România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
Crochiuri pentru un tablou panoramic Piciorul sfeşnicului stă în întuneric. (Proverb japonez) JAPONIA, CEA MAI LITERARA ŢARĂ DIN LUME ? S-a comentat pe larg „miracolul economic“ al Japoniei de după cel de al II-lea război mondial. Faptul că Japonia, o ţară suprapopulată, cu resurse naturale sărace, foarte greu încercată de război, a reuşit intr-un timp record să ajungă la un standard economic ridicat, situîndu-se chiar pe primele locuri din lume, a părut, pe bună dreptate neobişnuit. Atunci poporul care dăduse naştere în timpurile vechi „samurailor“, eroi romantici, cu faimă de purtători ai făcliei dreptăţii, a început să treacă drept un neam de oameni eminamente practici, calculaţi, cu un simţ comercial cu totul ieşit din comun, aşanumiţii „vînzători de tranzistoare“. Şi totuşi nu aceasta este adevărata faţă a poporului japonez, sau nu este singura sa faţă. Nimeni nu se îndoieşte că pentru a pătrunde în esenţa unui fenomen de cultură ca cel japonez este necesară o adincire a investigaţiilor dincolo de elementele de suprafaţă, dincolo de recepţia „senzorilă“, spre cunoaşterea eticii poporului japonez, a miturilor lui, a structurii etnice, sociale şi poate chiar a limbii. Dar foamea extraordinară a japonezilor pentru literatură se demonstrează de la prima vedere, în primul rînd prin numărul enorm de publicaţii de toate genurile care apar anual in Japonia. Printre acestea se numără acele colecţii de opere literare denumite „bungaku-zenshu“ ce apar lunar, în serii de 70—100 de volume, toate dedicate autorilor japonezi moderni. Apar, de asemenea, cu un material bogat, cinci reviste literare, extrem de serioase. In afară de acestea se mai tipăresc numeroase alte mici magazine literare „dojin zasshi“ (peste 100 pe lună), de nivele foarte diferite, conţinând de multe ori literatură minoră dar, adesea, şi creaţii elevate, unele din aceste publicaţii, fiind adevăraţi exponenţi de avangardă ai experimentului. De menţionat că mai toate se autofinanţează, ceea ce nu se mai intilneşte, poate, în nici o ţară din lume, cel puţin nu în asemenea proporţii. în plus, marile cotidiene, aflate la îndemîna oricui, rezervă un spaţiu foarte larg pentru tipărirea de producţii literare, în medie trei proze şi două coloane de poezie într-un ziar. în felul acesta şi-au publicat opere scriitorii de mare prestigiu și talent ca Tanizaki Junichiro, Natsume Sosebi, Yasunari Kawabata. 22 România literară La fel de grăitor este numărul enorm de edituri, circa 2 200, ca şi al titlurilor tipărite anual, aproximativ 32 000. Numărul impresionant de traduceri din limbi străine în limba japoneză situează de asemenea aceasta ţară pe primele locuri din lume. Apar mereu în Japonia aşa-numitele „Colecţii de literatură universală“ (Sekai Bungaku Zenshu) ce cuprind cîte 60—100 de volume. Toată această literatură se cumpără, dacă luăm în consideraţie tirajele, cele mai multe lucrări ar putea fi socotite best-sellers-uri. Caracterul tradiţional imprimă literaturii japoneze un stil de neconfundat, de o statornicie care datează de secole. Dacă în ultima vreme se captează ecouri ale gîndirii europene, aceasta nu înseamnă că influenţa literaturii apusene a alterat fondul de personalitate şi de specific: filonul japonez a fost mereu reluat şi îmbogăţit, prin adaptarea de tehnici noi unei tematici tradiţionale. Tematică marcată foarte adesea de motive care îşi au originea în cele mai însemnate opere ale perioadei Heian (Secolul XI e.n.), adevărate puncte de referinţă. Celebra „Poveste a lui Genji“ (Genji Monogatarii, studiată şi rescrisă în limba japoneză modernă de către marele prozator Tanizaki Junichiro, a influenţat subtil multe din operele literare ale unor prozatori moderni (înrîurirea se resimte, de altfel, şi în cartea „Surorile Makioka“ a aceluiaşi autor), înfrăţirea cu stilul de frescă al capodoperei străvechi se regăseşte şi în scrierile lui Ryunosuke Akutagawa, Hori Tatsuo, Nakamura Shinichiro, iar mai recent în nuvelele talentatului Mishima Yukio, dispărut, din nefericire, în plină tinereţe şi vigoare creatoare. Nu numai tematica, dar şi o serie de principii estetice, concepţia japoneză despre frumos, datează din aceeaşi perioadă Heian, păstrîndu-se fără schimbări radicale pînă în zilele noastre : capodoperele de atunci („Povestea lui Genji“, „Cartea Pernei“ de Sei Shonagon şi altele), adevărate surse pentru cultura de azi, sînt mereu studiate cu pioşenie şi refăcute pentru a putea fi puse la îndemîna tuturor cititorilor, nu numai a unui grup de iniţiaţi. Aşa se explică faptul că literatura japoneză, deşi ilustrată de scriitorii cu un stil, temperament şi concepţii artistice foarte diferite, ca Akutagawa Ryunosuke, Shiga Naoya, Tanizaki Junichiro sau Yasunari Kawabata, se prezintă ca un fenomen de cultură omogen, purtînd amprenta puternică a aceleiași școli. Schematic vorbind, cele două caracteristici majore ale acestei literaturi sînt, pe de o parte, sensibilitatea răspunsurilor la modificările subtile ale naturii, iar, pe de altă parte, reliefarea aspectelor emoţionale ale vieţii. „Yoshinodayu", una din ultimele lucrări ale lui Shinsui Ho NUME IN PROZA Una din cele mai importante personalităţi literare din Japonia de azi este, desigur, Yasunari Kawabata, laureat al premiului Nobel pentru literatură pe anul 1968. Născut la Osaka, în 1899, îşi pierde părinţii la vîrsta de doi ani, fiind crescut pînă la 15 ani de un bunic al său. O dată cu pierderea acestei ultime rude, rămîne izolat, într-un sentiment de tristeţe resemnată, care va străbate multe din operele de mai tîrziu, mai ales prima sa carte „Jurnalul unui băiat de 16 ani“. Se apropie apoi cu interes de lumea tradiţională a dansatorilor japonezi, cărora le consacră cea de a doua lucrare a sa de amploare („Asakusa Kurenaidan“). Cu romanul „Dansatoarea din Izu“ (Izu no odoriko), ce ilustrează fascinaţia ce p resimte autorul în faţa lumii stranii a dansului, se impune în faţa cititorilor japonezi ai anului 1926 ca un talent remarcabil. Urmează operele de maturitate care-l consacră deplin : „Sunetul muntelui“ (Yama no oto), „Mii de cocori“ (Sembazuru), „Fantezie de cristal“ (Suisho gensho) şi, îndeosebi, „Ţinutul zăpezilor“ (Yuki guni). Deşi unanimi în a-i recunoaşte meritele deosebite, criticii japonezi s-au situat faţă de Kawabata, după acordarea premiului Nobel, pe două poziţii diametral opuse, ambele încercînd totuşi să explice, cu argumente elocvente, de ce a fost premiat prozatorul nipon. O tabără a criticii susţine că „esenţa japoneză pură“ a operelor lui Kawabata i-a adus laurii. După părerea acestor critici, structura, stilul şi filozofia scrierilor sale, ar atesta că el aparţine literaturii clasice, opera lui fiind aceea a unui scriitor tradiţionalist. Celălalt grup susţine, la fel de fervent, contrariul : proza lui Kawabata ar fi caracterizată prin modernitate şi universalitate, tehnica scriiturii fiind aceea a unui romancier impresionist. I se găsesc tangenţe cu James Joyce, Virginia Woolf sau Paul Morand. E amintită perioada de debut, cînd Kawabata s-a afiliat temporar