România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

breviar Amintiri despre N. D. Cocea Recentul număr al periodicului Ma­­nuscriptum, revistă trimestrială editată de Muzeul Literaturii Române, ca şi cele precedente de o mare varietate a suma­rului, dă printre altele copii după ra­poartele Siguranţei, relative la luptăto­rul social N. D. Cocea, din anii 1926 şi 1936—1940. Aş zice, copii după o parte din aceste rapoarte, deoarece nu-mi în­chipui că în interval de 15 ani nu au fost înaintate decît douăsprezece aseme­nea documente despre activitatea unui om atît de „primejdios“ pentru „ordinea socială“. De fapt, activitatea publicistică a lui N. D. Cocea a neliniştit pe agenţii regimului burgezo-moşieresc timp de patru decenii şi aceasta i-a atras un re­gim de permanentă supraveghere, între două arestări sau condamnări pentru de­licte dintre cele mai imaginare. Cînd l-am cunoscut, în ianuarie sau februarie 1923, N. D. Cocea scotea ziarul Facla şi anunţase apariţia Faclei literare. Eram student în anul al III-lea la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti. Izbucniseră mişcările de diversiune anti­semită, sprijinite de guvernul I. C. Bră­­tianu şi de forţa publică, tocmai într-un tîrziu, plictisită de proporţiile pe care le luase mişcarea huligănească. Mă nu­măram printre acei studenţi care nu s-au lăsat tîriţi, din laşitate sau din falsă înţelegere a noţiunii de „solidaritate“, de curentul în favoarea abţinerii generale de la cursuri, în sala a XVIII-a, cu greu scăpasem de bătaie, cînd am strigat, la spectacolul revoltător al lozincilor şo­vine : — Mi-e ruşine că sînt student! Cu puţin înainte, studenţii cuzişti, în minoritate la Bucureşti, tulburaseră con­ferinţa de la Ateneu a prof. N. Iorga, consacrată zilei de 24 ianuarie şi atră­­seseră, prin fapta lor necugetată, retra­gerea din învăţămînt a marelui savant. Se importase din Ungaria horthysta lo­zinca lui „numerus clausus“, pe sub mină, încurajată de guvern, ca să poată lovi în clasa muncitorească şi partidul comunist. N. D. Cocea aparţinea acestuia. Fusese la Moscova, cunoscuse pe Lenin şi se făcuse unul dintre campionii ideii. Scrisoarea lui din Manuscriptum, care precede rapoartele Siguranţei, nu este datată, dar a fost scrisă cu cîţiva ani înaintea evenimentelor din iarna anului 1922—1923, care mi-au prilejuit cunoaşterea lui şi colaborarea la Facla literară. Marele pamfletar era temut nu numai pentru condeiul său vitriolant, dar şi pentru cîte un imaginar „com­plot împotriva guvernului“, care nu ştia cum să se mai apere. Cum foarte bine spunea în acea scrisoare, „bieţilor oameni li-e frică. Li-e frică de tot ce se mişcă, de tot ce gîndeşte, de tot ce n-a murit încă în ţara asta (...). Li-e frică de rezultatele războiului, li-e frică de victorie, ca şi de înfrîngere, li-e frică să rămînă sub nemţi, li-e groază să-şi caute scăpare în străinătate, li se zbîr­­leşte părul pe cap de frică numai la gîndul că vor fi nevoiţi să treacă prin Rusia“. E clar că scrisoarea datează din ultimele săptămîni ale guvernului I. C. Brătianu (1914—1918), înainte de căderea acestuia şi de întîiul guvern Al. Averescu, care avea să semneze preliminariile de la Buftea (februarie 1918). Reţin din această scrisoare o notă re­feritoare la prostie, pe care, ca şi Ca­­ragiale, Cocea n-o putea suferi şi o denunţa fără milă. De rîndul acesta, e