România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-04-22 / nr. 17

breviar Sculptură de Ion JALEA 90 de ani de la naşterea lui Octavian Goga La 1 aprilie, stil nou, 1881 s-a născut, în satul româ­nesc Răşinari din ţinutul Sibiu, marele poet social şi naţional Octavian Goga. Răşinarii sunt o străveche aşezare de săteni liberi (neiobagi), condusă în secolui feudalităţii de un jude ales de obşte şi asistat de vor­nici şi de pristavi în administraţia comunei. Satul a primit în documentele veacurilor trecute numiri de tot felul, dintre care menţionăm pe cele mai apropiate de forma veche : Ruschanar, Roschanaw, Roschenegra, Ro­­senarov, Rosinar, Roschynar, Rozonayr, Russinoir, Rost­­hanar, Ressinorium. în vatra lui primitoare şi-au găsit adăpost vremelnic domnitori glorioşi ca Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Supuşi dijmei prin abuz, răşinărenii se apără cu dîrzenie pentru drepturile lor. La bunicul ma­tern, preotul Ion Bratu, este găzduit adolescentul Mihai Eminescu, şi ajutat de acesta să se primenească, să-şi schimbe straiele şi să treacă în „ţară“ pe la „vama Cu­cului”. Bunicul dinspre partea tatălui a luptat în 1843 în rîndurile tribunului Axente Sever. Duhul revoluţio­nar, pentru emanciparea şi ridicarea poporului, a fost una din înzestrările neamului Goga, de obîrşie aromâ­nă, încercat în rezistenţă împotriva viiturilor asupri­toare. Tatăl poetului, preotul greco-catolic Iosif Goga, s-a căsătorit cu a doua fiică, Aurelia, fiica protopopu­lui Ion Bratu. Ambii părinţi au avut darul scrisului. Recentul monografist al poetului, Ion Dodu Bălan, l-a portretizat cu o mare admiraţie: „Om falnic, sobru în ţinută, elegant în port, cum ie arată toate fotografiile care ni s-au păstrat, ochii lui privind din străfunduri spre cer n-au reflexele viselor albastre, legănate deo­potrivă de mamă şi fiu, dar par păstrători de linişte şi pace. Era un om iubitor de lucruri frumoase, glumeţ, cu fineţe epigramatică în uşoara lui ironie, năvalnic în porniri şi necruţător în judecăţi cu oamenii vremii lui, cum, de altfel, i-a fost şi fiul". Iosif Goga a scris la Telegraful român. Octavian a păstrat imaginea părin­telui său ca aceea a unui „suflet delicat, povestitor vioi şi plin de culoare (...), un cărturar (...) plin de întrebări în faţa vieţii, bucuros de oaspeţi, senin şi complet lip­sit de înclinări pozitive". Mama a publicat versuri în revista Familia. Cu ea semăna poetul fiziceşte, avînd aceeaşi frunte boltită, aceiaşi ochi de culoare albastră deschisă, zîmbetul luminos şi vocea limpede, nuanţată, muzicală. A funcţionat patruzeci de ani ca învăţătoa­re în Răşinari. Cînd România a declarat război Aus­­tro-Ungariei, la 15 august 1916, iar Octavian era de mai mulţi ani stabilit în „ţară“ şi lupta pentru înfăp­tuirea idealului naţional alături de Tripla înţelegere. Aurelia Goga a fost ridicată de jandarmi şi închisă la lagărul de la Şopron. Iosif Goga încetase din viaţă, la sfîrşitul anului 1905. Ea avea să-i supravieţuiască trei­zeci de ani, după ce urmărise cu bucurie împlinirile înzestratului ei fiu, dar şi tatăl a închis ochii după apariţia întîiului volum de versuri, care-l consacra pe Octavian printre marii poeţi ai neamului său. Vocaţia cărturărească era o moştenire dinspre ambii părinţi. O soră a lui Octavian, cu trei ani mai tînără decît el, Victoria, încetată din viaţă la vîrsta de douăzeci de ani, era învăţătoare. Cealaltă sora, mezina Claudia, a pu­blicat poezii la Luceafărul, sub numele Simina Bran şi Maria Bratu. Inspiraţia ei delicată era nutrită de seva folclorică, aşa cum ne-o destăinuiesc cele două strofe citate de Ion Dodu Bălan : „Lună, lună, sită deasă, / Sită de mătasă, / D­e ce-ţi cerni aşa măruntă / Pulberea căruntă ? / — Fată mare, albă fulg, / Nu vezi tu, pe cărăruie / Cum o um­­bră-ncet se suie ? // Lămurit s-aude-n noapte / Cum îşi ţese ruga-n şoapte... / De n-aş cerne pulberea / Umbra nu mi te-ar vedea, / N-ar şti braţele să-n­­tindă, / Nici pe cine să cuprindă“. Ultimul născut, Eugen (1888—1935), cel mai apropiat de Octavian, a luptat alături de fraţii săi liberi în regiunea română din Ardeal, a militat şi după război lîngă poet şi a publicat romanul tezist