm­­plările sînt idei, sau mai degrabă ideile sînt întîm­plări. Cineva a cutezat s-o compare cu Divina Co­medie. Este în orice caz o Umană Comedie. O asemenea carte nu poate fi ignorată nepedepsit. Poţi ignora părerile gînditorilor, poţi ignora chiar ade­vărurile lor, dacă sînt străine de orizontul vieţii tale, dar nu poţi lăsa neştiute căile omului, dacă a reuşit cineva să le indice. Hegel pare să fi descris acolo gîndul de dindărătul gîndurilor şi demersurilor noas­tre, fie că filozofăm ori nu. Şi e vorba de un gînd pe care îl purtăm statornic cu noi, dar care de fapt, spune Hegel, ne poartă cu el, sau care, chiar dacă nu-l gîndim, ne gîndeşte el, ne însufleţeşte şi ne lea­pădă el pe drum, atunci cînd nu mai sîntem în stare să ţinem pasul. Despre asemenea şi alte peripeţii vor­beşte cartea lui Hegel. Ne place s-o punem sub semnul vorbei lui Emi­­nescu de pe marginea Criticii raţiunii pure : „Repre­­sentaţia e un ghem absolut unul şi dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e timpul şi r­espe­­rienţa. Sau şi un fuior, din care toarcem firul tim­pului, văzând numai astfel ce conţine. Din nefericire atât torsul cât şi fuiorul ţin într’una. Cine poate privi fuiorul abstrăgând de la tors, are predisposiţie filo­sofică.“ — Hegel are predispoziţie filozofică, abstrage de la tors. Noi însă sîntem sub torsul care ţine în­­tr-una. Şi e ceea ce ne spune cartea: Conştiinţa voastră vrea să se oprească la o certitudine, dar vede că nu poate­ obţine o alta, dar decade iarăşi. De cite ori ? Dar învăţaţi întîi să vedeţi care vă sînt peri­peţiile. E primul lucru pe care îl afli din cartea aceasta, stranie pentru că te priveşte atît de aproape, că există peripeţii ale cugetului. De obicei cugetului nos­tru nu i se întîmplă nimic; tocmai el ar fi făcut să vadă ce se întîmplă în afară şi înăuntru, să cugete, să judece. Nu trebuie oare un judecător pentru lume ? — Dar viaţa spiritului este judecata judecătorilor. Nu e destul să spui, cum spune toată filozofia, că trebuie să educi cugetele. Hegel afirmă şi el, despre cartea lui, că descrie „lămurirea sufletului spre a-l face să devină spirit“, dar lămurirea, arderea, ispitirea în cup­toare, nu se face pedagogic, în cuptoare căldicele, nici măcar consimţit, ci e o peripeţie, o păţanie (de la pathos-ul grec), în locul unui cuget care să spună ce este sau ce trebuie să fie, iată unul care păţeşte ceva încercînd să spună aşa. O întreagă carte de filo­zofie, adică o carte ţinînd de genul didactic, trece astfel în genul epic. E şi singura. De altfel şi Iliada e singura, s-a spus. Şi dialogurile platonice, ca gen, sînt singurele. Dar că există peripeţii ale cugetului, nu e încă totul. Peripeţiile sînt legate. întîi crezi că ai certitudinea sensibilă, senzaţiile cele bune, tari, directe, evidente ; dar sub ele totul se destramă. Eşti trimis la certitudi­nea percepţiei, care îţi dă lucrurile, dar lucrurile stau sub legi. Treci la legile intelectului, dar certitudinea intelectului nu e oare una de sine ? Atunci te muţi de la conştiinţa simplă, care e despre ceva, la „conştiinţa de sine“. Aci cauţi iarăşi certitudinea; o cauţi în străfundurile vieţii de care ţii, în sinea celuilalt pe care îl înfrunţi, sau în sinea ta — şi nu dai decît de sfîşiere. Ai greşit, îţi spui, ai luat conştiinţa şi con­ştiinţa de sine izolate. Trebuie să le iei împreună, ca „raţiune“. Şi atunci trăieşti peripeţiile raţiunii, care observă în afară şi nu capătă legi sigure, se observă pe sine şi capătă legi atît de sigure încît sînt goale, se caută zadarnic pe sine în tiparele trupului şi în circumvoluţiunile creierului, apoi iese în larg să pună ordine în lume şi aduce haosul; vede că lumea avea o dreaptă raţiune şi încearcă să o redea — spre a constata că, în fond, certitudinea pe care o căuta în afară sau înăuntru era în jurul nostru, în lumea co­munităţii, în familie, în cetate, în împărăţie, sau dacă nu chiar acolo, era în cuvîntul care ne leagă, în cul­tură, sau în