România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

Influenţa marelui profesor Titu Maiorescu s-a exer­citat asupra-mi în sensuri variate. N-am fost ispitit to­tuşi să-l urmez şi în direcţia esenţială a activităţii sale scriitoriceşti­­ critica literară. în decursul unei vieţi îndelungate n-am scris decît trei recenzii ocazionale, dintre care două pe timpul vieţii mele de student. Această manifestare extrem de redusă şi, de aceea, puţin importantă prezintă însă, as­tăzi, avantajul de­ a încăpea integral şi lesne într-un scurt paragraf de amintiri. Spre sfîrşitul studiilor mele la Facultatea de filosofie din Bucureşti, o nouă Asociaţie studenţească a iniţiat o revistă lunară, cu articole în mare parte culturale. S-a făcut apel şi la colaborarea mea, lăsîndu-mi-se completă libertate în alegerea subiectului, iar eu m-am hotărît să scriu o recenzie despre lucrarea atunci de curînd apărută cu titlul Sate şi mînăstiri a profesorului nostru Nicolae Iorga. Cîteva cuvinte pentru a explica atît apariţia acestei scrieri, precum şi mobilul care a determinat recenzia mea. Nu de mult apăruse în librării o carte comandată de Ministerul învăţămîntului şi avînd ca autor pe Ale­xandru Vlahuţă. Cartea se numea România pitorească, iar poetul, străbătînd ţara în lung şi-n lat (pe atunci România nu cuprindea decît Moldova şi Ţara Româ­nească), descria cu un căutat colorit poetic diferitele ei ţinuturi cu diversele lor înfăţişări. Eu citisem cartea de la apariţie şi recunoscînd atît grija cu care fusese scrisă, cît şi însuşirile ei poetice, nu-mi plăcuse totuşi un lucru : frazele erau prea muncite, ceea ce era vizibil în numeroase pagini ale cărţii. Curînd după apariţia acestei lucrări şi stimulată poa­te chiar de dînsa, activitatea multiplă a lui Nicolae Iorga, care se revărsa prin mai multe cratere, se îm­bogăţi cu un nou crater, de unde izbucni un şirag de volume descriptive, zugrăvind şi ele teritoriul neamului nostru. Şiragul începuse cu volumul Drumuri şi oraşe în România şi continua la un scurt interval cu acel in­titulat Sate şi mînăstiri. Pe acest al doilea volum, publicat în preajma apari­ţiei revistei studenţeşti, m-am hotărît să-l recenzez. Ce m-a decis să fac acest pas? în nici un caz intenţia ocultă de a cîştiga la examene bunăvoinţa acestui profesor, al cărui curs de istorie universală îl alesesem ca materie secundară, pe lingă materiile filosofice, întotdeauna pregăteam bine examenele şi aveam note bune şi la materia lui. A fost diferenţa de sensibilitate cu care sufletul meu a recepţionat comparativ opera lui Vla­huţă şi aceea a lui N. Iorga. Scrierea acestuia din urmă mă cucerise prin spontaneitatea, prin avîntul tumultuos al stilului, din care izbucneau adeseori metafore sur­prinzătoare. Faţă de această puternică impresie dominantă, ce mai însemna faptul că, în genere, textul lui N. Iorga nu era revăzut şi uneori cîte o frază apărea prea lungă şi cu prea multe propoziţii secundare? Mînat de sincerul en­tuziasm al lecturii, m-am hotărît să scriu, în revista des­pre care am vorbit, o recenzie asupra volumului Sale şi mînăstiri. Fără a-mi mai aminti amănuntele, ştiu că făceam cîteva aprecieri generale, cu un entuziasm ce căuta să fie stăpînit, dar care rămînea totuşi vizibil, apoi citam cîteva metafore reuşite şi frumoase, pentru a încheia cu o afirmaţie pe care mi-o amintesc perfect şi care era următoarea : cineva nu poate avea faţă de această operă decît două atitudini : ori să n-o citească niciodată, ori să o citească de mai multe ori. Exclu­­deam astfel o singură lectură, fiindcă nimeni — faţă de farmecul lucrării — nu se putea reţine de a reveni. îndată ce a apărut primul număr al revistei studen­ţeşti, care cuprindea şi recenzia mea, am aşteptat cu interes şi apariţia „Sămănătorului“, revista dirijată de Nicolae Iorga, care pe lîngă articolul său de fond nota cu aprecieri sumare orice eveniment cultural petrecut în decursul săptămînii. Şi, în adevăr, la finele numă­rului, Iorga menţiona pe larg această revistă studen­ţească. Făcea aprecieri favorabile