grupului „Şcoala noului spirit“, mănunchi de tineri scriitori preocupaţi de modernism, promovînd un stil ascuţit, îndrăzneţ, de avangardă. Adevărul se află probabil la mijloc, Kawabata rămînînd scriitorul care a reuşit să îmbine tradiţia cu elementele acute, moderne, ale noului, realizînd o sinteză armonioasă. Situîndu-se întotdeauna în fruntea celor ce receptează cu sensibilitate schimbările societăţii de azi, s-a păstrat totuşi, în scris, ceea ce a fost întotdeauna : un estet pasiv, neangajat, ilustrînd în scrierile sale filozofia resemnării în deplină pasivitate. Academia Suedeză afirma că preţuieşte la Kawabata fineţea sensibilităţii, lirismul misterios şi bogăţia de simboluri, „...măiestria naraţiunii împreună cu o mare sensibilitate ce exprimă esenţa sufletului japonez.“ Lumea literaturii lui Kawabata este ilustrată, în toată complexitatea ei, de opera sa capitală , „Yukiguni“ (Ţinutul zăpezilor). Este povestea dragostei unui artist din Tokyo, Shimamura, pentru Unara gheişe Komako, fiica unui ţinut înzăpezit. Acţiunea dramatică este săracă, romanul e, însă, dens de aluzii simbolice şi animat de suflu poetic. Simbolul central este zăpada, semn al purităţii, nimbcînd mediul idilic, pastoral, pus în contrast cu simbolul focului ce semnifică intensitatea pasiunilor umane, combustia simţurilor. Antagonismul nu este însă absolut, motivele se întrepătrund adesea, definind natura umană contradictorie. In altă operă importantă „Miile de cocori“ (Sembazuru), Kawabata realizează, pornind de la descrierea ceremoniei ceaiului, o ţesătură şi mai rafinată, de simboluri fluidificînd reperele tradiţiei şi actualităţii. Mai importantă decît orice personaj, s-ar putea spune că eroina cărţii este o străveche cupă de ceai, ce poartă pe marginea ei o pată trandafirie, ca şi cum ar fi primit de nenumărate ori sărutul unei femei. Obiectul acesta trecut din mînă în mînă de generaţii pieritoare de oameni ar reprezenta receptacolul unei esenţe de frumuseţe artistică eternă. Spectacolul dramatic al luptei dintre trecut şi viitor, dintre tradiţie şi modernism, ocupă cea mai importantă parte a operei lui Tanizaki Junichiro, autor al romanelor „Sasame yuki“ (Pulbere de zăpadă), „Shosho Shigemoto no haha“ (Mama generalului Shigemoto), „Kagi“ (Cheie) etc. Cu particularitatea că tradiţia niponă este descoperirea lui mai tîrzie, el debutînd la începutul secolului sub influenţa puternică a lui Baudelaire, Poe, Wilde. O semnificaţie tragică are opera lui Yukio Mishima, după cum tragice au fost existenţa şi moartea lui. Scriitor multilateral, dotat cu un excepţional temperament romantic, el s-a sinucis acum cîteva luni, în plină înflorire a talentului său deja universal recunoscut, după îndelungate contorsiuni intime trăite în căutarea unui principiu de „contopire a cărnii cu spiritul“ , gestul lui de sacrificiu, petrecut în împrejurările de-acum cunoscute, a avut, în înscenarea politică pe care i-a dat-o, implicaţii sociale reprobabile. Ce este tragicul în concepţia scriitorului Mishima ? „In definiţia pe care o dau tragediei — scrie el în eseul Soarele şi oţelul — patosul apare atunci cînd o sensibilitate cu totul obişnuită ia asupră-şi sarcina unei nobleţi privilegiate... Beţia şi supraomeneasca el realizează un spectacol integral, înnoitor, într-un gen de teatru tradiţional. La fel, în proză , în „Mărturiile unei măşti“ ca şi în romanul ce prelucrează unele teme din perioada Heian (Hojo no umi). Alte nume : Muro Saisei, care a debutat ca poet, luciditatea tragicului apar atunci cînd sensibilitatea de rînd, dotată