Cartea facerii. Octavian a fost un copil precoce şi un elev excep­ţional în tot cursul claselor primare, absolvite în satul său natal. A urmat liceul maghiar din Sibiu pînă în ultima clasă, cînd a trecut la liceul român din Braşov. Din prima clasă de liceu, la vîrsta de 10 ani, a început să scrie poezii cu ecouri din lirica eminesciană şi coş­­buciană. La Braşov a avut ca profesor pe Vasile Goldiş, care avea să salute în fostul său elev, cu două luni înainte de stingerea din viaţă a tatălui acestuia, pe „poetul redeşteptării, drept vestitor apostol al unei vremi ce va să vie“. Peste cincisprezece ani, ajuns ministru, Octavian va fi coleg în guvern cu fostul său profesor, cîştigat, poate de dînsul, formaţiei politice de la putere. Talentul său poetic se formează în me­diul universitar de la Budapesta, unde se strînsese o puternică grupare de studenţi români, animaţi de se­tea de cultură. în seria lui, aproximativ, au figurat intelectuali de seamă ai viitorului, ca scri­itorii Victor Vlad Delamarina, Ilarie Chendi şi Alexandru Ciura (citeşte Ţura !), oameni de ştiinţă ca Traian Vuia, Nicolae Drăganu, Ion Lupaş, Ştefan Me­teş, George Murnu. Octavian intră în Universitate la sfîrşitul secolului, în octombrie 1900, ca să fie stegarul luptei pentru eliberarea neamului său şi pentru ridi­carea clăcaşilor. Poetul se gîndeşte şi la un roman, cu titlul poate simbolic, Ioan Botezătorul. Ca şi acesta, Octavian avea să fie un înainte-mergător. Şederea în mediul budapestan ostil n-a fost plăcută poetului, care s-a gîndit de mai multe ori să se întoarcă în satul părintesc şi la coarnele plugului. Aşadar strigătul : „să fi rămas fecior la plug...“ n-a fost numai o temă poetică, aceea a dezrădăcinării care ar duce la deznă­dejde, dacă n-ar rămîne soluţia eroică, a întoarcerii la vechea vatră. Tînărul se refugiază în lecturi dintre cele mai variate, dintre care nu lipsesc filosofii la modă : Nietzsche şi mai vechiul Schopenhauer, care încălzise inimile înaintaşilor de la Convorbiri literare. Lectura lui Dostoievski, cu Crimă şi pedeapsă, a fost aceea care l-a „zguduit mai mult în viaţă“. Poetul era eminescian, dar se lupta împotriva dominaţiei depre­sive a epigonilor eminescieni, susţinînd că „trebuie o zguduire puternică să ne aducă la matca noastră“, împreună cu umoristul A. P. Bănuţ, nu de mult de­cedat, iar apoi cu Octavian Tăslăuanu, scoate la 1 iulie 1902 Luceafărul. Aşadar, o dată cu maturizarea talentului poetic, mo­mentul budapestan este şi acela al unui ideal politic dinamic, al cărui conducător năzuia să fie. Numai aşa se poate explica nefinalizarea studiilor universitare, a căror încheiere nu era pentru inteligentisimul tînăr o problemă, dar căruia diploma, oferindu-i perspec­tiva unei cariere sedentare, i-ar fi închis pe acelea, mult mai vaste, ale agitaţiei politice. Pe noi nu ne interesează însă oscilaţiile unei cariere politice, înche­iată printr-o răsunătoare înfrîngere, cu cîteva luni înainte de sfîrşitul său, ci ultima fază a formaţiei sale intelectuale şi literare. Aci a jucat încă o dată un rol hotărîtor Titu Maiorescu, acelaşi care descoperise ta­lentul lui Coşbuc şi-l chemase în ţară şi care n-a şovăit să recunoască, în versurile de revoltă socială şi naţională ale lui Goga, un foarte mare talent. După trei ani de frecventare a Universităţii din Bu­dapesta, care cuprindea în programul Facultăţii de Li­tere şi Filosofie cursuri foarte variate, ca acelea de is­torie modernă şi de exerciţii de diplomatică, tînărul Octavian absolvă în primăvara anului 1903 „examenul fundamental de profesor secundar de istorie, limba latină şi filologie“, iar apoi, după încă un an de cursuri, îşi ia în iunie 1904, aşa-zisul „absolutorium“. Astra îi acordă, la cerere, un „stipendiu“ — bursa de 1800 „franci“ — pe doi ani, iar beneficiarul ei pleacă la Berlin în toamna aceluiaş an. Urmează cursuri felu­rite, călătoreşte în Italia, îşi publică volumul la Buda­pesta, culege laurii izbînzii, se întristează la moartea tatălui său, şi-i scrie lui Titu Maiorescu, ca unui „pă­rinte plin de îngrijire al tineretului cu năzuinţe spre muncă“. Marelui critic, care a redactat raportul pentru obţinerea premiului academic, îi scrie