România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-06-10 / nr. 24
plastici Prin galerii Lansată de regretatul Petru Comarnescu, pictura Luciei loan şi-a găsit cu vremea nenumăraţi adepţi şi susţinători. Din plutonul de artişti folclorizaţi, Lucia loan se numără, intr-adevăr, printre cei care au renunţat la „zelul etnografic“, căutînd să se plaseze pe coordonatele unui stil , artista și-a descoperit un timbru de factură expresionistă — atît de rar întîlnit în pictura românească. Culorile ies din tub „cu un suspin de eliberare“, divulgînd traume intime prin vehementele tonale. Prioritatea acordată roșului, ca o concluzie finală în rezolvarea tabloului sau, dimpotrivă, ca un factor genetic al înlănţuirilor formale, se justifică fie prin subiectivismul relaţiei artistobiect (cu intenţia însufleţirii lui), fie printr-o încărcătură simbolică cu intenţii magice. Cultivarea metaforei (care poartă în ea amprentele unui stil) şi a formelor dizarmonice, proiectate la suprafaţă din zonele abisale ale conştiinţei, impune o consecvenţă în variaţia formală. Aş spune mai degrabă că Lucia loan nu creează simboluri, ci le adoptă (masca, de exemplu), ridicându-le la rang de obsesii (ochiul), diformîndu-le nu pentru a le răpi integritatea, ci pentru a păstra legătura cu zonele misterului. Lecţia picturii lui Ţuculescu nu se uită uşor. Prin regizarea volumelor („Anotimpuri“ — ansamblu spaţial) în care suntem invitaţi să pătrundem, prin plăsmuirea formelor spaţiale („Animal dedus“, „Coloană“, „Indicator“, „Mediul de lucru"), Barbu Niţescu se desprinde din grupul pictorilor de la Apollo. Artistul de care vorbim şi-a stabilit „tabăra de lucru“ în domeniul formelor geometrice elementare : cub, paralelipiped, romb etc... Dar în interiorul acestor constante, dincolo de „centura“ imuabilă a geometriei, asistăm la neaşteptate transformări, metamorfoze care tind să distrugă ordinea propusă iniţial. Este vorba de fapt despre o aspiraţie riguros senzorială (chiar dacă „peisajele“ apar reduse la forme esenţiale ca în grădinile japoneze, chiar dacă „animalul dedus“ se află imobilizat în spaţiul romboidal etc... etc..., imprevizibilul, ca rod al imaginaţiei, rămîne pe primul plan către geometrie : forma particulară tinde încontinuu spre forma etalon, purificată de orice abatere de la dogma geometriei pure. Colegii săi de sală — Gil Nicolescu şi Theodor Bogoi disecă aceleaşi probleme spaţiale, dar păstrîndu-se în cadrele bidimensionalului. La Theodor Bogoi structurile realizate din materiale „casnice“ (aţă, ace, cuie...) ne dezvăluie un univers liric percutant („Orgă în cîmpie“, „Zbor peste cîmpuri“, „Bărăganul“, „Iluzia corăbiei feniciene“). Dar uneori „firul Ariadnei“ se încîlceşte în multitudinea cuişoarelor fixate ca puncte de reper, sufocînd întreaga compoziţie. Alteori, intervenţia brutală a culorii duce la eclectism. Gil Nicolescu „se amuză“ numai, filozofînd pe tema spaţiilor esenţiale şi neesenţiale, rezolvarea provizorie a acestui conflict împingîndu-l spre neant (pentru a face un colaj de titluri). Ruxandra GAROFEANU-NADEJDE PETRE BALOGH OAMENI ION SĂLIŞTEANU ASPIRAJÎE ION PACEA FORMA FLORALĂ ION SĂLIŞTEANU : „Arta - dat definitoriu al condiţiei umane“ — Se identifică oare viziunea contemporană asupra artei cu o distrugere a „spaţiului picurat“, a figurativului ? — Nu cred în această identificare decit în măsura în care suntem robii unui concept limitat asupra noţiunii de figurativ. (Lucru care, din păcate, se mai intimplă nu numai in rindurile marelui public.) Capacitatea de figurare a artei este mult mai amplă decit sensul imediat, explicit al imaginii. Alături de condiţia estetică a imaginii plastice există concomitent şi condiţia ei social-tematică şi aceea de document secret asupra unor valori psihologice şi temperamentale. Şi uneori figurativul este privit unilateral, scăpîndu-se din vedere unele din