asupra conţinutului revistei, dar recomanda studenţilor să se ferească a cîn­­ta osanale profesorilor, adăugind, totuşi, că asupra lu­crărilor acestora din urmă puteau să scrie, arătîndu-le „aşa cum ele se oglindesc în sufletul lor“. Am avut im­presia clară că această afirmare, puţin în contrazicere cu cea dinainte, avea ca substrat recenzia mea, care... îi plăcuse. O vagă confirmare a acestei credinţe am avut-o la apariţia numerelor 2 şi 3 ale revistei studenţeşti, sin­gurele care au mai apărut şi la care n-am mai colabo­rat. Vorbind despre numărul 2 în notele săptămînale, spune că, spre deosebire de primul număr, este cu totul slab, deși părerea multor cititori era că acest nu­măr 2 se prezenta chiar mai bine decît cel dintîi, mai ales că în frunte se găsea un frumos articol semnat de profesorul Simeon Mehedinţi. In sfîrşit, la apariţia nu­mărului 3, Iorga înseamnă în notele „Sămănătorului" : „Numărul 1 a fost bun, cel de al doilea slab, iar cel de al treilea hotărît rău.“ A trebuit să treacă vreo şapte ani pentru ca bănuie­lile mele să se transforme într-o convingere fermă. Ter­minasem de mult studiile universitare şi acum îmi în­cepusem cariera didactică în calitate de conferenţiar de filosofie la Universitatea din Iaşi. Mă aflam într-o zi pe o stradă centrală a oraşului, oprit la o conversaţie cu profesorul C. Meissner, cu care mă întîlnisem întâm­plător. Convorbeam de vreo cîteva minute, cînd iată că apare şi N. Iorga, care venea din cînd în cînd să conferenţieze şi la Iaşi. S-a oprit văzîndu-ne, şi pe cînd Meissner îi aducea elogii pentru activitatea sa, lăudîndu-i cu deosebire darul de scriitor, Iorga îi răs­punse sacadat: „Da, astăzi mi se recunoaşte darul sti­listic, dar nu de mult, era o vreme cînd se spunea că oi fi avînd idei sănătoase, dar că nu ştiu să scriu. Şi ştii d-ta, îi spune lui Meissner, cine a fost cel dintîi care a recunoscut talentul meu de a scrie ? Iată, dumnealui, pe cînd era tînăr student — şi arătă cu un deget spre mine — da, da, a fost primul care a recunoscut aceasta“. Nu mai era nici o îndoială că recenzia mea îl bucu­rase şi în lumina aceasta am interpretat şi alte lucruri, care se puteau tălmăci într-un chip variat. A doua recenzie a fost concepută şi executată, tot în anii de studenţie, constituind un foileton la ziarul „E­­poca“ şi avînd ca subiect drama „Manasse" a scriitoru­lui Ronetti Roman. Dura de cîteva luni apriga discuţi­­une între două tabere opuse, una de entuziaşti şi alta de detractori. Atacurile vrăjmaşe acestei lucrări drama­tice porneau de la revista „Sămănătorul“, deocamdată nu semnate de N. Iorga, ci de ardeleanul I. Scurtu, membru în comitetul revistei. Aceste atacuri violente a­­veau mai puţin un caracter literar, cît unul naţionalist, autorul piesei fiind evreu, iar personajele piesei, în mare parte, evrei din Moldova, unii cu mentalitate mai avansată, în timp ce tipul lui Manasse — care a dat și numele lucrării — era, deși inteligent și de-o vîrstă mai înaintată, sectar în ideile lui rasiste. Criticile vijelioase ale lui I. Scurtu — care se pre­supuneau că sunt aprobate şi de N. Iorga, deşi acesta nu se pronunţase personal — operau, precum am spus, mai mult pe teren naţionalist, păreau să implice totuşi şi contestarea valorii literare a lucrării lui Ronetti Ro­man, primită şi montată cu răsunet la Teatrele Naţio­nale din Bucureşti şi Iaşi, în tabăra adversă activa prof. Mihalache Dragomirescu, pe atunci numai confe­renţiar la Facultatea de litere din Bucureşti, singurul din vechii elevi remarcaţi de Maiorescu ce îmbrăţişase exclusiv specialitatea scriitoricească a maestrului — cri­tica literară. Dar în deosebire de magistrul Maiorescu, lui M. Dragomirescu îi lipsea simţul măsurii, aşa că analiza elogioasă a operei „Manasse“ se prelungea fără sfîrşit în foiletoanele „Epocii", ziarul partidului con­­servator-junimist. Maiorescu, văzînd revărsarea fără limită a foiletoanelor lui Dragomirescu (cred că ajun­seseră la vreo 20), deşi pe atunci îl aprecia şi îl susţinea pe fostul său elev, mi-a spus într-o dimineaţă, cînd îl vizitasem acasă : „Ei, Mihalache ne-a cam «mănăstit» !