cu modestia unui învăţăcel, conştient de valoarea muncii artistice : „...e atît de greu să ţii cumpăna unei autocritici severe. Eu simt atît de des trebuinţa unui cuvînt de înţelegere dreaptă, care pe lîngă îndrumări potrivite mi-ar răs­coli în suflet partea cea bună. Atunci aş putea încon­jura mai uşor greşelile de care mă poticnesc de cele mai multe ori, cînd de dragul unei imagini sau cadenţe ajung să fiu prea darnic cu seminţele“. Poetul se măr­turisea nesatisfăcut de scrisul său : „Nu am fost nici­odată pe deplin mulţumit cu scrisul meu, şi nu sunt îndeosebi cu cele din urmă care s-au înfiripat în pri­pă“,­­ îi scria la data de 27 februarie 1906. In urma unei căsătorii bogate, cu „fiica cea mai mică a celui mai înstărit om din Transilvania“, ne spune Ion Dodu Bălan, „Goga urca, o dată cu familia Cosma, scările Palatului regal". Cele ce urmează se ştiu. După al doilea volum de versuri, se cheamă pă­­m­întul (1909), publică, în timpul neutralităţii, răscoli­toarele cărţi : Strigăte în pustiu (1915), în care se afirmă ca un publicist de mare talent şi culegerea de poezii patriotice Cîntece fără ţară (1916). Tot atunci îşi descoperă un deosebit talent oratoric şi ia cuvîntul în marile întruniri publice pentru eliberarea Transil­vaniei, alături de Barbu Delavrancea, N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, N. Filipescu şi preotul Vasile Lucaciu, vechiul erou al procesului Memorandului. în patria reîntregită, omul politic şi publicistul trec îna­intea poetului, a cărui ultimă culegere, Din larg (1939), apare la un an după dispariţia lui. Polemistul, orato­rul, politicianul culeg mari succese, dar cu dureroasa înfrîngere finală, în care s-au reflectat erorile unei opţiuni politice nefaste. Restul să fie tăcere, după vorba adîncă a lui Shakespeare. Șerban CIOCULESCU Victor Eftimiu Poem trist Zăpada se aşterne şi azi, ca şi-altădată Dar nu mai simt acuma cum creşte bucuria Ce-mi încolţea în suflet adîncă şi curată , Cînd începeau să cadă Steluţele de gheaţă în cea dintîi zăpadă. Azi nu-mi tresare nara să sorb mirosul iernii Cînd vîntul se strecoară a­lene printre fulgi Şi-n liniştea adîncă ce-a las-at serii giulgi, Urechea nu-mi mai prinde duiosul zumzăit Ce-l fac, bătînd din aripi, cu farmec negrăit Albinele scăpate iernaticilor stupi. Azi nu mă înspăimîntă poveştile cu lupi Şi cînd s-afundă pasu-mi în albele covoare întinse pe cîmpie, Şi cînd pe alte geamuri coboar­a nopţii tale Eu nu mai simt în suflet adînca nostalgie Ce mă purta cu mintea în vremi patriarhale. Azi faţa nu-mi tresare de flori ca-n altă­dată Cînd fulgii o sărută. Azi nu-mi înalţ Să simt cum se topeşte pe fruntea-nfierbîntată Steluţa de zăpadă ce şi-a pierdut sclipirea. II Ca mîine primăvara va îmbrăca pămintul... Va rîde ciocîrlia în raza dimineţii, Iar sora ei de noapte va plînge-ndurerată Va trece iarăşi vîntul Purtînd peste cîmpie suflarea cald-a vieţii, Va dezgheţa şi lacul... Amanţii nopţii clare, salcîmul, liliacul, Narcişii, trandafirii şi nuferii şi crinii. — Copiii dragi şi palizi ai undei şi-ai grădinii Mişca-vor iar, în aer, năframe­mbălsămate... Mişca-vor iar năframe, ca semne depărtate Spre stelele şirete ce le trimet din zare O lungă sărutare... , Din mugurul ce mîine va răsări pe ramuri Eu ştiu că se va naşte o floare şi un rod, Iar frunza ce mijeşte sub crengile-ngheţate Va întrista, ca mîine într-un amurg de toamnă, Pe cei ce strînşi de mină, cărarea vor străbate Lăsînd iubiri pierdute şi ceruri înstelate... De veacuri e povestea şi iar îşi cîntă cintul Dar noi de ce nu sintem­ aceiaşi totdeauna ? A firei melodie de ce nu mă mai cheamă Ca-n vremea cînd, pe iarbă, îmbrăţişam pămintul, Ce mă primea la sînu-i cu dragoste de mamă ? Atunci urcam spre ceruri privirea-mi însetată Şi vream să sorb în suflet văzduhul, dintr-o dată Iar freamătul pădurii, al apei, al cîmpiei, Trezeau prelungi ecouri sub bolţile tăriei, ■ Şi-n inima-mi deschisă, în inima-mi bogată... Acum, închisu-mi suflet nimic nu-l mai incintă Doar umbra serii, poate, cînd şterse toate par, Doar notele-ascuţite, prelungi şi monotone Zvîrlite de un greier din cuibu-i solitar... privirea ! România literară 3 ________________________^|

Next