România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

Dumitru M. Ion Poate nu te cunosc Poate nu te cunosc, poate Nu te văd; Nu înnopta pe la casa mea... Doamna Vulpe surîde; încărcată de trandafiri Ii e blana; Dinții ei sînt spini. Cînd vine să te sărute De moarte. Urcam pe scara părului Urcam pe scara părului tău Ah, cum se rup treptele-n urmă! Nemernice cad cum dintr-un Arbore fructele coapte. Nu mai urc, Dar ce vei mai face pe lume, Dar ce vei mai face Singur pe lume, Dar ce vei mai face Atît de singur pe lume, Atît de singur şi de urît Pe lume, atît de singur Şi de urît de lume pe lume, Plîngea Dumnezeu Tăind scara părului tău. Luminarea cutremură fereastra Cit de tîrziu e pe lume, Plinge-un străin prin grădina Pe unde trăieşte un izvor. Pe cer sînt cîteva fiinţe : Cînd au să cadă ? Sînt putrede Şi aproape de moarte Şi nimeni nu face semnul Viclean! Pe dealuri cîntă jivine Flămînde şi nourii trec Cu lanţuri la picioare Deasupra fîntînii. Copilul Citeşte o carte cu îngeri Şi luminarea cutremură fereastra. Pleacă frunzele îmbrăcate Pleacă frunzele-mbrăcate în mantii Disperate. Singurătatea se plimbă-n Căleşti trase de crizanteme japoneze, minate de corbi — Credincioşi vizitii. Doar noi strigăm cînd ne iubim La marginea pădurii Moarte de frică. Capcană Clopotul sunătorii bate pe deal: A murit Doamna Vulpe-n pădure! Să mergem să-aşternem covoare De crizanteme, să-aprindem luminări Cu aburi de smirnă, cit de sfînta Fiinţă, fulger greşit aruncat Pe tărîmuri cu animale plăpînde Era, şi acum să cîntăm: a căzut Doamna Vulpe azi în pămînt. Ziarele de toamnă Ziarele de toamnă au vestit Că-a fost căzut pădurea... Oh, noi cei care n-avem Nici amintiri din moarte! Femei în rochii roşii Au zburat din ramuri, Sînt ultimele zboruri, Mi-a şoptit cineva: In zori, pe aici, nimeni Nu-şi va aminti de turmele De vulpi surîzătoare Ce şterg cu cozile însîngerate Reclamele oraşului copil. Colina-i mută şi galbenă Colina-i mută şi galbenă De aşteptare Şi soarele-i nebun de roşu; Eu dorm La gît cu clopoţei, Cînd unde vîntul mă cutremur. Piriul tremură în vale Şi cerul e un tron, rotund — Mă plimb pe lingă el Şi cînd văd arborii Mă legăn. E coaptă dulcea iarbă Şi nu o mingii în păcat; Nu pot privi-napoi — Nu mă aude nimeni. Părul tău, copil Părul tău, copil care doarme, îl dai la o parte şi plînge, îl legeni şi tace, îl auzi cum se roagă în zile Cu nouri lungi; Părul tău vine o dată Cu noaptea Şi urlă la mine cînd te caut Prin ripe; Părul tău merge ca iarba Şi-ngenunche pasărea-n cuib. Părul tău, pădure prin care Mi-e teamă să trec Mîinile, Să nu-mi fie legate Şi degetele-mpuşcate la primul Cutremur. Părul tău care mă întunecă. Nu asculta vulpea Nu asculta vulpea care tremură pe zăpadă; Ea ţine în gură sîmburi De rodii, Sub limbă ea are scorţişoară Şi frunze de dafin; Fa niciodată nu se-mpreună Cu iepurii care Merg cu tramvaiul cu cai In pădure. Luna mielului orb Vin stelele care trăiesc agăţate De pieire, de singurătatea Strigătului de bufniţă, Bat la uşă şi cîntă: Noi sintem­ femeile tale ! Şi cîinii le-aud şi pling în prag Lingînd umbra casei; Vine cineva şi mâ-nvaţă să tai Luna mielului orb, Cineva face focul în patul meu. Creşte iarba pe casă Dar atîta-i de bine!... Desen de Mihaela BARBULESCU J Jurnal de scriitor Cînd scriam cărţile cireşarilor, mă gîndeam uneori, sau poate doream, sau poate speram că adolescenţa trebuie să fie pretutindeni aceeaşi. îmi imaginam o adolescenţă a lumii