România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

Vladimir Ciocov Gînduri în faţa brazdei O ! Cum m-aş scufunda, în clipa asta chiar, in brazda holdei, în crudă brazda gîndului şi-n a simţirii brazdă caldă ce-i leagăn valului scînteietor cu unduiri în lunecare de mercur şi fumegări de spume pure-n urmă ! Cu trup şi suflet scufundat m-aş vrea, întreg, în brazdă asemenea cu bobul cel ales, asemeni nobilei seminţe pe care-n toamnă semănătorul harnic, cu speranţă o pune-n reavănul pămînt, acoperind-o. La fel aş vrea şi eu, prin voia mea ca om al jertfei, spre-ngropare să cad în brazda cea întunecat albastră şi să răsar asemeni bobului de grîu, tînăr din nou, să cresc — subţire fir —, în năzuire pură şi iarăşi precum ieri în vîntul jucăuş de vorbe fecundat ca spicul să mă leagăn. Astfel, prin vreme, nesilit de nimeni vreau să mă culc în brazdă şi singur să mă-ngrop în brazda cea curată cu vii lumini de stea. Şi veşnic cu­ alte gînduri şi alte sentimente — din ea, de-a pururi viu în caldă primenire mereu să reapar. Bucuria plopului Din nou înaltul plop în strai subţire de frunze crude, plopul meu s-a îmbrăcat din cap pînă la glezne, — şi astfel înverzit ce mîndru stă sub cer de parcă nici n-ar crede că mai este el, ci alt plop, renăscut abia și cu un cap întreg mai nalt. Din nou, cînd vîntul ramurile-i drepte le leagănă, suflînd — asemeni unui prieten bun acestuia prinde-a-i vorbi în freamăt tot mai viu, bogat sclipind în soare sau în ploaie. Strălucitoru-i chip parcă-i surîde de bucuria de-a trăi, de mulţumirea că aşa, deodată în nou vestmînt se vede îmbrăcat. Ca un pierdut de sinea lui cu glasul împietrit a stat pînă acum, iar sufletu-i era pe jumătate viu, pe jumătate ca de gheaţă. în nemişcare, trist şi-ngîndurat privea ca omul care pe neaşteptate pe cel mai drag şi l-a pierdut, un plop fără frunziş, fără tovarăşi ca fără însăşi viaţa. Şi iarna se sfîrşi... Şi iată, plopul meu înalt, plopul ogrăzii (nici el nu ştie pentru-a cîta oară) şi-a înnoit vestmîntul de viaţă şi mai însetat. Dar nu o viaţă precum cea din iarnă ci alta-n care va fremăta şi va foşni din frunze spre-a fi văzut cum se înalţă înveselit sub verdea-mbrăcăminte, să cînte şi de bucurie să şi rîdă şi cu furtuna chiar, de-o fi nevoie, la harţă să se prindă. Aceasta va dura destulă vreme, pînă-n tîrziul toamnei, pînă cînd întîia promoroacă nu va împietri oraşul, parcurile, cîmpul. Şi-atunci din nou, ca după un bine ştiut, vechi obicei plopul se va-ntrista, va amuţi şi cine ştie, poate-n sinea lui, pe-ascuns, o să şi lăcrimeze, plopul meu fără de vestmînt, fără vestmîntul cel de frunze şi fără căldura cea de toate zilele, rămas ca fără corp şi fără chip, — un biet schelet , plop văduvit de foşnet, văduv de orice bucurie precum văduv de sine. In româneşte de Haralambie ŢUGUI­U______________________| 4 România literară Filozofie şi poezie „Filozofia ca artă“ a fost conce­pută mai cu seamă în varianta ei poetică, iar conceptului de „filozo­fie poetică“ îi corespunde simetric acela de „poezie filozofică“. (E vor­ba de acea poezie „de concepţie“, „Gedankenlyrik“, teoretizată şi cultivată de un J. M. Guyau sau, la noi, de un Portait Cérna). Termenii sunt aşezaţi în această opoziţie de către Tudor Vianu în cunoscuta sa lucrare Filozofie şi poezie. „Problema filozofiei ca poezie şi