aceste aspecte. — Credeţi într-un raport de echilibru intre valorile spirituale şi cele materiale ? — Cei doi termeni sunt, cred, concomitenţi in cazul unor valori reale, deşi echilibrul lor nu e ciştigat o dată pentru totdeauna. De-a lungul timpului se petrec alterări sau descoperiri de semnificaţii in expresia imaginii plastice, fenomen ce ţine de evoluţia sensibilităţii umane. Întotdeauna însă aspectul material, legat de tehnică, de funcţionalitate, de confort nu poate fi neglijat. Societatea işi cere exponenţii ei pe plan artistic şi, alături de imaginea confesiei de descărcarea afectivă individuală, va exista opera ce slujeşte societatea ca instituţie cu un orgoliu tehnic ce atestă valori materiale pe care individual nu le poţi atinge (de la piramide pină la edificiile şi formele de înaltă cutezanţă tehnică ale vremurilor noastre). — Cum vă imaginaţi pictura secolului XXI ? — Nu ştiu cum va fi şi nu cred pe nici unul dintre cei ce anunţă cu certitudine chipul viitor al artei. Cred, însă, că arta va exista mereu ca un dat definitoriu al condiţiei umane, mulindu-se — intr-un proces cu siguranţă nu lipsit de dramatism — pe tipul sensibilităţii omului de miine. — Ce aveţi pe şevalet ? — Am peste 30 de lucrări deja gata in aşteptarea unei expoziţii în străinătate. Aş dori să realizez o nouă suită, ca un pasagiu spre ceea ce intenţionez pentru viitor, care, deşi foarte vag, încă aidoma unei presimţiri, incepe să se contureze tot mai puternic, ca un lucru ce trebuie neapărat rostit. Rep. 26 România literară controverse . Răzbaterile şi abaterile unui critic Cînd unei lucrări îi este contestată valoarea, singura atitudine demnă pe care o poate afirma autorul ei este tăcerea. Există un judecător imparţial şi necruţător, pe care nu-l poate forţa nimeni : timpul. Timpul îşi va rosti verdictul, deasupra patimilor, deasupra invidiilor, deasupra intereselor meschine, în momentul cînd curgerea anilor le va fi făcut ineficiente. Atunci se va şti fără echivoc unde se află dreptatea. Anumiţi autori şi anumite lucrări nu pot evita, prin însăşi natura lor şi a conjuncturii în care apar, destinul unei situări tîrzii. Iată de ce sînt refractar din principiu la orice polemică personală în jurul valorii monografiei Andreescu. Oricine are libertatea să o aprecieze cum crede de cuviinţă. Dar se pare că oricine are şi libertatea de a abuza de buna credinţă a cititorului. Aceasta nu mai este o problemă de valoare. In România literară din 3 iunie a.c. a apărut articolul O monografie in controversă de Vasile Drăguţ. D-sa nu este numai critic de artă ; este, pină în clipa cînd scriu aceste rînduri, şi preşedintele biroului Secţiei de critică a U.A.P. în această calitate, singura care ar putea oarecum justifica tonul semioficial şi rostirea în numele unei colectivităţi ce-mi „înconjură cu tăcere“ cartea „atît de arătoasă“ — aserţiunile d-sale capătă o semnificaţie deosebită. Este unica motivare a intervenţiei mele. Din păcate, ea nu poate fi îndeajuns nici de amănunţită, nici de completă. Spaţiul de care dispun aici este limitat ; în plus, cele mai convingătoare probe sunt legate de confruntarea afirmaţiilor lui V. Drăguţ cu textul monografiei Andreescu. Il rog pe cititor s-o facă, în măsura în care este interesat şi nu-i este prea incomod accesul la lucrarea mea. Ca să fiu scurt : 1. Andreescu nu este propriu-zis o lucrare de critică, ci de istoriografie. De aceea nu am considerat că ea intră in categoria operelor care pot fi sancţionate cu Premiul criticii şi l-am refuzat printr-o întîmpinare scrisă, adresată conducerii U.A.P., înainte de a fi fost definitivate hotărîrile comisiei de premiere. In urma acestei întîmpinări, comisia a decis ca premiul să-mi fie totuși acordat, dar nu pentru monografia Andreescu, ci pentru activitatea mea profesională din anul 1970. Reformularea motivării premiului, iar nu meritul monografiei, este — după cite ştiu — cel care a stîrnit „discuţiile vehemente“ pe care le invocă fără alte precizări V. Drăguţ. 