statul decretat de noi, şi dacă nu reuşea să fie nici acolo, certitudinea era desigur în conştiinţa noastră morală, ba mai degrabă în cea religioasă — sau era unde ? Iar toate acestea sînt peripeţiile noastre legate, pe care le istoriseşte „Fenomenologia“. Şi peripeţiile nu sînt doar legate, sînt organizate, cifrate, ca sub un cod genetic. E cel mai straniu lucru din cartea lui Hegel că, după ce ideile devin întîm­plări şi întîmplările se leagă, ele se iau ca de mînă şi încep un dans dialectic, dansul care îşi face primii paşi în gîndirea modernă. Şi iată ce firesc se întîmplă lucrurile totuşi: întîi totul e un ghem, totul e învălă­tucit în sine, e un An sich, spune Hegel ; pe urmă ghemul se preface într-o înfăşurare sigură de sine, ca pe un fuior, e un Für sich, spune Hegel, şi apoi firul se toarce, atît cum era în sine cît şi cum e pentru sine; e un An und Für sich. Ai putea crede vreodată că aceste trei momente aveau să se nu­mească : teză, antiteză şi sinteză ? Dar numai profe­sorii le numesc aşa — Hegel doar în cîteva rânduri — şi atunci fireşte le va fi greu să spună că senzaţia e teza, percepţia antiteza şi intelectul sinteza. Dar sen­zaţia e un în sine, percepţia ceva pentru sine, şi inte­lectul are şi generalitatea uneia şi precizia celeilalte, iar toate trei se învălătucesc, dînd un nou ghem, pe care-l înfăşoară ca pe un fuior conştiinţa de sine, spre a-i desfăşura apoi raţiunea. Toate curg aşa în tact, o dată cu cartea lui Hegel, de parcă ai asista la o bachanală, cum spune el singur în Prefaţă, în care nici un termen nu e străin de sacrul dans. Dar e un dans al ideilor, va zice oricine la început, nu e unul al peripeţiilor reale. Credeţi ? Peripeţiile nu sunt numai organizate, ele sunt şi întruchipate. La fel de firesc cum se înlănţuiau ele în ritmul dialectic, se vor desfăşura acum după întruchipările istoriei. Pe­ripeţiile conştiinţei au fost peripeţiile omului istoric. Şi dintr-o dată, de la „conştiinţa de sine“, îţi apar în cartea lui Hegel întruchipările istoriei ştiute, atît de nesilit încît de fiecare dată poţi pune altele, alături de cele ale cărţii. Povestind păţaniile conştiinţei, Hegel desfăşoară peripeţiile istoriei, ba încă de trei ori — cum au arătat interpreţii marxişti — în cercuri tot mai largi, pînă ce unda istoriei ajunge, pare-se, la ţărmul certitudinii căutate. Care e aceasta ? ar putea spune cititorul nerăbdător , să ni se spună limpede care e cunoaşterea sigură, şi atunci vom ieşi de sub peripeţii, ba nici măcar nu va mai trebui să citim cartea. Dar cartea lui Hegel se face şi reface cu fiecare dintre noi, de parcă n-ar fi scrisă. Căci după ce a fost cartea peripeţiilor cugetului, a peripeţiilor legate, a celor ce se organizează dialectic, a celor întruchipate istoric, „Fenomenologia“ e cartea peripeţiilor adevărate din fiecare conştiinţă individuală. Ai vrea să nu citeşti cartea aceasta, dar ea e dintre cele care nu pot fi ignorate nepedepsit. Dacă nu ci­teşti cartea, atunci rişti s-o scrii, intr-un fel, adică să-ţi desfăşori la întîmplare viaţa de conştiinţă în unele sau altele din capitolele ei. Şi riscul cel mare e de-a o scrie prost, de a rămîne blocat în cîte un capitol şi de-a te stinge acolo, aşa cum ai putea spune că se sting atîţia tineri astăzi, cu narcoticele lor, la capitolul „senzaţie“, care nu e decît cel dirijîi. E un teribil risc să ignori cartea aceasta. Dar nu e oare şi un risc în a o citi, sau mai ales în a-ţi închipui că ai înţeles-o ? Este unul, fireşte, unul exact opus : riscul de-a nu o mai „scrie“, închipuin­­du-ţi că ai devenit atît de lucid, încît poţi să te sus­tragi oricăror peripeţii ale cugetului. Numai că, este şi luciditatea aceasta, pe care ţi-o poate da Hegel, o peripeţie a veacului nostru. Probabil că face parte dintr-un capitol al cărţii pe care o va scr­ie un alt docent, de astă dată poate nu unul de la Jena. — în nădejdea că ar putea fi din ţara lui Eminescu, ne gîndim să toarcem firul cărţii ajutorului de