vorba de mărturia unui oarecare „Şte­fan Antoniu, a lui nenea Antoniu în carne şi oase, al inefabilului nostru prost“... care l-ar fi auzit pe Cocea „proorocind într-un cerc de cunoscuţi acea iminentă revoluţie“ în ţara noas­tră. Pentru acelaşi „delict“ verbal, Co­cea fusese arestat „în dimineaţa de 13 decembrie“ (1917), dus la Vaslui şi an­chetat de ce făcuse în Rusia şi de ce se înapoiase „nechemat“ în ţară. Prostul cel mare era pentru N. D. Cocea „inefabil“, cam aşa cum ar fi astăzi fenomenul liric. Oroarea de prostie era unul din leit-motivele pam­fletelor lui. Ideile lui de stînga şi această oroare făceau dintr-însul, pentru mine, un punct de atracţie în publi­cistica bucureşteană. La anunţul pro­iectului de a scoate Facla literară, m-am hotărît să-mi înving timiditatea şi să mă prezin­t înaintea temutului polemist, care luase atitudine făţişă îm­potriva tuturor manifestărilor politicii de dreapta, fără a se teme de conse­cinţe. Prea sfios ca să mă prezint sin­gur, am rugat să mă însoţească un distins coleg, Ion Ilie, bibliotecarul Fa­cultăţii şi student în ultimul an. Am urcat împreună cele cinci etaje ale blo­cului Frascati, unde îşi stabilise N. D. Cocea redacţia. Directorul era nepro­tocolar. Ca un adevărat democrat, nu ne-a lăsat să „antisamblăm“ şi ne-a primit de îndată ce ne-am anunţat. Cînd ne-am prezentat ca studenţi, a crezut că făceam parte din masa plasti­că a necuvîntătorilor docili, care mer­geau după cei ce ţipau mai tare. L-am liniştit asupra acestui punct. Nu făceam parte dintre studenţii agitaţi, sub ochii binevoitori ai Siguranţei şi Poliţiei. Atunci a recriminat împotriva lipsei de interes a tineretului faţă de carte şi de cultură. — Pe vremea mea, citeam pe capete : literatură universală, filosofie, sociolo­gie, Capitalul lui Karl Marx. — Nici noi nu sîntem dintre cei ce nu citesc. Colegul meu e bibliotecarul Facultăţii şi stă toată ziua cu nasul în cărţi, cînd nu-i solicită rarii cititori. Iar eu citesc, cum citeaţi şi d-voastră, „pe capete“. N. D. Cocea s-a înseninat. Mi-a luat din mînă manuscrisul pentru întîiul număr din Facla literară şi mi-a spus să revin peste o săptămînă. Nu ştiu ce impresie i-am făcut. El însă îmi plăcea, cu capul lui de la un chel, în genul vas­tei chelii a lui Schopenhauer, dar cu smocurile laterale ale părului negru, bătăios ridicate, cu ochii vii şi vorba tăioasă, energică, virilă. Respira tine­reţea (n-avea decît 42 de ani !), vigoa­rea, convingerea. Era o forţă. Am ple­cat încîntat de rezultatul îndoielnic al vizitei, care-mi prilejuise însă cunoaş­terea unui luptător în toată puterea cu­­vîntului. Nu eram destul de lucid, nici prevenit, ca să identific pe culoare „co­poii“, puşi să-i supravegheze orice miş­care şi să-i noteze toţi vizitatorii. Plu­team într-o dulce euforie. Peste o săptămînă, l-am vizitat în a­­ceeaşi „formaţie“. Ne-a primit de rîn­dul acesta tot atît de prompt. M-a re­cunoscut şi mi-a întors manuscrisul. Nu-i plăcuse. Avea dreptate. Mă încer­casem, pe tema apropiatului centenar al nașterii lui Ernest Renan, în genul criticii impresioniste, neconforme tem­peramentului meu, care nu era acela al unui poet sau artist. M-am pregătit să salut de plecare, dar N. D. Cocea m-a reţinut. — Ţi-am refuzat articolul, dar te an­gajez cronicar literar permanent. Vei da pentru întîiul număr al Faclei lite­­rare un articol despre Gherea, iar