România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

zîmbi mulţumit, spunîndu-mi : „A, te amesteci şi dum­neata în această viitoare. E bine că ai scris ceva con­centrat. Eu îl voi ceti, şi te rog să treci mîine pe la 10, ca să-mi afli părerea“. Cînd am sunat a doua zi clopoţelul la uşa casei pro­fesorului meu, am fost întîmpinat de valet, cu un pa­cheţel în mină, care conţinea manuscrisul meu şi în plus cîteva rînduri pe o pagină suplimentară, în care am recunoscut de la distanţă slova magistrului : „Domnul profesor vă roagă să-l scuzaţi că a trebuit să plece şi v-a scris pe această foaie ceea ce urma să vă comunice verbal“. După această comunicare m-am retras, iar pe stradă am cetit nerăbdător rîndurile scrise. Iată ce spunea a­­proape textual : „T.M. roagă pe Dl. Petrovici să ducă bunul său arti­col la redacţia „Epocii“ ca să apară cît de curînd“. Rîndurile cuprindeau şi o apreciere favorabilă pentru articolul meu, dar mai ales o recomandare către di­recţia „Epocii“ ca să-l publice neîntîrziat. Ceea ce s-a şi întîmplat. Îndată după publicare am primit felicitări numeroase de la tinerii mei colegi şi amici, care îmi spuneau că am luat o poziţie bună între cei doi belige­ranţi... Dar mai important pentru mine era să văd ce vor zice beligeranţii înşişi ! N-a trecut mult şi am luat succesiv cunoştinţă de părerile acelora pe care le aşteptam cu puţină emo­­ţiune. Pe M. Dragomirescu l-am întîlnit întîmplător într-o librărie. A venit întins la mine şi mi-a spus în esenţă următoarele : „Ai intervenit şi dumneata. Ai spus lucruri intere­sante, numai că te-ai mărginit să le afirmi, fără să le dovedeşti. Articolul era prea concentrat şi te-ai grăbit să-l închei cu o expresie categorică : «Atîta şi nimic mai mult»". I-am răspuns politicos : „Eu cred că articolul meu nu conţinea numai afirmări, ci şi întemeieri“. „Da, obiectă profesorul, insă dovezile sunt puţine ; de altfel, dovezi suficiente nici n-ar fi încăput într-un singur foileton, ci ar fi necesitat mai multe“... Am înţeles, îşi făcea discret apologia şuvoiului de foiletoane în care s-a intercalat, pe neaşteptate şi supă­rător, foiletonul meu. Am replicat dur : „Fiecare om îşi are modul lui de a înţelege şi modul lui de a scrie“. ,,Cred că nu te-ai supărat“, adăugă dînsul cu bonomie. „De loc“, i-am răspuns îndată- „De altfel deprecierea d-voastră este îndeajuns de contrabalanţată de aprecie­rea lui Titu Maiorescu, acel care a trimis articolul la «Epoca»“. L-am salutat după asta şi am ieşit din librărie. Chestiunea acestei de a doua recenzii nu s-a terminat aci. Peste cîteva zile, ultimul număr din „Sămănătorul“ apărea, în fruntea revistei, cu un articol al lui N. Iorga (primul şi ultimul) asupra lui „Manasse“. Nu era nici o îndoială că articolul marelui profesor fusese deter­minat de intempestivul meu foileton. Articolul avea un titlu identic cu al meu şi se sfîrşea de asemenea cu afirmaţia : „Atîta şi nimic mai mult“. In plus, această încheiere era aşezată între ghilimele, ceea ce indica precis referinţa la articolul meu. Intervenţia lui N. Iorga avea şi dînsa caracterul unei analize literare. In ce priveşte concluziile, ele diferă mult de ale mele. Eu conchideam că „Manasse" e o lu­crare valoroasă . N. Iorga o socotea în cel mai bun caz mediocră. Deşi aducea o notă nouă faţă de campania „Sămănătorului“, el nu putea să se despartă de poziţia revistei în fruntea căreia continua să activeze. Cît priveşte cea de a treia recenzie, a avut loc cu mult mai tîrziu, la vreo trei decenii de la celelalte două. Eram vechi profesor la Universitatea din Iaşi, coleg şi prieten cu G. Ibrăileanu, cînd s-a produs surprinzătoa­rea apariţie a romanului său, „Adela“. Surpriza nu era nejustificată. Ibrăileanu scrisese ex­celente critici literare cu remarcabile adîncimi, dar sti­lul îi era mai mult neglijent, în orice caz nu-şi bătuse capul să-l subţie şi nici să-l cizeleze. Romanul „Adela“ nu are decît două personaje : pe titulara romanului, o drăgălaşă şi captivantă femeiuşcă şi partenerul ei, un om în vîrstă, puternic îndrăgostit de ea. El o plimbă prin diverse ţinuturi pitoreşti, şi din ce în ce mai aprins, dar fire timidă, poate intimidat de deosebirea de vîrstă, îşi permite îndrăzneala culminan­tă, cu care romanul se încheie , îi acoperă braţul gol cu un torent de sărutări, înaintînd pînă la umăr. Analiza literară a acestui duet sentimental (nici A­­dela nu era absolut indiferentă) este remarcabilă şi impresionantă, dar mai cu seamă ceea ce­ uimeşte este admirabila stilizare a operei, de o formă literară desă­­vîrşită, cu imagini neaşteptat de noi şi frumoase. Entuziasmul meu nu era de altfel ceva izolat, căci n-am auzit pe nimeni să facă rezerve, inclusiv pe Eu­gen Lovinescu, rivalul lui Ibrăileanu, care mi-a spus cu o jumătate de voce : „Să-ţi spun drept, romanul este bun, foarte bun". Cînd redacţia „Adevărului literar“ a crezut de cu­viinţă să-mi solicite un articol asupra acestui roman, n-am ezitat nici un moment şi l-am scris într-un suflet. Cînd articolul meu a apărut, Ibrăileanu căzuse la pat lovit de o boală necruţătoare, care n-a putut fi înlă­turată, nici măcar ţinută în frîu. De la Iaşi, el a fost transportat la un spital din Bucureşti unde a zăcut cîteva luni şi pe care l-a părăsit numai aşezat în sicriu... Un prieten comun, care l-a vizitat la spital în timpul suferinţei, mi-a comunicat că bolnavul luase cunoştinţă de articolul meu, îl mişcase şi că voia să-mi scrie cînd se va fi simţit puţin mai bine. Scrisoarea n-a mai sosit niciodată şi cu toate că aş fi fost fericit să posed aceste rînduri pe care nu le-a mai putut aşterne, sunt şi astăzi mulţumit că, entu­ziasmat de lucrare, am scris, cu reală însufleţire, cea de a treia şi ultima mea recenzie literară. V Nicolae Schit de ape Paznic văruitelor nopţi la zulufiile cu miros îngeresc din grădina bobului de singe ce îndură piatra sub valuri cu blinde lăcaşuri unde zac zăvoriţi sfinţi de nisip de scoici şi de sunete spun vorbe despre vorbe de coline străine elegii despre spaima gîtului-lujer la care nu s-a găsit talisman potrivit broasca aceea strivită uscată murdară încrustată cu solzi şi legată cu alge schit de ape deschis şi icoane cîntate cu glas de penumbră şi lumină tîrzie şi în ora de valuri ce acoperă insula orbeşte un inel cu parafa albastră la urechea calului alb care aşteaptă vechi cortegii de sunete moştenitoare ale tristei agoniseli de vrăji şi vin negru pentru jertfa din urmă de pe buzele groase tăiate în piatra timpului — trepte de­ altar — la care se-nchină şi marea şi marea Timp Beau nălucirea pietrei adîncă şi prelungă de şoapte şi săruturi brumată ca un vin Tu o întorci încet spre miazănoapte şi ninge din senin Desen de Valentin POPA Alt timp — interiorul unui cuvînt — coboară (Pendul al lui subţire şi goală rămîi tu) Fragile alcătuiri din pulberi şi din umbre grăbite-mi cer : ne du ! Cu ochiul verde al pietrei în cîrlionţi Trunchi vechi Gol ascuns peste care răstignit e un trunchi din cenuşă şi lacrimi clădit gol ascuns ochi sunt frunzele care au uitat să mai plîngă şi refugiul e ultim ochi sunt frunzele Rar mai picură miere dintr-o ramură verde Fiare două rădăcine i-o rod rar mai picură Taie Alba sau Neagra trunchiul vechi se cutremură şi fu prins între crengi taie Alba sau Neagra Sus pe mal inorogul cu un corn lung tainic far — te mai caută sus pe mal inorogul Motoc jos un şarpe de aur într-o baltă de flăcări care cresc şi te caută jos un şarpe de aur Putred drum se închide un perete la stingă cu vechi capete de­ apside putred drum se închide Sorbi din miere cerească cînd extaz și cînd spaimă auzi trunchiul cum cade sorbi din miere cerească... Ea Sună din vremi fără urmă ochiul ei gong solzos din piei negre de șarpe care ne-a fost ocrotire La subalterna mare o insulă de reci și triste flăcări înclină unda cînd Ea coboară goală pe galbenele trepte de petale pătate cu vin negru — Ea care ne-a uitat­­— în preajmă cele nouă stăpîne peste noriul iubirii zis Busiris — nopteasa care scrie c-o pană roșie hotarul norilor pe care a născut-o vîntul care desface pizma cu belşugul buzelor cu meşteşugul lor cea dreaptă în rostiri şi care nu ne caută de cînd a născocit alt prinţ al umbrei şi noi Vernofre­ o plîngem şi o păstrăm în inimi ce bat ca una singură cea care ne-a primit numai în vis sămânţa să ne rămînă numele rîurilor fiul numelui rîurilor... Corabie Firul din geana ta căzut e un catarg de sunet nevăzut pe care unii îl transcriu : o rază — un punct vioriu El la corabia secundei neclintit împins de răsuflarea nimănui sunet plutire starea lui de rit și rătăcirea rătăcirii lui învăluiri de irizări defuncte și nici un călăuz (poate surîsul tău confuz) un steag al golului trei puncte... Şi peste linii verzi alunecînd spre-ndepărtate ţinte rotitoare doar ochii tăi mi-au fost pe rînd şi ancora şi pînza care... Tot ei coboară acum şi ora pe-o stea de orgi lichide cînd golu-n sine se închide şi-n crini­e-mpotmolită prora Alabandina Cu ochii orbi şi lacrimi vechi pe buze (pulberi de sticlă tăioase şi confuze) cu coborîtul călare pe un val la curtea-mpărătească de cristal din sunetul deschis alabandina pe care-l îngînase şi lumina şi unde s-au unit un punct şi-o punctă în patima lor neagră şi defunctă Vai aici insul de nisip a nins mihnirea somnoroasă de unde s-a desprins şi palide-undiri sub care se ascund noi dibuiri şi clinchete de prund lungi ţevării şi grote de argint care te mint cînd nu te mint cu voci tîrzii ce nu mai pot să scape din vechile cochilii de umbre și de ape _____________________________| deschisă este ziua unui surîs uitat dar mina care-l poartă — colină hotar din unghii roșii sfios i-a ridicat de aur de zăpadă — de sticlă — ! România literară .

Next