România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

V Proletari din toate tanle, unii!-v3 ! POST BELLUM Foto : Eugen IAKOVICI (In paginile 16—17 : Iconografie si vestigii traiane in Italia si Iugoslavia) De Bello Dacico LXXVII. Post Bellum Ani lungi, sub podul lui Apollodor, Va curge pe Danubiu cer şi apă, Ca-nduplecaţi şi-alături să ne-ncapă Acelaşi sarcofag lunecător. Războiul nu e ultima etapă. Voi şti să aflu, dup-atît omor, De ce — acestei ţări cuceritor — Puterea aspră-a legii ei îmi scapă ? Mi-e scurtă clipa. Suflete podar, Te-ncumetă s-apropii temerar Prăpastie-nvrăjbirilor adîncă : Dar numai cînd cenușă am să fiu, Voi trece-o poate ! Timpul nu e încă. Azi prea devreme, mîine prea tîrziu... Cicerone THEODORESCU Profesionalizarea scriitorului Cariera ciudată pe care o fac unii termeni în teoria lite­rară și în domeniul sociologiei literaturii este extrem de in­teresantă și semnificativă. Nicăieri nu s-ar putea folosi un termen fără ca el să nu fie mai întîi definit. In orice altă sferă de activitate, decit cea artistică, nu s-ar putea utiliza o noţiune care abia tîrziu, după ce şi-a cîştigat un anumit grad de uzură, începe să devină suspectă, să incite curiozi­tatea încercuirii ei teoretice. Critica şi teoria literară este plină de termeni care nu şi-au găsit încă definirea exactă, deşi circulaţia lor este foarte veche. Se operează cu expresii necodificate păstrînd aerul că toată lumea deţine formula. Această situaţie ar deveni cu adevărat ilariantă (şi nu este de mirare că neavizaţii, cei ce dispreţuiesc nobila artă, fie dintr-un complex de inferioritate faţă de creaţie, fie dintr-o incapacitate de contemplaţie adecvată operelor literare, încep denigrarea tocmai din acest punct : imprecizia termenilor specifici­ dacă istoria n-ar dovedi că, măcar în acest spaţiu, consolidarea teoretică este în mare parte iluzorie, er­actic imposibilă. De câte ori, rare cazuri, s-a circumscris corect sfera de accepţiune a unei noţiuni, s-au ivit imediat obiecţiu­­nile, răsturnările, contraargumentările, negările absolute. A fost adesea nevoie de imixtiunile altor discipline teoretice (filozofie, matematică, sociologie etc.) în desemnarea unor advertenţe sau inadvertenţe terminologice. De sute de ani se folosesc cuvintele tragic şi comic fără ca ele să poată fi cuprinse într-o accepţiune unică. De sute de ani se discută problema realismului fără a se ajunge la un acord unanim în ceea ce priveşte conţinutul său semantic.­­Or, dacă noţiunile esenţiale, foarte necesare şi utilizate, sînt izvoare de îndoieli permanente, de discuţii aprinse — din pricina necuprinsei forţe a imaginaţiei creatoare — ce se va întîmpla cu termenii periferici, abia infiltraţi în lim­bajul critic ? Ei vin şi dispar ca pasagerii unei gări. O cit de mică mişcare produsă în viaţa literaturii incită zelul ino­vator al terminologiei, urmat de rapide contestaţii, de încer­cări explicative şi didactice pînă cînd îşi capătă o anumită fixitate şi un înţeles subteran. După o lansare precipitată, se creează o complicitate generală şi cuvîntul circulă cu un sens presupus. în preocupările de sociologie a literaturii fenomenul este, deocamdată, tot atît de frecvent. Se vorbeşte din ce în ce mai des, cu o insistenţă contrariantă, despre profesionali­zarea scriitorului — termen vag, de o imprecizie ce, în mod firesc, stîrnește și stimulează verva explicitărilor. Ce în­seamnă, de fapt, profesionalizarea ? Sau, mai bine, ce în­seamnă scriitor profesionist ? In anumite contexte pare a desemna statornicirea con­ştiinţei de sine a scriitorului, pare a fi semnul independen­ţei structurii sale sociale, obţinerea unei autorităţi intelec­tuale care poate transforma autorii de literatură într-o cate­gorie bine delimitată social şi artistic, cu legi proprii de ac­tivitate şi cu un ritual specific de existenţă. Viaţa literară cuprinde însă o varietate prea mare de autori, pentru ca acest simplu criteriu — al conştiinţei de sine a scriitorului — să devină certificat de profesionalizare. O opţiune scriitori­cească, o angajare în biografia unei colectivităţi îşi asumă şi începătorul în literatură, şi autorul de duzină. Eliminăm astfel doar pe cei care practică scrisul din pur divertisment, dintr-o pasiune secundară, pe cei care cultivă literatura ca „violon d’Ingres“ şi nu vor, şi nu tind să fie recunoscuţi ca scriitori, ei înşişi nesocotindu-se implicaţi într-un proces de creaţie autentic. Şi totuşi acesta este cel mai răspîndit sens ce se acordă profesionalizării. De la constatarea instaurării unui anumit dialog între scriitor şi publicul consumator de literatură, a unui schimb reciproc de replici — pe de o parte prin interesul acordat de public unor teme sau tehnici lite­rare, prin audienţa de care se bucură opera scriitorului şi, pe de altă parte, prin orientarea acestuia spre afinităţile publi­cului şi prin impunerea unor modalităţi proprii de ex­presie artistică — s-a ajuns la recunoaşterea mentalităţii de grup profesional — pentru care literatura este modul unic de comunicare socială, practicată dintr-o vocaţie exclusivă, şi dintr-un program estetic constant, explicit sau implicit. Cel mai restrîns sens în care este folosit termenul aici discutat ni se pare acela al tehnicităţii, al meşteşugului, scri­itor profesionist fiind autorul ce cunoaşte bine posibilităţile propriului condei şi legile literaturii de calitate, autorul pe deplin format în perimetrul artei scrisului, cel care execută, după o înţelegere prealabilă a materiei epice sau lirice, şi după obţinerea unei dexterităţi formale, o operă literară. Este scriitorul stăpîn pe cuvinte, stăpîn pe dinamica genului literar în care se manifestă, pe legile lui specifice. Şi totuşi forţă expresivă şi neaşteptat simţ al meşteşugului literar poate dovedi şi rapsodul popular, ca şi debutantul, ca şi cel ce înflăcărat brusc de muze compune o poezie cu excelente virtuţi lirice, după care, împăcat cu propria sa pasiune, în­cetează de a mai „vorbi în versuri". Profesionalizarea nu s-ar opune în acest caz amatorismu­lui decît în punctul iniţial al procesului de creaţie. Dar toc­mai acest ultim reper ni se pare esenţial în definirea ter­menului. îndemnul de a scrie este cu totul altul în cazul scri­itorului profesionist decît în cazul scriitorului neprofesionist. Primul face literatură, cel de-al doilea exersează literatura, primul porneşte cu scopul săvîrşirii unei opere finite, de sine stătătoare, celălalt cu scopul unui exerciţiu liber. Plă­cerea de a scrie este înlocuită cu necesitatea de a scrie. Scri­itorului profesionist temele i se impun de la sine, el este for­țat să le dea o formă artistică, în timp ce scriitorul nepro- Dana DUMITRIU (Continuare in pagina 2)

Next