România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

idei ale timpului nostru Cînd profeţii îmbătrînesc Ideile timpului nostru sínt discrete. Ele apar din cînd în cînd în cărţi, sínt In aer, sau sínt în aparate şi maşini, cum sínt în demersurile şi refuzurile omului de astăzi, uneori. In schimb, poate că nu sínt întotdeauna la cei care le invocă în chip ostentativ drept idei ale timpului nostru. A apărut nu de mult, în excelenta editură „Meridiane“ și într-o la fel de excelentă prezentare a arh. M. Meli­­son, o culegere din scrierile marelui Vizionar și realizator de proiecte urba­nistice care este Le Corbusier. Culege­rea e intitulată „Bucuriile esenţiale“ şi poartă cu adevărat asupra lucrurilor esenţiale omului : locuinţă, viaţă, so­cietate, spaţiu, soare, natură. Soluţiile pe care le propune şi uneori realizează Le Corbusier sunt, după cum se ştie, dintre cele mai îndrăzneţe şi noi : tre­buie să gîndim, nu ca în era premaşi­­nistă, ci ca în cea maşinistă, spune ma­rele vizionar. Dar noutatea soluţiilor, provocatoare prin 1920 şi ceva, apare mai puţin asigurată în 1970 şi ceva. Să fie trecerea a cincizeci de ani ? Sau poate noutatea lui Le Corbusier n-a fost de la început destul de subtilă, aşa cum pare a fi noutatea timpului nos­tru ? Sînt trei sau patru gînduri funda­mentale — care se transformă în idei, la Le Corbusier, adică îl fac să vi­seze — şi pe ele vom încerca să le punem în discuţie. In măsura în care vizionarul acesta şi-a realizat unele visuri, proiectele sale au dus la opere arhitectonice renumite. Sub acest ra­port, punîndu-i în discuţie gîndurile, ar însemna să-i punem în discuţie şi rea­lizările arhitectonice. Dar să sperăm că nu ne citesc arhitecţii şi că perfecta ignoranţă în materia lor nu devine o interdicţie în materia noastră. In primul rînd, Le Corbusier crede în linia dreaptă. El îl ceartă pe Va­­léry, care spusese că omul schiţează în chip firesc linia curbă, şi declară dimpotrivă, că linia dreaptă este legată de orice act uman. Ii plac oraşele rec­tilinii americane, îi place rigoarea po­dului aruncat peste ape (dar aici fru­museţea stă poate tocmai în contrastul liniarului inert cu şerpuirile şi viaţa apei) iar apogeul în artă s-ar obţine cînd domneşte ortogonalul. Nu numai că-i plac oraşe ca Veneţia şi Istanbul, pentru buna lor uniformitate, dar îi place „ordonanţa clară“ a Babilonului, pur şi simplu. Şi totuşi, nu linia dreaptă, ci linia curbă ne pare semnificativă pentru timpul nostru, aşa cum, în alt context, era caracteristică pentru grecii antici. „Drept“ însemna la ei naiv, simplu, prostuţ. Iar linia dreaptă e proastă. Un filozof spunea că e proastă şi pen­tru că se termină, şi pentru că nu se termină. Dar ar putea fi altfel ? Da, spuneau anticii, este altfel cu linia curbă care se închide : ea e în acelaşi timp finită şi infinită. In genere linia curbă era pentru ei „mai bună“, adică mai adevărată, mai aproape de fiinţă şi realităţi. Iar în felul nostru noi spunem astăzi acelaşi lucru , căci pen­tru noi pînă şi spaţiul nu e nesfîrşit, ca linia dreaptă, ci are o curbură, iar mişcarea în linie dreaptă ne apare ca un caz particular al celei în burghiu, spira­lată, aşa cum ne apar în spirală atît lan­ţurile aminoacizilor, cît şi mişcarea dia­lectică a istoriei. E ceva mai subtil în linia care şerpuieşte şi biata linie dreap­tă nu e decît pruncul ei degenerat. Dar un al doilea gînd al lui Le Corbusier ne pare la fel de străin tim­pului nostru, chiar dacă nu în ter­meni. Limbajul omului este geometria, spune el, şi e bine spus; numai că, spre a ilustra lucrurile cu arhitectura, el declară că ea îşi are justificarea es­tetică în marile forme primare, cult, con, sferă, cilindru, piramidă. Lui nu-i plac catedralele, căci