cea a poeziei filozofice nu sunt sime­trice“ — scrie Tudor Vianu, adăugind această explicaţie : „Putem concepe o poezie fără filozofie, dar nu şi o fi­lozofie fără poezie“. Nu credem totuşi că evoluţia mo­dernă a poeziei şi a filozofiei îl con­firmă. Conceptul modern al poeziei se constituie prin renunţarea la sin­taxa raţională, la gîndirea discursi­vă în genere, aşadar, evoluţia ei de la simbolism la suprarealism s-a confundat cu o îndepărtare treptată de filozofie. Această îndepărtare este însă nu­mai aparentă. Căci „purificarea“ poeziei nu e lipsită de rosturi „me­tafizice“. Respingerea speculaţiei versificate ori a pledoariei senti­mentale nu înseamnă abolirea func­ţiei cognitive a artei, dimpotrivă, ra­finarea şi adecvarea ei la posibili­tăţi specifice. „Să cedezi iniţiativa cuvintelor" e tot un mod de cunoaştere care îşi are promisiunile lui ; în captarea stărilor poetice născînde, inteligenţa e prezentă şi... cointeresată ; muzi­ca versurilor nu e sonoritate goală, ci o esenţializare armonică a unei stări de spirit ; poetul modern se învăluie în aparenţa senzaţiilor, dar e setos de absolut. A descoperi şi a resimţi unitatea lumii prin jocul subtil al „corespon­denţelor“, prin proiecţia analogică, reprezintă un­ act metafizic. Simbo­lul devenit principiul însuşi al crea­ţiei, cultura delicată a nuanţei, in­­determinarea provocatoare şi sti­mulatoare, mijloacele muzicale ale sugestiei chiar, sunt semnele unei a­­lianţe discrete, dar fecunde, între poezie şi filozofie. Pe de altă parte, de la sfîrşitul secolului trecut şi nu fără legătură cu revoluţia poetică, filozofia şi-a modificat ea însăşi statutul prin o­­rientarea antiintelectualistă deja pomenită. Mai tîrziu, pentru unii re­prezentanţi ai existenţialismului, poezia devine obiect al meditaţiei, al unei meditaţii filozofice, nu este­tice. Poezia, ca revelaţie prin lim­baj a Fiinţei, este cu deosebire so­licitată. Pentru un Heidegger medi­taţia asupra poeziei este cel mai înalt mod de filozofare, întrucît o­­feră gînditorului şansa de a ieşi din neautentic şi de a accede la adevăr şi la Fiinţă. Nu ne vom mira deci să-l vedem căutînd în (şi prin) poe­zia lui Hölderlin soluţii ontologice. Iar împrumutul de metafore de la poeţii studiaţi, ca şi propria aptitu­dine metaforizantă manifestată cu deosebire în scrierile din urmă sînt încă o dată simptomatice pentru un filozof, în vederile căruia gîndirea şi poezia stau atît de aproape. Opera unui alt important gînditor modern mai poate fi invocată aici ca probă a intimităţii filozofiei cu poezia. E vorba de Gaston Bache­lard, pentru care imaginaţia poetică constituie în acelaşi timp model, o­­biect şi mijloc al construcţiei meta­fizice. Aşadar, pe terenul filozofiei sen­sul evoluţiei l-a dat tocmai apropie­rea de poezie. Generalizarea poate să pară forţată (şi este)*), dar, în ca­drele discuţiei noastre, pune în ne­aşteptată lumină distanţa rămasă esenţial aceeaşi între poezie şi filo­zofie în etapa lor modernă. Relaţia celor două concepte se dovedeşte a fi constituită dialectic, neîngăduind deplasarea unuia şi menţinerea ce­luilalt în nemişcare. Altfel spus, poezia s-a îndepărtat vertiginos de filozofie, dar, în acelaşi timp, sau, mai exact, la un scurt interval, filo­zofia s-a apropiat de poezie, refă­­cînd astfel un echilibru pe care e­­voluţia