“, într-o zi, plictisit pînă peste cap de exagerările celor două tabere de luptători, mi-a venit deodată ideea să mă arunc şi eu în luptă, adoptînd o poziţie interme­diară, luînd însă mai mult partea preţuitorilor lucrării, încredinţat că pot aduce argumente şi mai scurte şi fi­­losoficeşte mai valabile, menite să contribuie a încheia o discuţiune cel puţin în ochii oamenilor cuminţi, dar ameţiţi de exagerările care se învălmăşeau de o parte şi de alta. O dată terminat articolul în care făceam analiza pie­sei, servindu-mă şi de consideraţii de estetică filoso­fică, ferindu-mă, bineînţeles, de a vătăma unitatea arti­colului sau nota lui personală, m-am dus Intr-o dimi­neață acasă la Maiorescu să-i cer şi lui avizul, rugîn­­du-1 să citească textul pe care i-1 adusesem. Magistrul Cu cele două surori, in 1970 l Spiritului omenesc, avid de lumină crescîndă, ti trebuiesc totuşi uneori momente de răgaz. La fel cu omul fizic, fericit de lumina soarelui, care preferă totuşi acestuia un adăpost cu umbră in anumite momente. k in credinţele copilăriei şi in unele legende reli­gioase zugrăvite pe timpla catedralelor, norii sunt consideraţi in imediata vecinătate a cerului, iar di­vinităţile sunt văzute sprijinindu-şi piciorul pe cite un nor, ca pe un covor care stă pururi nemişcat. Cu virsta şi cu experienţa, cu trecerea timpului şi progresul cunoştinţelor, greşeala se îndreaptă şi se vede realitatea adevărată a distanţei norului faţă de cer. Teologii însă au rămas neclintiţi la vechiul punct de vedere. Copacii tineri cu frunza completă astupă in ge­nere orizontul. Pe măsură ce le cad frunzele, fac loc mai larg nemărginirii. Aşa se petrec lucrurile şi în alte domenii, tine­reţea împiedică să se vadă adîncimile care se ob­servă tot mai bine, cînd părul începe a albi şi a se rări. aforisme * Sunt călători care in fuga trenului se deplasează in sens invers cu direcţia trenului. Totuşi, deşi merg in direcţie contrară, trenul continuă să-i ducă acolo unde aleargă el. Aşa se întimplă şi în societate. Sunt oameni care năzuiesc şi încearcă să apuce în altă direcţie decît aceea a societăţii în care sunt înglobaţi. Societatea însă, „grosso-modo“, îi cară în sensul evoluţiei sale. „ Oamenii de ştiinţă au dezvăluit din ce în ce mai nemilos ariditatea sterilă a peisajelor lunare, în comparaţie cu frumoasele şi bogatele peisaje pă­mînteşti. Dar luna e generoasă şi continuă să împrăştie ma­gica ei lumină asupra pămîntului şi să-i pună noap­tea frumuseţile lui intr-o discretă evidenţă. Ce captivantă şi durabilă amăgire!­­ Incîntarea pe care ne-o produce un peisaj pito­resc sau o autentică operă de artă, ne place să o mărturisim şi altora şi ne bucură constatînd că şi dînşii împărtăşesc acelaşi sentiment. In schimb nu acelaşi lucru se intîmplă cînd te afli sub farmecul ameţitor al unei femei captivante. ------------- Aici preferi a păstra discreţiune, şi mai de­grabă Iţi este teamă dacă observi că şi alţii trăiesc aceleaşi simţiri.­­ Sînt oameni violenţi care ripostează imediat la o jignire, potolindu-şi repede necazul cu această ieşire vehementă; sînt alţii, care cu un temperament mai reţinut, înghit ofensa, dar nu o uită niciodată, aş­­teptînd un moment prielnic să se răzbune „la rece". E totuşi lume care se fereşte speriată de cei dintîi şi cultivă prietenia periculoasă a celor din urmă.­­ Pe marginea unor şosele dintr-o ţară meridională sînt plantaţi un lung şirag de arbori, înalţi, cu trun­chiul subţire şi golaş, avînd abia un vîrf o coroană de frunze ca o umbrelă deschisă. Din distanţă in distanţă, apare şi cîte un pin, avînd o înfăţişare complet deosebită. Pinul are formă de con, cu un des înveliş de frunze, pornind aproape de la bază şi subţiindu-se într-una, pînă ajunge la vîrf. Mania de generalizare şi de unificare este aşa de sădită în noi, încît deodată mi-am zis: Şi pinii sînt tot umbrele — dar umbrele închise. In felul acesta uniformitatea plantaţiilor era resta­bilită. J 6 România literară

Next