apoi titlul de altă factură despre Renan al d-tale, şi mărturisesc, şi al meu. Ne-am înţeles ? Cum puteam să nu ne înţelegem ? Eram, vorba aceea, în al nouălea cer. Să ţi se refuze articolul de probă, dar să fii angajat redactor permanent, asta nu-i un lucru ca oricare altul. Puteam fi mîndru că inspirasem încredere unui luptător, care cunoştea oamenii şi ştia să-l cîntăreascâ pe fiecare. Intr-o zi, am citit că un grup de ti­neri huligani au dat buzna peste Co­cea în cabinetul lui şi că i-au spart capul cu răngile. M-am prezentat în­dată la redacţie, să capăt amănunte despre cel ce devenise directorul meu. L-am regăsit la masa lui de lucru, le­gat la cap, uşor impalidat, dar cu su­­rîsul pe buze. — Ce e, v-aţi speriat ? Nu vedeţi că n-am nimic. Cap tare de pamfletar, ce vreţi, nu se sparge cu una cu două. I-am admirat bravura şi bravada. Mi-am exprimat indignarea contra ac­tului huliganic. Mi-a răspuns : — Asta-i regula jocului. Noi schim­băm fața lumii cu condeiul, ei învîr­­tesc bîta fără nici un rezultat. Nu pot să închei fără să amintesc două gesturi ale colegului mai vîrstnic, care înţelegea să lase colaboratorilor săi toată libertatea. Primul. Cînd a apărut Pe Argeş în sus, Cocea mi-a dat cartea şi mi-a spus : — Vezi de nepotul ăsta al Brătieni­­lor ! Am citit cartea, mi-a plăcut şi am lăudat-o. Nu mi-a reproşat-o niciodată. Se vede că şi el o citise în interval şi că îi plăcuse şi lui, deoarece era un om de rafinat gust literar şi artistic. După lectură îi trecuse năduful contra celei de a doua dinastii, care-l urmărea ca pe un delicvent de rînd. Al doilea. Apăruse în Casa Şcoalelor o culegere din poeziile lui Macedonski. Neorientat asupra varietăţii talentului său şi că aveam de a face cu un mare poet, adeseori inegal, m-am grăbit să scriu un articol negativ. N. D. Cocea a citit cronica şi m-a chemat : — Nu te supăra. Poate că ai drepta­te. Eşti critic literar. Eu nu sunt. Dar ce vrei ? Nu pot să-ţi public recenzia. Mi-au îmbătat tinereţea Nopţile lui. Dumitale nu ? Ce zici de apelul: Şerban CIOCULESCU (Continuare în pagina 29) Ana Blandiana Cît de superficial se citesc poeziile la noi se poate deduce din aceea că nimeni, scriind despre cel de al patru­lea volum de versuri al Anei Blandiana, Cincizeci de poeme (Eminescu, 1970), n-a observat că se află în faţa unei anto­logii cu numai zece piese noi, şaispreze­ce fiind reproduse din Călcîiul vulnera­bil, iar douăzeci şi patru din A treia tai­nă. La selecţie, întîiul volum a căzut în întregime, al doilea în proporţie de peste două treimi, iar al treilea cu mai puţin de o treime. Fără a fi în totul de acord cu autoarea (aş fi lăsat ceva şi din întîiul volum şi aş fi excerptat în mod egal volumele următoare), sunt nevoit să constat că Ana Blandiana este o poetă cu mari scrupule artistice, că ex­clude cantitatea în favoarea calităţii şi că încearcă să se diferenţieze şi în acest fel de colegele sale de breaslă, să-şi evidenţieze profilul personal. Cele zece poeme noi din ultimul vo­lum cultivă îndeosebi tema morţii, în înţelesul de ieşire din contingent sau de eliberare din teluric, aceeaşi năzu­inţă spre puritate care constituie ten­dinţa fundamentală a versurilor Anei Blandiana. Ca şi îngerii albi ai toam­nei, „fructe cu aripi atîrnînd putrezite de crengi argintii“, poeta, îmbrăţişată de zăpadă, caută cărările munţilor pen­tru cea din