profesor. (Va urma) ........................... Constantin NOICA 14 România literară Cronica limbii Cine e Stănceanu ? In „Schiţă de istorie a lexicografiei române“, vol. II, de care am vorbit de curînd, Mircea Seche re­latează un caz destul de curios : la 1886 a apărut la Bucureşti „Cel mai nou dicţionar de buzunar pentru tălmăcirea cuvintelor radicale şi zicerilor străine din limba română“ de Adolphe Steinberg. Lucrarea a fost apoi republicată, în mai multe ediţii, pină cînd, în 1923, o „ediţie nouă cu totul revăzută şi considerabil adăugită“ poartă semnă­tura lui Alexandru Stănceanu. Este vorba în mod evident de aceeaşi carte şi însuşi faptul că e anun­ţată ca o nouă ediţie o dovedeşte, deoarece nu se cunoaşte nici un dicţionar apărut mai înainte sub semnătura lui Stănceanu. Cum se face că s-a schim­bat autorul? De la prima vedere mi s-a părut clar că Stăn­ceanu este acelaşi cu Steinberg. In nemţeşte, stein­­berg înseamnă „munte de piatră“, deci cu oarecare aproximaţie, „stîncă“. Mulţi dintre cei care şi-au românizat numele în deceniile trecute au evitat sufixul -eseu, a cărui folosire li s-a părut desigur prea îndrăzneaţă, şi l-au preferat pe­­eanu, deşi acesta nu este mai puţin tipic pentru români. Dife­renţa între cele două sufixe este că­­eseu se ata­şează în principiu la nume de persoane (prenume), de exemplu descendenţii unui Ion se numesc Io­­neşti, ai unui Petre se numesc Petreşti, iar­­ea nu se leagă de nume de locuri, astfel că cineva venit de la Craiova se numeşte Craioveanu, unul de la Ploieşti e Ploieşteanu şi aşa mai departe. Cum şi cineva care nu era român de origine pu­tea fi numit Ieşeanu dacă era din Iaşi, sufixul -eanu a fost mai la îndemîna străinilor care voiau să-şi schimbe numele, dar, fiind ataşat şi la rădă­cini care nu erau nume de localităţi, a putut fi a­­desea un semn că numele de familie era fabricat pentru a înlocui pe unul străin. Este cazul lui Stăn­ceanu. Dacă ipoteza mea e justă, trebuie notat că şi prenumele Adolphe, tipic străin, a fost eliminat şi înlocuit cu Alexandru, care e internaţional. Am avut curiozitatea să cercetez catalogul Bi­bliotecii Academiei, pentru a vedea cum apar cele două nume pe care le-am pus în discuţie şi rezul­tatul a fost concludent. La 1394 a apărut „Adevă­ratul cod al manierelor elegante...“ de Adolphe Steinberg ; lucrarea a fost apoi republicată în mai multe ediţii, pînă ce, la 1942, o nouă ediţie a apărut sub numele Alexandru Stănceanu. Prin urmare în­­tîmplarea cu dicţionarul nu este izolată. Pînă aici totul mi s-a părut clar : autorul şi-a schimbat numele după primul război mondial. lată însă că acelaşi catalog al Bibliotecii Academiei cu­prinde o „Carte de felicitări...“, publicată în 1886 şi reeditată pînă în 1923 de Alexandru Stănceanu, desigur nu cu totul străină de „Noul şi perfectul epistolar al amorului şi felicitărilor“, semnat, în 1642, tot Alexandru Stănceanu. Apare deci că încă de la primele sale manifestări autorul a avut un pseudonim, traducerea în româ­neşte a numelui de familie nemţesc, însoţită de un nou prenume, iar mai tîrziu a înlocuit numele au­tentic şi acolo unde fusese folosit în trecut. Dar mai există o carte cu haiduci, „Graur Vul­­poiu, grozavul căpitan de haiduci, sau tainele pă­durii“, tipărită la Craiova în 1888 şi reeditată apoi de mai multe ori, sub semnătura lui Alexandru Munte Stînceanul. Este acesta tot cel de mai sus ? Aşa s-ar părea. Munte Stînceanul nu poate trece drept un nume românesc obişnuit, ci constituie o traducere, care posesorului i s-a părut desigur mai fidelă, a numelui german. Intr-o lucrare umoristică mai veche am întîlnit numele Munteverzeanu, ro­mânizare stîngace a lui Grünberg. Desigur, tipăriturile pomenite nu sînt de nivelul cel mai înalt, dar pentru vremea cînd au apărut și-au avut importanţa lor. De aceea ar fi de dorit să se precizeze personalitatea autorului sau a au­torilor. Dacă cineva este informat, ar fi de dorit să Desen de VASILE BABOIE

Next