unui termen ameninţa să-l deterioreze. Aşa încît poezia mo­dernă nu ni se pare a fi mai departe de filozofia modernă decît poezia romantică de filozofia romantică. Opoziţia semnificativă nu trebuie stabilită între poezia modernă şi fi­lozofia modernă, ci între poezia mo­dernă şi poezia tradiţională, între caracterul ei filozofic de atunci şi de acum. Căci acest caracter se păs­trează, manifestările lui sunt însă altele. îndepărtarea poeziei de filo­zofie nu implică pierderea apetitu­lui ei metafizic, ci doar satisfacerea lui prin mijloace diferite. La fel, „modelarea“ filozofiei de către poe­zie nu provoacă dispariţia efortului de riguroasă abstractizare, ci mlă­dierea şi extinderea lui asupra unor domenii pînă atunci evitate. „Poezia poate atinge intuiţiile cele mai înalte — scrie Vianu — fără să împrumute conţinuturile abstracte ale filozofiei, în timp ce filozofia nu se poate lipsi cu totul de ajutorul poeziei“. Dar se ridică o întrebare : aşa cum poate exista poezie fără „conţinuturi abstracte", nu poate e­­xista şi filozofie fără metafore ? Să ne înţelegem : filozofia rămîne un conţinut abstract, dar filozofia poeziei înseamnă altceva, după cum poezia rămîne, în esenţă, viziune metaforică, dar poezia filozofiei în­seamnă, din nou, altceva. Sîntem în măsură să constatăm înlăuntrul relaţiei permanent între­ţinute între poezie şi filozofie o diz­­locare pe care abia evoluţia moder­nă a conceptelor o face vizibilă cu destulă claritate. Există o relaţie de suprafaţă, manifestată în filozofie prin prezenţa metaforelor, de pildă, iar în poezie prin cultivarea expre­să a ideilor, şi o relaţie de adînci­­me, de permanenţe subiacente şi implicaţii tacite. Căci, aşa cum in­tuiţia concură nevăzut la revelaţiile şi sintezele filozofice, tot aşa în cel mai „inocent“ şi incoerent poem se află un nucleu semnificativ, greu re­ductibil dar transmisibil, un sens indeterminat dar determinabil. E vorba de o gîndire discontinuă, nu de una formală, şi cu atît mai puţin de una pozitivă , supoziţie comple­xă a cărei sugestie metafizică repre­zintă o posibilitate oferită cititoru­lui, o gîndire transferată cititorului. Ilustrative pentru o relaţie super­ficială ni se par tocmai conceptele amintite („filozofia ca poezie“, „poe­zia filozofică“) în ciuda tendinţelor evidente de contopire care le însu­fleţesc. Nu prezenţa în sine a me­taforelor ori, respectiv, a concepte­lor constituie o probă de superficia­litate, ci funcţia pe care ele încear­că s-o realizeze în cadre nepotrivite. Imaginea poate fi cultivată în orice tip de filozofie, cu condiţia să pro­moveze cunoaşterea şi să i se su­pună. La fel, ideile sînt de atîtea ori introduse în poezie chiar în for­mă nudă, dar într-un context aser­vit frumosului şi destinat contem­plaţiei. Poezia filozofică şi filozofia poe­tică sînt concepte ratate, pentru că ţintesc rosturi străine înainte de a le satisface pe cele proprii. Poezia îşi propune să traducă o concepţie înainte de a fi poezie, iar filozofia caută un stil înainte de a găsi un acord cu lumea. Or, dimpotrivă, numai îndeplinin­­du-şi funcţia specifică, fiecare dintre ele poate aspira la virtuţile celeilal­te. Adevărata valoare poetică a fi­lozofiei şi adevărata valoare filozo­fică a poeziei se configurează abia în momentul cînd funcţia care le defineşte este