România literară, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 1-13)

1970-01-01 / nr. 1

VASILE BABOIE „FEMEIE CU FLORI’ mmmmmmmmammmmm M. R. Paraschivescu Jurnal / 17 decembrie 1969 Radu Petrescu e numele unui foarte mare prozator român în viaţă. Ii cer iertare în gînd, că mă văd nevoit să fac această precizare : „în viaţă". Dar numele lui are acea discreţie ce nu-l impune atenţiei cititorului decît cînd se leagă de o capodoperă. E uşor să ne închi­puim ce-ar fi însemnat nume ca ale lui Cezar sau Camil Petrescu, dacă nu erau legate de opera lor. Fără să facă parte, neapărat, din familia lor literară, Radu Petrescu era obligat, din clipa cînd s-a dedicat prozei, să scrie cărţi memorabile. Şi a făcut-o. îmi place să-mi reamintesc cum l-am cunoscut. Mă dusesem la o expoziţie de pictură, a lui Paul Gherasim anume, pe vremea cînd ţineam o rubrică parafrazînd cronica plastică, la revista Luceafărul, acum vreo trei ani. Catalogul expoziţiei cuprindea şi o prezentare a pictorului, scrisă cu o frază de mare stilist. O semna Radu Petrescu. Nu ştiam nimic despre el,­ dar în cronica ce-o făcusem expoziţiei nu m-am putut împiedica de a sublinia frumuseţea prezentării. S-a petrecut un lucru aproape neobişnuit : omul mi-a scris, mulţumindu-mi. Aşa am ajuns să-l cunosc, să aflu că e funcţionar în nu mai ştiu ce fel de instituţie, că are patruzeci de ani şi mai multe volume în manuscris. Mi-a spus că, din 1946 cînd a publicat ceva în ziarul Naţiunea al lui G. Călinescu, nu mai tipărise, pînă la acea prefaţă de catalog, nimic. L-am rugat să-mi dea şi mie să-i citesc una din cărţi. A făcut-o şi m-a încîntat. De la descoperirea talentului lui Marin Preda, nu mai cunoscusem o asemenea bucurie. L-am prezentat pe autor şi manuscrisele sale criticului Şerban Cioculescu, pe atunci director al Vieţii româneşti, care l-a publicat imediat. Trebuie să spun că un merit însemnat îi revine şi prozatorului Remus Luca, din re­dacţia aceleiaşi reviste, care mi-a mărturisit încîntarea sa la lectura fragmentelor pe care i le încredinţase Radu Petrescu. Apoi, cu aceeaşi discreţie atît de asemănătoare numelui său, Radu Petrescu a continuat să publice frag­mente disparate, fie în aceeaşi revistă, fie în România literară. Cui are gustul şi priceperea lecturii, nu i-a scăpat prezenţa acestui mare talent. S-ar putea ca într-o bună zi să-i citim şi o carte întreagă. Depinde numai de editori. Dar, pînă atunci, Radu Petrescu mai are frumosul obicei al debutantului timid, de a prezenta cîte un ma­nuscris de-al său unor redacţii literare. Aşa ceva a în­treprins chiar nu demult. Şi iată ce-mi scrie : „Am dus astăzi la Luceafărul un text rugînd-o pe unica doamnă întîlnită acolo, în biroul redacţiei de proză, sâ-l citească şi, dacă îi va place, să-l publice. Era o blondă amabilă care m-a întrebat dacă am mai publicat prin reviste, dacă mi-a apărut vreo carte (în colecţia „Luceafărul") sau dacă e pe cale să-mi apară vreo carte şi a regretat că nu sunt măcar student, pentru că s-a dat recent o dispoziţie să nu se publice proză mai lungă de opt pa­gini dactilografiate. Vedeam că e sincer dezolată şi că şi caută o soluţie bună pentru mine. II cunosc pe X ? pe Y î Z ? (din redacţie). Nu cunosc pe nici unul, i-am răspuns — şi atunci mi-a promis că va vorbi cu domnul Felea, poate că acela va hotărî totuşi ceva favorabil". Despre soarta lui Radu Petrescu şi a scrisului său, n-am nici o grijă. Ce mă îngrijorează e redacţia revistei Luceafărul, unde responsabilii cu proza nu ştiu, după trei ani de cînd Radu Petrescu publică în presa noastră lite­rară, cine este el, ce car de talent aduce în literatura noastră şi — mai ales — că n-are de loc nevoie să-l cunoască nici pe domnul Felea, nici pe domnul X, nici pe domnul Y sau Z şi nici chiar pe domnul Q. Şi chiar dacă nu l-ar publica nimeni, manuscrisele lui Radu Petrescu vor însemna, indiferent după cîţi ani, o dată marcantă în literatura română. Ştiu bine ce spun, nu sînt la entu­ziasmul primei lecturi, iar dacă Radu Petrescu nu e tipărit atîta şi aşa cum o merită, pierderea e mult mai puţin pentru el şi mult mai mult pentru proza noastră modernă. * * Serile trecute m-am văzut într-un birt cu un foarte vechi și întîmplător cunoscut. La început, nu știam de unde să-l iau, mai ales că-l văzui venind spre mine cu mîna-ntinsă și rînjindu-mi sincer cu o gură în întregime ferecată-n aur. Probabil, sclipirea acestui preţios metal mi-a fost călăuză — era unul din ofițerii fostului Minis­ter al Propagandei unde mi-am făcut serviciul