România literară, ianuarie-martie 1971 (Anul 4, nr. 2-13)
1971-01-07 / nr. 2
Cititorul necunoscut Stăruie o credinţă în rostul scrisului nostru, care se mărturiseşte de-a dreptul, pentru care se oficiază în ceasurile de lucru şi singurătate, căreia îi sînt păstrate legile ascunse ale cuvîntului: credinţa că scriem pentru Cititorul necunoscut, în existenţa căruia ni se cumpăneşte existenţa. Situat printr-o împrejurare cosmică într-o pustietate absolută, fără iluzia altor fiinţe umane, un om, chiar în muţenia disperării lui, ar fi în afara soluţiei unei comunicări. I-ar lipsi acea realitate care în subiectivitatea ei să releve existenţa lui obiectivă. Chiar adăpat de rîuri de lapte şi miere, ocrotit de o lumină cerească şi cruţat de fiarele rămase în amintire, acea licărire de suflet s-ar topi în ţărînă, ca un bob de rouă. I-ar lipsi realitatea umană pe care în subiectivitatea lui să o exprime în existenţa ei obiectivă şi să o comunice ca atare. Piatra nu s-ar mai chema piatră, soarelui nu i s-ar mai spune soare, şi vorbele s-ar depărta de cel ce le rostise pînă atunci, tîrîndu-se ca nişte fiinţe primordiale. Împrejurările cosmice ne cruţă însă, şi în pustietatea de frig şi de întuneric ce ne înconjoară, în ţesătura de raze nimicitoare şi în ploaia de pietre ale nimănui, nu bucurăm lîngă obrazul pămîntului, domesticim cuvintele ca să exprimăm o biografie, dăm timpului virtuţile sîngelui şi alcătuim o comunitate, îi spunem istorie şi întemeiem o ţară, cu toate ale ei, de la pîinea zilei la năzuinţele cele mai alese. O idee mare a luptei şi dreptăţii sociale, în durata înfăptuirii ei, nu cruţă semnele zodiilor şi răspunde cotidian cu conştiinţa realităţii încăpăţînatelor amăgiri şi deşertăciuni, trufaşului sentiment al sfîrşitului, dă celui care are urechi de auzit şi ochi care să vadă înfăţişarea statornică în devenirea ei, contemporană mereu sieşi, alumii în care trăim. Aici, în spaţiul nostru geografic, stăruie credinţa în rostul frumos a ceea ce facem, şi aceasta vrem să o mărturisim încă o dată. Paginile pe care le tipărim, fie că sint cărţile ce conturează o biografie şi o structură a cuiva anume, fie că sint revistele, în care se definesc o biografie şi o structură a timpului şi generaţiilor, sînt aşteptate şi sosesc mai devreme ori mai tîrziu în mîinile acelora care sînt creatorii bunurilor de toate zilele. Ne bucurăm în fiecare clipă de lucruri nesemnate de nimeni, noi avem însă dreptul celor aleşi, de a trimite cuvintele noastre cu iscălitură şi cu iluzia eternităţii. Această iluzie ne este scumpă, şi ne-o dă Adevărul şi valoarea ideii, iar tiparele ei sunt ale existenţelor pe care cuvintele le exprimă. Cititorii noştri sunt oamenii de toate virajele, alături de care trăim, pentru care se creează cu necesitate bunurile cu vii şi care definesc prin destin şi prin actul suprem al creaţiei un orizont de cultură. Sunt aceia şi fiii acelora care în împrejurările decisive ale ţării au luptat cu preţul sîngelui lor pentru răsturnarea unei orînduiri nedrepte, care au dat vieţii sensul revoluţiei, oamenii artei şi ai culturii, ai industriei şi ai pămîntului, ai ştiinţei şi ai apărării, sint oamenii ţării de astăzi şi de mîine. Cum gîndim şi ce le spunem cititorilor noştri ? Cum cîntărim, în revista pe care o edităm, valorile de cultură, şi cum situăm ideile noi spre a fi înţelese în puterea lor şi spre a fi drepte în ceea ce apără ? Multitudinea preocupărilor şi diversitatea opiniilor, realitatea vieţii literare în continuă înnoire, dar şi în statornicirea şi preţuirea creaţiilor autentice, sunt grijile şi preocupările noastre de redactori, pentru rezistenţa şi durata cărora hotărîtor este sentimentul rostului şi sensului înnoitor a ceea ce facem, întâlnirea din cînd în cînd cu cititorii, confruntarea nemijlocită cu părerile lor despre literatură şi despre revistele literare, la locul lor de muncă şi de relaţii, dialogul cu ei, le simţim ca o necesitate şi o firească obligaţie. Din aceste zile, către anul în care am intrat, dorim ca o asemenea legătură să fie înscrisă în programul nostru, să publicăm în paginile revistei discuţiile cu cititorii României literare din întreprinderi, din universităţi şi din alte instituţii culturale. întîlnirile noastre vor fi cu atît mai semnificative cu cit jumătatea de veac de la întemeierea Partidului Comunist Român va fi nu numai un moment în scrierea unor noi pagini de literatură bună, inspirată din realităţile ţării, ci şi de reflecţie asupra concepţiei filozofice şi a condiţiunilor ei estetice, a drumului, a creşterii şi cinstirii literaturii române. Aceste întîlniri (ca scriitori şi redactori) nu le concepem ca pe nişte sesiuni festive, ci am dori să fie permanente puncte de reper în spaţiul gîndurilor noastre şi al lucrului literar. Ion HOREA în acest număr: 17 scriitori răspund la ancheta „României literare“ 1. CE PĂRERE AVEŢI DESPRE SCENARIILE FILMELOR NOASTRE ? 