nu reprezintă o operă plastică întemeiată pe „formele primare“, ci o dramă : lupta contra gravitaţiei. Poate că are dreptate, pînă la un punct, cu catedralele ; dar ce fel de geometrie e cea pe care o invocă ? E geometria elementară, pe care spiri­tul matematic al omului modern a lă­sat-o de mult în urmă. Astăzi „for­mele“ matematice sínt cu totul altele : sínt structuri şi regularităţi de alt or­din decît cel euclidian, părînd defor­mări mai degrabă decît forme clasice. E frumos că se invocă geometria, dar problema este deci : care geome­trie. Sínt spirite mai mari decît Le Corbusier, între alţii, un Spinoza, care au plătit un preţ scump pentru faptul că n-au ştiut să invoce decît un matematism elementar. Le Corbusier riscă să plătească un asemenea preţ, şi în cazul său de artist lucrul e mai grav. Dacă un om de ştiinţă poate perfect fi solidar cu arta mai veche, căci arta este „eternă“ — în acest sens au fost extrem de interesante declaraţiile ma­relui fizician Heisenberg, într-un nu­măr recent din „Contemporanul“, în cadrul cărora fizicianul tuturor noută­ţilor repudia arta nouă şi se refugia în Bach şi pictură tradiţională — în schimb un­ artist nu poate fi solidar cu o viziune ştiinţifică învechită, căci ştiinţa nu e decît acolo unde este ade­vărul ei, fie el şi unul provizoriu. Iar adevărul mai adînc al geometrismului de astăzi nu sunt „marile forme pri­mare“. Ca şi linia dreaptă, ele nici nu sunt primare, ci cazuri-limită, într-un sens momente derivate. La fel — în al treilea rînd — ni se pare că se întîmplă cu invocarea ma­­şinismului de către Le Corbusier. Des­pre care maşinism e vorba ? S-ar pu­tea să fie în joc, la el, numai cel al industriei din primul ceas, iar nu in­tuiţia unui maşinism mai rafinat. Lui îi place standardizar­ea, pe care o com­pară cu „şlefuirea“ adusă de folclor (Le Corbusier a vizitat sud-estul euro­pean, trecînd şi prin ţara noastră), iar arta adevărată nu respinge, după el, formele standard. Parthenon-ul este un standard, spune contemporanul, şi lui Fidias i-ar fi plăcut să trăiască în această epocă de standard­uri. Pentru vizionarul francez, locuinţa nu este de­cît „o maşină de locuit“, căci, adaugă el, toţi oamenii au aceleaşi nevoi. Dar dacă e adevărat că maşina (in­clusiv cea de locuit) satisface aceleaşi nevoi ale omului, nu este sigur nici că nevoile rămîn aceleaşi în om, nici că maşinile care le satisfac sînt tipul ce­lor produse în serie. Să nu mai vorbim de diferenţierea posibilă în complexul nevoilor omeneşti; iată însă că nici maşina nu a rămas aceeaşi, iar maşi­­nismul de care ni se vorbeşte e cel care avea să se corecteze singur. Maşina se rafinează, tinzînd să capete, dacă nu autonomie, cel puţin control şi stă­­pînire a propriilor ei procese. Maşina devine sistem şi face astfel ca ideea în­tregului să preceadă partea şi comple­xul să domine simplitatea mecanică, aşa cum se vede în sistemele ciberne­tice care — în chip sugestiv — nu sînt numai ale materiei moarte, mecanizate. Unei maşini atît de subtile, să-i cores­pundă oare un om atît de simplificat, încît să aibă „aceleaşi nevoi“ şi să folosească o aceeaşi maşină de locuit ? Dar ni se vorbeşte astăzi despre case variabile, mobile, compresibile, în fel şi chip schimbătoare... în fapt, omul locuieşte foarte bine în casele acestea standard, dar tocmai pen­tru că el nu e fiinţă standard, cum vrea Le Corbusier cu viziunea sa ma­şinistă. Spre a se împăca deci cu acest om, căruia simte că-i oferă prea puţin, marele vizionar şi urbanist francez pro­pune „oraşul radios“, în care să se ajungă arhitectonic la o restabilire a condiţiilor naturii. Este ultimul gînd care ne pare discutabil aici, şi tocmai din perspectiva ideilor timpului. Căci după ce a dat un ideal de