stăpînită de vis, de fantezii generoase, de îndrăzneli umane, de cutezanţă, de dragoste, in­tr-un cuvînt de frumos. Caracteristica adolescenţei e frumuseţea,­ şi în struc­tură şi în expresie, şi în gînd şi în gest, o frumuseţe nobilă, înaltă, destinată ce­lor mai generoase visuri. Atîta sete de dăruire există in orice adolescent, chiar atunci cînd noi ii înzestrăm, omnipo­tenţi, pe toţi adolescenţii cu această sete, incit chipul fiecăruia se transfigu­rează şi îl descoperim foarte frumos. Şi cînd încercam să descifrez chipuri în această idee de frumuseţe a adolescen­ţei, cu sau fără voia mea, treceam peste nenumărate graniţe (bineînţeles, după ce adoram toţi copiii şi tinerii ţării mele), treceam graniţe şi descopeream cireşari pretutindeni, în toate ţările pe care le alegea fantezia. îmi închipuiam un Tic cu faţa de abanos şi buze mari, cărnoase, o Marie cu ochi oblici şi sprîncene sub­ţiri, un Ursu cu păr blond şi cu umeri legănaţi, ca-n basmele ruseşti, un Vic­tor... dar unde nu-l găseam pe Victor ? Chipuri diferite, atît de deosebite şi de neasemănătoare, dar sufletele aceleaşi, ca ale cireşarilor mei, pline de tot ce este frumos, de tot ce este sfînt şi aur în viaţă şi vis. Şi astfel, prin fantezie şi amintire, îmi închegam ideea (sau poate îmi satisfăceam setea) unei adolescente unice a lumii, dincolo de graniţe, de rase, de întîmplări geografice şi biolo­gice. Esenţa adolescenţei trebuie să fie aceeaşi pretutindeni, îmi spuneam, şi parcă simţeam cum urcă în mine un val cald care-mi întărea încrederea în des­tinul fericit al omului şi al lumii. In momentele de limită, omul şi omenirea trebuie să simtă măcar amintirea unei frumuseţi in stare să oprească gestul fatal. Şi pentru că fiecare a fost cînd­va adolescent, fiorul frumuseţii şi genero­zităţii poate cutremura încă o dată omul. Şi astfel îi învesteam pe toţi adolescen­ţii lumii cu suflete de cireşari. Aceste gînduri ale cireşarilor fără graniţe mi-au venit iarăşi în minte, şi mai puternic şi mai tulburător, văzînd filmele televiziunii noastre cu prilejul vizitei în China a celei mai înalte solii a poporului român. Am văzut atîţia co­pii şi adolescenţi frumoşi, acei cireşari cu ochi oblici şi sprîncene subţiri pe care mi-i imaginam cîndva, aplaudînd, agi­­tind steguleţe, unduind voaluri de mă­tase, rostind cel mai drag cuvînt al lim­bii noastre : România, dansînd, mişcîn­­du-şi degetele intr-un ritm nesigur, rit­mul emoţiei, învîrtindu-se în cercuri co­lorate, înfiorîndu-se şi înfiorîndu-ne. I-am simţit prieteni dragi ai adolescen­ţilor noştri, ai tuturor adolescenţilor lu­mii, în marea familie a visului generos, a îndrăznelii generoase, a gestului ge­neros, îi cunoşteam mai demult astfel, imaginea nu făcea altceva decit să-mi confirme dorinţa. Bucuria a devenit şi mai adincă în clipa cînd am citit în ziar că la Nankin spectacolul de gală în cinstea solilor României a fost oferit de copii şi tineri. Mi i-am închipuit pe scenă, transfigu­raţi, oferind României artă, emoţii, cele mai sincere emoţii, din cele mai calde inimi, inimile adolescenţei. Nici cei care au dăruit, nici cei care au primit nu pot uita asemenea emoţii. Ele devin acel fior de frumuseţe atît de necesar uneori vieţii, în uriaşa Chină prietenă, şi apoi mai departe, şi apoi mai aproape, însoţind cu gînduri calde solii ţării mele, îmi re­găsesc dorinţele şi adolescenţii cei dragi şi încărcaţi de frumuseţe. Constantin CHIUITA România literară 3

Next