urmă ascensiune (Acele fructe). Sau, plecată de pe pămînt, tri­mite un mesaj printr-un fir de iarbă, anunţînd că aşteaptă „la celălalt capăt al meu“ (Intilnire). Poezia nu e, în con­cepţia Anei Blandiana, un agregat de cuvinte, ci esenţă, fruct sau frunză „în care moartea s-a copt“, ori sîmbure desfăcut ca luna din nori veştezi (Să lăsăm să cadă cuvintele). Lacrimile poe­­tei sînt totuna cu picurii ploii din oc­tombrie, vorbele ei, atît de lungi încit nu pot numi secunda, rîvnesc liniştea frunzelor mari, acoperite de brumă (Oc­tombrie, Bruma). Purtată mereu cu gîndul înspre o ireală casă de pe munte (Acolo sus), ea suferă de neputinţa de a coborî „cu sufletul oilor“ înspre cîm­­pie (Transhumantă). Poemele se prefac în psalmi : „Tu care ai învăţat urşii să doarmă / O iarnă întreagă ! De ce nu mă-nveţi ce e somnul ?... (Psalm). „Tu ştii / Cîte aluviuni / Lasă în mine apa curgătoare a zilei / Şi ce eroică beznă îmi trebuie / Să mă curăţ de ele / Şi cum, / Atunci cînd ochii mei abia au uitat / Forma străină a cor­purilor / Şi nici o rază / Nu le mai tul­bură adînca vedere, / Urechile înspăi­­mîntate / încep să distingă / Scurgerea timpului / Din nou înspre zi / împins, / întunericul primeşte contururi / Se face impur şi se mişcă, / înălţat din ză­padă / Cîinele ascultă ceva, / Paznicul începe să-şi închidă / Mantaua. / Aju­tor, strig / Sperînd / Că ar mai putea cineva / Să-l oprească. / DACA / nu s-ar mai pune în mişcare / Imensa roată / Care mă trage pe zi ?...“ (Moarte în lumină). „Sufletul e ceva în noi / Care nu mai poate exista în afară. / De cîte ori nu mi s-a întîmplat / Să descopăr / Suflete goale în iarbă trăgînd să moară...“ (Sufletul). Calitatea de martor (Cartea româ­nească, 1970) conţine „antijurnalul“ publicat de Ana Blandiana în răstimp de un an şi cîteva luni în Contempo­ranul. Citind din cînd în cînd unele fragmente, nu credeam că se poate al­cătui din ele o carte, impresie pe care n-o mai am acum, ca dovadă că nu trebuie să ne întemeiem niciodată pe lecturi fugitive. Volumul de însemnări al Anei Blandiana e mai mult decît interesant, surprinzător prin originali­tatea ideilor, fineţea observaţiilor asu­pra lumii morale şi materiale, bogăţia imaginilor şi viziunilor lirice. De remarcat şi cultura, vizibilă în economia citării numelor proprii (Mi­chelangelo, Spinoza, Hegel, Dostoievsky Wells, Valery Larbaud, Sartre, Camus, Camil Petrescu, G. Călinescu, Paster­nak). De ce „antijurnal“ ? Pentru că, ex­plică foarte just Ana Blandiana, „poe­tul există şi rămîne numai prin ceea ce reuşeşte să nu trăiască şi, netrăind, să creeze doar". Viaţa contează numai în măsura în care e absorbită în ope­ră, în măsura în care realitatea e ridi­cată la o semnificaţie, altfel, „o dra­goste împărtăşită nu naşte poeme", fa­bulaţia fiind mai viabilă decît nota­rea evenimentului real: „Se spune că Goethe nu s-a sinucis tocmai pentru că s-a sinucis Werther şi nimic nu mi se pare mai interesant decît această afir­maţie. Personajul mort a emoţionat şi influenţat zeci de generaţii, autorul mort ar fi fost uitat curînd­. Antijurnalul abundă în aforisme. In lupta pentru ideal nu realizarea perfec­ţiunii are importanţă, ci efortul în ve­derea atingerii ei : „Sîntem născuţi spre a gîndi şi a lupta pentru mai bine şi faptul că nu vom atinge niciodată perfecţiunea este salvarea şi justifica­rea existenţei noastre în