standardi­zare, pe care omul totuşi a ştiut să-l mlădieze şi să-l transforme în ceva uman — cînd a ştiut-o — acum Le Corbusier vine să repună în drepturi o natură ofensată şi un om frustrat, pro­­punînd, pentru a se obţine condiţiile naturii în oraş, case cu grădina pe aco­periş. Dar despre ce natură e vorba iarăşi ? Despre cea bine ştiută, pe care ne-ar plăcea s-o regăsim întocmai şi nu în surogatul ei, cum îl oferă pe acoperişuri­le Corbusier. Sau dacă nu ne mai place natura din care ne-am desprins, atunci ideile timpului nostru ştiu să ne vorbească despre o „natură educată“, transfigurată, umanizată, şi care nu e simplu surogat. Ce straniu sună să-l auzi pe Le Corbusier spunînd : trebuie plantaţi ar­bori ! Ideile timpului nostru sînt nespus mai complexe. Ele spun : trebuie plan­tat ceva care să ne amintească de ar­bori, sau atunci duceţi-vă la arborii pă­durilor. Căci ideile timpului nostru sînt mai subtile decît profeţii lor. Constantin NOICA Critica „esenţelor generale“ (Urmare din pagina 8) Genul literar şi Cartea , scriind Meta­morfozele poeziei, N. Manolescu nu a fost preocupat atît să restituie caracte­risticile literare ale fiecărui volum de poezie pe care îl comentează, cît să or­ganizeze observaţiile sale într-o medita­ţie asupra unui „gen literar“, asupra Poeziei. Pentru autor, poezia poate, ast­fel, fie să „exprime“ ceva, fie să „se ex­prime“ pe sine ; sub acest raport, poe­zia este un mod de a fi „altul decît cel real“, un registru al fiinţei în care poe­tul reuşeşte „să se elibereze de sine şi de lume“. Evident — constată N. Mano­lescu — evoluţia poeziei de la cea dinţii­­modalitate a ei (în care „exprimă“ ceva), la cea de a doua (în care „se exprimă“ în sine) corespunde cu un „triumf al conştiinţei poeziei asupra poeziei“. Ideea nu este, desigur, foarte nouă ; N. Manolescu era însă obligat să o incor­poreze sistemului său critic. Ultima lucrare publicată de N. Mano­lescu (Contradicţia lui Maiorescu, 1970) continuă linia inaugurată prin Meta­morfozele poeziei, în sensul că cerceta­rea îşi propune să definească tot o „e­senţă generală“, de data aceasta Critica. Autorul şi-a specificat, de altfel, singur intenţiile : „Dacă am numit pe Maio­rescu Criticul este din acest motiv , re­­velîndu-l ca personalitate unică şi ire­­petabilă, îl revelam deopotrivă şi ca e­­senţă semnificativă. Căci de-ar fi fost pur şi simplu unic, atunci nu ne-ar fi atras luarea aminte şi n-ar fi devenit exemplar. Orice mare poet ne vorbeşte, în acelaşi timp, ca o voce nemaiauzită şi ca vocea Poetului ; orice mare critic este el însuşi şi, în acelaşi timp, Criti­cul“. O altă preţioasă noutate metodo­logică a acestui volum o constituie exa­minarea personalităţii scriitorului (a lui Titu Maiorescu) ca o totalitate, care se răsfrînge ca atare în fiecare dintre ac­tele particulare : „Ceea ce mă intere­sează este de a-l citi totdeauna în ace­laşi fel, indiferent de ce scrie, de a des­coperi pretutindeni, îndărătul obiectului imediat, marele sentiment creator, în­toarcerea la originea lucrurilor“. Acest principiu răspunde cu fidelitate unei recomandări metodologice sartriene: „L’exigence totalisatrice implique au contraire que l’individu se retrouve en­­tier dans toutes ses manifestations“. 