militar în timpul războiului. — Ce faci ? Nu credeam că o să te mai întîlnesc, șî-a comandat el o cafea. Pînă mai ieri circulau despre dum­neata tot felul de zvonuri. — Despre mine ? — Despre dumneata, despre alţii, despre... Nu ştii cum e lumea ? Dacă mi-ar sta în putere i-aş închide gura. — Cum adică i-ai închide gura ? m-am revoltat, fără să-mi dau seama, şi nu atît cuvintele m-au revoltat cît gestul pe care l-a făcut, zbicindu-şi mîna şi închipuind un căluş: — Uite-aşa ! — N-ai de ce să-i închizi gura. Şi nici n-ai avea cum ! — Ba aş avea ! m-a asigurat fostul ofiţer de la fostul Minister al Propagandei. Aş da o lege. O lege împotriva zvonurilor. Asta i-ar lecui imediat pe toţi. Sinceritatea cu care vorbea despre o asemenea lege m-a uluit şi m-a tulburat. Şi cum de obicei omul se poate duce cu gîndul oriunde, am încercat să-mi imaginez ce-ar fi dacă fostul ofiţer n-ar fi numai un fost ofiţer, şi ambiţia asta a lui cu legea împotriva zvonurilor n-ar fi numai o vorbă aruncată într-un birt ? Pe vremea lui Antonescu, sub plină ocupaţie hitlerista, se putea citi prin locurile de mare frecvenţă umană, poştă, gări, holuri de instituţii, un afiş versificat ce suna astfel: Cine limbă lungă are Cinci ani va tăia la sare.« Dar ce mă duc eu la anii războiului ? Mai bine »-O viu de la antici. Artaxerxe, mi se pare, era cel care­ a dat poruncă să fie legată în lanţuri marea, ca să nu-i mai răstoarne corăbiile. Ideea legiuitorului contra zvonu­rilor îl aşază deopotrivă în familia acestor doi „A* , Artaxerxe şi Antonescu. Să-i fie de bine ! Mă voi pregăti să înregistrez nişte zvonuri... de prima calitate ! Aşa cum numai românul ştie să le facă : pipărate, ardeiate şi insesizabile. Marele sfînt păgîn al acestor pămînturi ne­­fiind atîta Esop, cît Nastratin. Dar, acuma, să vorbim şi serios. S-ar putea găsi vreo­dată cineva care să creadă că mişcarea spiritului şi cir­culaţia lui, într-un secol al radio-televiziei, al tranzis­­torilor, al sateliţilor artificiali şi al aterizării pe Lună, poate fi oprită printr-un decret de lege ? Evul Mediu a fost făcut ţăndări de către activitatea subtilă şi tenace a şanselor, dar şi a propagării cuvîn­­tului prin mişcarea oamenilor de la un loc la altul, dintr-o ţară într-alta, determinată de înflorirea comer­ţului. Dar astăzi ? Cînd aşa-numitele mass-media, adică mij­­loacele de comunicaţie directă cu masele, cunosc o în­florire ce nu mai poate fi oprită decît dacă desfiinţăm cu totul folosirea curentului electric ! Şi, bineînţeles, a bateriilor de tranzistori. Dar noi ştim, de la Lenin încă, prea bine că socialism fără electricitate nu se poate ! Circulă mult, de vreun an încoace, o formulă care se reclamă de la Marx , anume că libertatea ar fi „necesi­tatea înţeleasă". Că Marx o fi spus aşa ceva, n-avem nici o îndoială ; e pe deplin în spiritul filozofiei lui. Dar o necesitate înţeleasă nu e totuna cu una acceptată; aicea vine prietenul şi colaboratorul lui Marx, pe numele său Friedrich Engels, care ne învaţă că eroismul şi vio­lenţa sunt şi ele date ale istoriei. A fi liber însemnează a înţelege necesitatea, dar a o şi refuza — prin folosi­rea conştientă a dialecticii necesităţii însăşi — atuncea cînd ea-ţi este potrivnică, îmi vine să zîmbesc jenat că trebuie să invoc nume şi umbre atît de prestigioase, cînd e vorba de o ridicolă discuţie într-un birt privind înăbuşirea zvonurilor printr-o măsură administrativă. Cel care s-a gîndit la aşa ceva, însemnează nu numai că nu are habar de „necesitatea înţeleasă", dar că nu e liber el, în primul rînd. Dar cum spuneam, totul nu e decît o ridicolă discuţie într-un birt. Virgil Teodorescu Bilet de drum Umbrarul apei ne însoţeşte prin frîntele talazuri de arbori spintecaţi, puterea fără margini a-nchipuirii noastre ne macină prezenţa şi uruiala ei, ca fluturii de aur pe rochia de seară, ne-acoperă nemaivăzut de-ncet, căruţe încărcate cu ghirlande, fluviatile dune în toamnele tîrzii... Spectacol Eu am văzut priviri pe unde­ am fost întîrziate ca un adăpost din epoca de piatră, am văzut această şubă neagră de mazat a ochilor în luptă cu vederea, prăpastie umplută cu petunii şi acvilă clocind în munţii Lunii... Punct cardinal Azi am strivit cărbuni. Mai am un gram de combustibil oacheş, sumbră gamă a sîngelui în care se destramă o umbră de ţăran avînd pe cîmp sub o feştilă rîncedă de seu. Pe margini ude, clăile de fîn. Roşcatele femei ascund în sîn o turtă de hamei, un şarpe colorat cu clopoţei şi fiecare pare un stîlp fumegător de sare." România literară 3

Next