2. CARE ESTE ECOUL ACTUALITĂŢII IN FILMUL ROMANESC CONTEMPORAN ? • ALEXANDRU IVASIUC : Judecata esenţială • SIMBOLISMUL CULORILOR (text inedit de EUGEN SCHILERU) • D. I. SUCHIANU: Bilanţul marelui ecran • Armele lui Krupp (VD _________________________________ | Proletari din toate ţările, uniti-vă ! Filmul — mesagerul unei culturi Revista noastră găzduieşte în acest număr o anchetă printre scriitori (foşti sau virtuali scenarişti), critici de film şi producători, conducători ai studioului cinematografic „Bucureşti“. Ne aflăm, astăzi, într-un moment al filmului nostru, pe care, personal, îl consider unul ascendent — chiar dacă numai, sau în primul rînd, sub raport moral. Există intr-adevăr o saturaţie, pe de-o parte, de experimentul snob şi epigonic în forme joase la modelele străine şi pe de altă parte, faţă de producţia ternă, cenuşie, calomniatoare a vieţii noastre diurne, atît de pasionantă, de vie, de dramatică şi simbolică. La o conferinţă de presă pe care am avut-o la Roma, în aprilie trecut, cu ocazia zilelor filmului românesc, am vorbit elogios despre filmul italian, despre ce a însemnat el în revirimentul filmului european, în replica aproape nimicitoare dată studiourilor somptuoase şi lucrative hollywoodiene. „Noul realism“ pe care Italia săracă şi inimoasă l-a relevat lumii prin De Sica, Rosselini, culminînd apoi (cînd curentul părea secat, manierizat) prin uriaşii Fellini şi Antonioni, a creat şi la noi, spuneam, o impresie puternică, iar anul 1959, în care publicul românesc a vizionat filmul Nopţile Cabiriei al lui Fellini a însemnat un şoc binefăcător, primul contact cu unul din titanii filmului modern. Am fost întrebat atunci, de un ziarist, în legătură cu filmul românesc de actualitate, pe cine vrem noi să „imităm“ acum, dată fiind admiraţia manifestă faţă de maeştrii filmului italian, la a cărui şcoală vrem să ne înscriem şi să ucenicim ? La cea a „analistului“ Antonioni sau la cea epică şi virilă, profund realistă, a lui Fellini ? La nici una, am răspuns. Pentru filmul nostru a trecut timpul uceniciei. Sunt etape pe care un organism — chiar şi unul artistic — dacă nu le epuizează, trebuie să le sară. Şansa filmului românesc este de a fi el însuşi, de a oglindi, cu mijloacele sale originale, realitatea românească, socialistă, ce nu seamănă cu nici una de pe glob, în particularităţile sale, în conturul şi personalitatea sa. Noi, românii, avem o experienţă afectivă şi o maturitate socială, de gîndire, profundă, extrem de interesantă, ce se reflectă deja în alte compartimente ale artei, în literatură, în muzică, în plastică, în arta spectacolului de teatru. Ea trebuie să fie oglindită, în fine, și în filmul românesc, în cel viitor, care începe astăzi, care a început deja, prin cîteva titluri, e adevărat încă 0 disparate, care a început cert, în nerăbdarea noastră, în conştiinţa noastră morală. Ţările vecine, socialiste, Şi-au înscris, deja, numele, pe cele mai înalte culmi ale filmului lumii şi, de pe acum sunt istorice şcoala poloneză, cea sovietică şi, de cîţiva ani, filmele cehe, maghiare şi sîrbe au cucerit trofee importante şi au sedus critica cea mai exigentă. Filmul cu larga sa audienţă şi limbajul său universal e un mesager al întregii culturi, el poate calomnia sau afirma, promova, o întreagă cultură naţională. Noi avem nevoie de un asemenea mesager, o acută şi binefăcătoare nevoie şi respingem cu toată hotărîrea o pseudo-artă care poate dezinforma atît de primejdios. Scriitorii, artiştii plastici, compozitorii, regizorii şi excelenţii noştri actori de teatru nu merită şi resping un astfel de ambasador şi cu ei întregul public românesc atît de apropiat şi de încrezător în destinul mare al culturii noastre, cel care construieşte societatea noastră socialistă, bunurile materiale şi spirituale. In aprecierile făcute asupra artei filmului, conducerea de partid a trasat tocmai aceste indicaţii : filmul trebuie să reflecte munca şi viaţa constructorilor societăţii noastre noi, româneşti, să fie un militant, la un nivel artistic tot mai înalt pentru idealurile umane şi morale ale comuniştilor, ale întregului popor. Pentru filmul istoric care evocă trecutul nostru naţional, pentru filmul de actualitate în primul rînd, în care să ne recunoaştem şi care să ne reprezinte. Şi la a cărui premieră să nu trebuiască să plecăm ochii, stingheriţi. Publicăm această anchetă despre scenariul literar, pentru a veni in ajutorul scriitorilor şi producătorilor, pentru că, după cit se pare, o primă scuză a deficienţelor unor filme este scenariul, această partitură de idei şi sentimente, acele rînduri scrise din care trebuie să ţîşnească viaţa, în formele ei esenţiale, pregnante. îndemnăm astfel scriitorii să participe cu întreaga lor experienţă şi cu toată măiestria lor la scrierea unor scenarii bune, pline de miez, cu un dialog sclipitor, greu de sensuri. Un scenariu pe care să-l urmărească pînă la realizare, care să constituie punctul de plecare al unui film în care ei să Nicolae BREBAN (Continuare in pagina 26)