România literară, octombrie-decembrie 1969 (Anul 2, nr. 40-52)
1969-12-25 / nr. 52
Ovidiu Hotinceanu Să ne-nvrednicim Trup de vis, încins cu-nţelepciune Ger îmbraci, cum zborul de noroc îl îmbracă pasărea cînd curge-n soare Printre crengile aripilor de foc Iţi cuvînt cu limba aromită, Muma mea mult sfîntă, iubitoare O, în dulce veselindu-te, în dulce Rîiuri de belşug să-ţi curgă la picioare De din piept, de din decembre Să ne botezăm în graiu-ţi păstrător Să ne-nvrednicim a ridica cu gura Luminat, un gîmd nestingător Să ne-nvrednicim a zice chiar cîntarea Cea care întrece în galop vecia Cea care pe frunte nimic îţi pune Dulce nouă, Mumă România. IV Adi Cusin Nicolae Tăutu Cum toate Gom toate-au devenit stăruitoare Te-ascunzi în spatele unei lecturi Ca dup-o casă părăsită-n soare Ce te separă blind de cei maturi. Cum altele-şi mai cresc apoi puterea Sub ochi mirat şi încă nedeprins, Amurgul coborît de pe biserici In treacăt umărul ţi l-a atins... Şi-apoi cînd eşti strigat — dar ce Numele tău îţi face semn să taci. Şi ca un cîine credincios păcatul Vine tîrîndu-se printre copaci. Ei sînt aproape. Le şi vezi pantofii. Formatul spaimei l-au împrumutat. Atît de-aproape-s că te asurzeşte Veacul pe care nu l-ai respirat. ★ Cum izbucneşte-un roi de frunze toamna? O şcoală a zvîrlit nişte copii. Unul din ei ţi s-a oprit în palmă Şi vă priviţi şi nu puteţi vorbi. Din lumea lui de dincolo de poartă Ţine o literă din alfabet. Deşi de mult i se pierdu-nţelesul, Temîndu-vă o murmuraţi încet. 11 septembrie 1969 Distinsa curte E timpul să arăt ce-am învăţat. Să-nchidem cartea coborînd o treaptă. Dar înţelepţii s-au pietrificat, Cel ce aruncă piatra mai aşteaptă. Cum pescuiau indiferenţi în lac, Precaut chiar am pus o întrebare. Nici nu s-a rîs. Un servitor posac Ţintea cu arcul undeva în soare. O tînără supusă de iubit îşi despletea pierdută rugăciunea. Dar niciodată dus la bun sfîrşit Sărutul lor nu-şi va afla minunea. Şi orbi ce văd, dar văzători orbind, Ogari ce şi-au pierdut luptînd miros. Şi vipere pe pulpe reci suind îşi arătau frumoase nefolosul. Or fi departe cei ce n-au ajuns... Mai este timp. Dar ce vorbesc ? Mileniis ! Şi pieptu-acelui domnitor străpuns Mişcă nobleţea unei mingi de tenis. Anacapri Cărţile lui Axei Munthe au înnobilat insula pustie. Anacapri e capitala animalelor din lumea întreagă, fiecare stîncă e un ied, fiecare ied îţi linge mina supus şi pleacă undeva unde noi n-am ajuns încă... Alci pescăruşi vin la sanatoriul lor, delfinii îşi vindecă tumbele de nostalgie, urşii reumatici se întind pe plajă, peştii aleargă după ozonul din preventoriu, veveriţele lui Disney îţi cad pe umăr, corbul lui Poe te binecuvîntează discutînd despre un destin iluzoriu cu vulpile ostenite de fabule şi proverbe, iar un animal preistoric mi se agaţă cu spaima unei mitologii, de vertebre... — Domnule medic, iartă pe netrebnicul pirat, îţi umblă impertinent prin împărăţie şi calcă pe iepuri, pe cîini, pe asini, ca pe-o nemaipomenită poezie... George Dan Ţuculescu Ce lesne-i să prinzi oul între degete şi să-i izbeşti, uşor, sferoidalul bumb, silindu-i coaja-n ţăndări, sparta, să-ţi fie soclu. Simplă-i arta ! Dar trebuie întîi şi-intîi să fii Coliumb, Brâncuşi ori Ţuculescu. Ochi negri-ntr-un ocean portocaliu văzură dincolo de zarea lui văd şi nebuloasa lui ştiu : gălbenuşul plodului viu... Şi-a strîns culori căzute la-ndemînă : din zdrenţele ţesute-n curcubeu de preşuri, din scoarţele, covoarele şi lăicerele cu frunze, fluturi, păsări şi homunculi ; din smalţurile de pe străchini şi ulcele şi arse pete de petrol de pe ceramică; din ochi de bufniţe holbaţi din bolovani, din stol de streşini peste streşini de troiţe, din icoane pe sticlă, Mangalii, Cisnădie — şi le-a încins cu vătraiul penelului pe fiecare vatră de pînză , văpăi de comoară şi de ladă de zestre, ceardace spre lume şi albastre ferestre deschise spre amurguri cu mii de cocoşi, păuni şi fazani şi păsări măiestre... asprime ! — e o stîncă pe pisici. Radu Ulmeanu Descoperire începe trupul meu să nu mai semne cu mine, este o lume goală către cer, în funii lungi îl prinde uneori un dor şi rabdă totul, pentru rîs mai rabdă să iasă-n lună cu un ochi mai mare, începe să mă scoată din tăceri un somn cu dinţi ca o mirare moartă. O pasăre adînc mă zdrenţuieşte, copita unui cal îmi bate în urechi cinci semne scurte, cinci acorduri scurte. Prea bine semăna un ochi cu altul, cum semănăm prea mult cu Dumnezeu. în treacăt Cît de ridicat este universul, nu-l mai poţi atinge cu mîna, nici frunţile nu mai zboară pe deasupra lui încît minunile se petrec mai la vedere. Scapă o dată pămîntul din mâinile legii lui fundamentale şi se roteşte în jurul tău. Crapă capul de sînge al zeilor pe sub ochii noştri la distanţă, veveriţe plîng copacii din lună. La un semn al bufniţei ajung mîma ta cu mîna şi zburăm pe sub stejari ca să ne clocim inimile în pământ la paserile moarte. Dar şopîrlele sînt unise-n tron domnesc, soare dulce li se-ncarcă în spinare pînă scot o limbă ca o caracatiţă cu braţele fîlfîind. Iar pe noi ce ţară ne-a primit că ne umblă gurile de-a valma despre dragoste şi frunze vii. Poate razele privirii noastre în treacăt sînt atinse de luceferi şi se produc în stele moliciuni, explozii, nove, supernove. Smaranda Jelesen Atelier Ciudat atelier, totul devine culoare Nimic nu e-n stare să plîngă In litania blîndă In care doar veghea cu ochi obosiţi Stă în limpede pîndă. O să vină poate şi ploaia Ponderabila, lesnea de pipăit. Florile cad în pămînt In culoare eternă. Dacă zenitul s-ar smulge-n furtună ! Prea simplu, prea viu, prea fierbinte. Acolo, în Nord, stă, de gheaţă, Vechea pămîntului forţă. Regele Lear, fără haine, Umblă bezmetic prin ceaţă. România literară 15