infinit". Este ceea ce afirmă şi Camus în Mitul lui Sisif. Cunoaşte-te pe tine însuţi ? „Nu există prejudecată mai mare decît pă­rerea pe care o avem despre noi". „U­­nul se consideră nonconformist, altul generos, altul martir — frumoase haine ale atîtor împăraţi goi pe o plajă de nudişti, unde fiecare e mîndru de cro­iala imaginarelor sale veşminte, revol­­tîndu-se, pudic, de goliciunea celorlalţi“. „De teama de a nu fi conformişti, ne conformăm nonconformismului". „Să plîngi în public este indecent, să rîzi fără martori e nebunie". Reexaminarea aşa-ziselor adevăruri curente intră în programul obişnuit al poetei decise să refuze comportamentul comun, să caute experienţe autentice. In acest spirit cîntecele de lume îi apar drept „nişte prefabricate din care se pot combina sentimente’, ca şi înjură­tura care e un „prefabricat de minte“. Decît să cînte, poeta poate trăi mai in­tens aşezîndu-se în iarbă : „Să stai întins în iarbă, cu trupul şi mîinile formînd o voluptoasă cruce, cu părul curgînd printre buruieni şi cu buburuze încercînd să urce pome­ţii obrajilor ; să stai întins pe pămînt cu ochii deschişi îndreptaţi în sus, să stai întins pe pămînt fără nici un alt sens, numai ca un suport material al privirii ; să stai întins vara în iarbă, cufundat, dispărut, topit în cîmpie, să ştii că păsările trec pe deasupra ta şi te cred pămînt — iată o plutitoare plă­cere, euforică şi neajunsă la graniţele regnului animal, iată o aventură“. Din motive asemănătoare, autoarea detestă albatroşii care nu provoacă fur­tună, ci numai profită de ea, şi ad­miră pietrele care se lasă gîndite fără a gîndi la rîndul lor despre noi. Alt semn al sensibilităţii poetice este­ aptitudinea Anei Blandiana de a pă­trunde în universul alcătuit ca un mi­crocosm al pepenilor verzi : „Sînt ca nişte globuri pămînteşti create de pămînt pentru a se putea ad­mira egolatru în oglinzi ideale. Pielea lucioasă și verde, aproape animală, tră­dează mai mult decît un fruct. Totul e neted, rotund, fortificat, impenetrabil, fără golul unui călcîi al lui Achile. Este cetate ? fruct ? animal ? Dacă e ce­tate, ce cuceritor este destul de puter­nic s-o cucerească ? Dacă e fruct, cine este destul de bun pentru a-l merita ? Dacă e animal, cine îndrăzneşte să-l vîneze ? O, zeii au creat cu bună ştiin­ţă asemenea ambigue întîlniri de fru­museţi, pentru a putea dormi, fără teama de a fi bănuiţi, în ele...“ „Cuţitul pătrunde profanator, întîm­­pinat de un icnet voluptuos, de durere, cuţitul pătrunde în miez cu ritualul jertfirii, dezvăluind, pentru a mia oa­ră, palpitant, paradisul. Nu, sîngele o­­menesc, sîngele animal, duce în mers aluviuni nefrumoase, săruri şi compli­cate amestecuri, niciodată sîngele nu va avea graţia acestui nectar ierarhizat în cristale. Niciodată sămînţa, ideea per­petuării nu a fost mai regeşte ascunsă. Poate că rodiile doar s-ar putea ase­măna, dar rodiile dezamăgesc prin segmentare şi neprevăzut, rodiile, su­­gerînd însăşi savoarea, se opun savură­rii, în timp ce pepenele verde — har­buzul, lubeniţa — este numai dăruire, este globul însuşi al altruismului pă­­mîntesc". Ana Blandiana are oroare de noto­rietate şi de indiscreţii, dorind să nu existe decît în versurile sale pe care ea şi Blaga ar fi vrut să le trimită în lume fără semnătură. E orgoliul îngă­duit persoanelor reputate. Al. PIRU disociații România literară .

Next