2. D-sa prezintă inexact atitudinea scriitorului Eugen Barbu (v. O lucrare monumentală, în România liberă din 15 aprilie a.c.) ; în virtutea acestei inexactităţi face afirmaţia că s-ar afla „în deplin consens“ cu autorul Gropii, cînd în realitate există un dezacord cvasi-total. Citez spre confruntare finalul articolului lui Eugen Barbu : „...datorită acestei munci strălucite ni se restituie opera unuia dintre cei mai mari mînuitori de penel pe care i-am avut. Documente ale vremii, o interesantă biografie urmărită cu minuţie, reproducerile unor lucrări aproape necunoscute, studiul plin de aplicaţie, cum şi condiţiile tehnice ireproşabile, fac din acest prim volum al trilogiei «Andreescu» unul din acele momente culturale peste care nu se poate trece. Rindurile noastre sărace sînt numai mărturia dragostei ce-i port marelui pictor şi a respectului datorat lui Radu Bogdan pentru marea sa străduinţă...“ 3. Orice istoric care se consacră unei cercetări îndelungate beneficiază de accesul la zeci de biblioteci, arhive, muzee, laboratoare tehnice, foruri administrative şi culturale, şi vine necesarmente în contact cu cadrele lor. Pentru aceasta nu sunt mai puţin autorul scoaterii la suprafaţă şi expertizării a peste o sută de lucrări necunoscute, aparţinînd lui Andreescu, din care cele mai multe au intrat prin contribuţia mea directă în patrimoniul muzeal al ţării. 4. „Istoria acestui volum zămislit de-a lungul a 20 de ani“ este în realitate istoria a trei volume. V. Drăguţ nu are cum s-o cunoască. Este prea tînăr şi nici el, nici alţii, nu posedă acele date importante pe care sunt singurul în măsură să le furnizez. 5. Dacă „nici o lucrare de acest gen nu a beneficiat de condiţii asemănătoare“, e pentru că pină în prezent nu s-a conceput şi redactat vreuna (mă refer la complexitatea ei problematică, compoziţională şi tehnică). Ar fi trebuit mai întîi s-o realizeze cineva ; acel cineva ar fi trebuit nu numai să solicite sprijin, ci să şi muncească foarte intens el însuşi ca să creeze condiţiile dorite. Ar fi trebuit să înfrunte mari dificultăţi şi să consimtă la numeroase sacrificii. Poate că în viitor vor mai apărea asemenea lucrări. Nu ştiu să i se fi refuzat cuiva sprijinul în această direcţie, dacă a dovedit că îl merită. Aici nu a intervenit vreo favoare personală. Ori de câte ori — în urma asiduelor mele demersuri — am fost sprijinit, faptul s-a tradus cu un important profit cultural pentru stat şi public. Se înţelege, o astfel de lucrare (care de altfel e o lucrare de plan, remunerată strict în cadrul salariului meu de la Institutul de istoria artei) reclamă investiţii excepţionale din partea statului. Cu atît este mai gravă eroarea acelora care i-au stabilit un tiraj mult sub nivelul cererii reale, împiedicînd-o să fie rentabilă. 6. Lăsînd la o parte elogiile ce mi-au fost exprimate în presă, singura satisfacţie morală majoră pe care mi-a adus-o monografia Andreescu este aceea de a fi apărut, şi încă în condiţii onorabile. Despre altfel de sprijin moral nu poate fi vorba. 7. Pentru fiecare document publicat sau reprodus de mine există motive ratificate de o lungă experienţă, netransmisibilă lui V. Drăguţ. Este cu deosebire cazul actului privitor la cumpărarea casei părinteşti a lui Andreescu, cel mai vechi din documentele referitoare la artist ; el nu se află într-o arhivă publică. 8. Lucrarea Andreescu constituie un tot, care nu poate fi apreciat prin reducere la monografia „propriu-zisă“ și nepropriu-zisă. Textul final pur, completat în tipografie, corespunde cu 436 pag. dactilografiate STAS sau 22 coli editoriale. 9. Procesul situării lui Andreescu în ansamblul fenomenului nostru cultural face parte din materia volumului II consacrat posteri- Radu BOGDAN (Continuare in pagina 28)