cu o forţă fizică determinată, întîlneşte momentul privilegiat ce-i este tocmai el destinat. Tragedia cere o vitalitate şi o ignoranţă nontragice şi, peste toate, o anumită «inadecvare»“. Aşa, în „Templul Pavilionului de Aur“, Mishima realizează tragedia vieţii unui preot nebun care a incendiat celebrul templu, tragedie cu implicaţii universale. Dar scriitorul şi-a lăsat peceta talentului pe tot ce a scris , în „Cinci piese de teatru No modem“ remarcîndu-se ulterior în proză graţie unei delicate sensibilităţi („Frate şi soră", „Momoko"). Funabashi Seiichi încearcă să trateze sensibilitatea tradiţională japoneză într-o manieră tot tradiţională („Arbori şi pietre“, „Portretul Doamnei Yuki“). (A tratat de altfel şi teme istorice — „Hana no shogai“.) Niwa Fumio s-a preocupat de lumea profundă, intimă, biologică — am zice, a femeii, încercînd să explice astfel un aspect al naturii umane. („Vîrsta urii“, „Zidul plîngerii“) Ishikawa Tatsuzo prospectează cu o pătrunzătoare cunoaştere a realităţii relaţiile sociale („Gloata“, „Trestii în bătaia vîntului“). Impus mai greu, Inoue Yasushi s-a dovedit un temerar explorator al emoţiilor omeneşti, în profunzimea şi în nuanţele lor („Ziduri de gheaţă“), şi în desfăşurările unor timpuri istorice („Ţigle pentru era Tempyo“, „Castele princiare“). Dintr-o generaţie şi mai tînără se remarcă Takami Jun şi Ito Sei, acesta din urmă fiind şi un critic valoros. CE E NOU ÎN LIRICA Poezia japoneză modernă merită o menţiune aparte în contextul literar. Deşi influenţa străină s-a manifestat la fel de mult ca şi în proză, poezia rămîne receptacolul cel mai desăvîrşit al specificului japonez. Poeţii moderni au adoptat, de asemeni, două poziţii care coexistă : scrisul în stil tradiţional, cu forme fixe, cu un anumit număr de silabe (waku, haiku, tanka) şi scrisul în stil occidental. In poezia japoneză clasică, suita de simboluri sugerează, prin forma fixă utilizată, tipare imuabile, stabilite riguros, cu acurateţe şi eleganţă , în umbra cuvintelor, însă, imaginaţia este lăsată liberă, să vagabondeze, să creeze sensuri mereu noi, să se aventureze într-un domeniu de spiritualitate elevată şi de sensibilitate subtilă. Poezia tradiţională permite cititorului să se transpună în rolul de creator, ce imaginează pentru cazuri particulare semnificaţii mereu proaspete. Poeme de mare originalitate scriu poeţii: Takamura Kotaro, Miyoshi Tatsuji şi Nishiwaki Junzaburo. Alţii reprezentanţi de frunte ai speciei waku : Saito Mokichi, Masaoka Shiki, practică o poezie a amănuntului vital , cu gesturi mai largi Ishikawa Takuboku şi Kitahara Hakushu au înclinaţii spre romantism. (La fel de valoroşi creatori de waka sunt şi Kubota Utsubo şi Tsuchiya Bummei.) In haiku apar ca vîrfuri distincte, Takahama Kyoshi, Mizuhara Shuoshi, Yamaguchi Seshi şi Nakamura Kusatao. Lirică, scrisă graţios, ca într-un gest de delicateţe tipic japonez, literatura pentru copii a trebuit să reflecte şi marile schimbări sociale şi morale de după război, oferind cărţi cu un caracter educativ mai direct, în spiritul unor idei democratice, ca şi cărţi de basme scrise în manieră tradiţională. Cea mai cunoscută şi citită autoare pentru copii este Ishi Momoko („Nonchan călare pe un nor“, „Tom din satul de munte“, „înger rătăcit“, „Sărbătoarea zilei păpuşilor“ etc.), ea fiind şi o editoare care în afară de operele originale a popularizat în Japonia cărţile clasice. Takayama Michioka este cunoscut cu cartea „Harpa de la Buruma“. Tsuboi Sakae, unul dintre cei mai buni povestitori realişti, a scris „O casă cu un