cu adevărat săvîrşită. Filozofia poate fi considerată din punct de vedere stolistic, dar numai dacă şi după ce construieşte ipoteza unui adevăr. Nu prezintă interes în sine nici metaforele presărate in textul abstract, nici rostogolirea de sentinţe în versuri. Condiţia poeziei pentru a fi filozofică şi condiţia fi­lozofiei pentru a fi poetică este să-şi îndeplinească... propria condi­ţie. Mai mult, am putea spune că exact în momentele de desfăşurare culminantă, cînd filozofia sau poezia ajung să se exprime fiecare în par­te în mod strălucit şi deplin, atunci limitele dispar şi aprofundarea func­ţiilor specializate se rezolvă prin­­tr-o încrucişare a efectelor. Adevă­rata relaţie de adîncime între filozo­fie şi poezie apare abia atunci. Mai rodnic şi mai stimulator decît raportul între mijloace şi funcţie este, credem, acela între scopuri şi efecte. Adevărul şi Frumosul, ca scop sau ca efect îndepărtat — iată alter­nativele constitutive pentru alte două concepte, filozofia poeziei şi poezia filozofiei a căror simetrie ar putea fi cu greu tăgăduită. (în ce ne pri­veşte, am încercat să punem în evi­denţă şi dispunerea simetrică a con­ceptelor vehiculate de Tudor Vianu — poezia filozofică şi filozofia ca poezie). în ce constă, de pildă, poezia filo­zofiei, altfel spus, efectul ei estetic ? Căci există o poezie a ideilor şi fru­museţea nu lipseşte din acest teri­toriu abstract şi arid. Ea este însă un efect îndepărtat, uneori chiar un mijloc, dacă ne gîndim la pregnanţa unei sentinţe ori la seducţia vasală a unei imagini, dar niciodată un scop. Efectul estetic al filozofiei de­curge din coerenţa înaltă a ideilor, din tensiunea şi pasiunea demonstra­ţiei, din caracterul ei... implacabil. Aspecte ale unei profunde reci­procităţi, filozofia poeziei şi poezia filozofiei trimit imaginaţia spre un strat de latenţe inseparabile, spre un spaţiu lăuntric în care organul vir­tual al poeziei şi acela al filozofiei palpită alături. Semnul acestei uni­tăţi organice profunde îl constituie tocmai actualizarea în domenii dis­tincte pe care cultura le menţine în simultaneitate. Altfel spus, această simultaneitate distinctă e semnul coincidenţei lor sufleteşti. Unitatea originară determină o convergenţă a efectelor şi astfel pa­gina severă a filozofiei ne aduce la vibraţie, iar poemul ne rezervă o iniţiere şi un acces preţios spre cu­noaştere. Frumosul cheamă cunoaş­terea, cunoaşterea provoacă senti­mentul frumosului. Absolutul emo­ţiei devine cunoaştere a absolutului, cunoaşterea absolutului ne aruncă în absolutul emoţiei. Unite prin rădăci­nile lor în spirit, filozofia şi poezia se întîlnesc — tot în spirit — ca pur­tătoare de absolut. Nici filozofilor şi nici poeţilor nu le-a lipsit conştiinţa acestui mesaj. Cei dintîi au considerat Poezia un aspect al Gîndirii şi Frumuseţea un aspect al Adevărului. Cît despre cei­lalţi, un poet reprezentativ ca Mal­larmé spunea că „îi lipseşte orice competenţă, în afară de absolut“. Mircea MARTIN Desen de Valentin POPA *) Dacă, ignorînd celelalte orientări filozofice, ne-am gîndi că influenţele in sens contrar nu lipsesc. Aşa, de pildă, se pot izola certe accente e­­xistenţialiste in dispunerea şi rezol­varea conflictelor în dramaturgie ca şi anumite îndrumări fenomenologi­ce in tehnica observaţiei şi a com­poziției in roman.

Next