10 România literară Importanţa literară a lui Nicolae Ma­nolescu nu ar fi însă atît de mare, dacă vocaţiei critice nu i s-ar adăuga ,o ex­cepţională înzestrare de scriitor. Ex­presia nu se defineşte însă, la Nicolae Manolescu (aşa cum ar fi fost de aştep­tat de la un teoretician al „inefabilu­lui“), prin cultul imaginii sau prin su­gestia poetică , este de-a dreptul uimi­toare valoarea pe care o acordă el cu­­vîntului. Criticul este atent la cele mai subtile modificări ale formei cuvîntului, modificări de care se foloseşte pentru a opera disocieri adeseori radicale ale în­ţelesurilor. Efectele sînt de cea mai bună calitate : „Şi într-un caz şi în altul, poe­zia se întoarce asupra ei însăşi, nu co­munică, ci se comunică“ ; „el descoperă poezia ca impas, nu scrie pentru a se exprima, ci tocmai pentru că nu se poa­te exprima“ ; „B. Fundoianu nu evocă, ci invocă“. Chiar şi atunci cînd dife­renţa nu se materializează neapărat. în­tr-un semn lingvistic, criticul nu re­nunţă la construcţia sa predilectă („nu..., ci...“) ; citatele au fost împrumutate doar Metamorfozelor poeziei, însă ele ar fi putut fi extrase tot atît de bine din oricare altă lucrare. cronica limbii Graiuri slave Am vorbit nu demult de faptul că în apusul Iugoslaviei se mai păs­trează resturi de istroromână şi am lăudat pe cercetătorii care adu­nă astăzi aceste resturi, înainte ca ele să se topească în masa croată înconjurătoare: urmaşii vor putea folosi aceste date, pe care ei nu ar mai avea de unde să le culeagă direct. Exact în acelaşi fel se prezintă situaţia pentru o serie de graiuri slave care constituie insule în mij­locul populaţiei româneşti. Am fă­cut clasele primare în nordul Mol­dovei, într-un sat în care pe atunci mulţi copii aveau ca limbă maternă ucraineana. Nu ştiu în ce măsură afirmaţia ar corespunde situaţiei de azi. Există o aşezare bulgărească chiar în apropiere de Bucureşti ; nu departe de Arad sînt cîteva sate de limbă slovacă, iar în Bucovina se păstrează grupuri de vorbitori ai limbii polone, ca să nu mai vorbesc de sîrbii din Banat. Cu excepţia a­­cestora din urmă, avem de-a face de fiecare dată cu un mic număr de oameni, fără contact cu masa celor de aceeaşi limbă cu ei şi strîns legaţi, prin ocupaţii, interese etc. de populaţia românească. Regimul nostru creează toate condiţiile pentru păstrarea graiu­rilor de altă origine. Prin urmare este necesar să fie cercetate acum, să se examineze vocabularul şi gra­matica, să se adune texte, care sunt utile lingvisticii în general, pentru înţelegerea corectă a felului în care un idiom se stinge, pentru influen­ţele între două graiuri de origine diferită care sunt în contact strîns unul cu altul. Sarcina de a face aceste studii şi-au luat-o în ultimele decenii ti­nerii noştri slavişti şi urmarea a fost publicarea mai multor lucrări, susţinerea cîtorva teze de doctorat, alte cercetări fiind aproape de a a­­tinge forma lor finală. Mă voi re­feri aici numai la unul dintre aces­te studii, anume la teza de doctorat a Elenei Deboveanu, privitoare la graiurile polone din Bucovina. Ceea ce prezintă deosebit această lucrare este faptul că partea ei esenţială a fost de curînd publicată în limba polonă de editura polonă Ossoline­­um, într-o colecţie a Academiei po­lone. Se­ dovedeşte prin aceasta in­teresul pe care ţările vecine îl a­­cordă cercetărilor de felul amintit, care contribuie în mod evident la adîncirea studiilor privitoare la limbile slave. Cartea prezintă o descriere com­pletă a situaţiei actuale a graiului polon din Bucovina : fonetică, gra­matică şi vocabular, însoţită de o culegere de texte, care pe de o par­te pot servi ca inventar al faptelor, pe de altă parte ca justificare a a­­firmaţiilor privitoare la structura limbii. In plus, se prezintă o cerce­tare istorică a idiomului, prin care se explică asemănările şi deosebiri­le de alte graiuri polone. Lucrările de acest fel pot prezen­ta interes şi în alte privinţe. Unde lipsesc datele concrete, documen­tele istorice, acolo studierea graiu­rilor poate aduce informaţii cu pri­vire la trecutul vorbitorilor. în ca­zul de faţă, s-a emis ipoteza — şi lucrarea Elenei Deboveanu a con­firmat-o­­— că locuitorii satelor bucovinene unde se vorbeşte polo­na sînt veniţi din Cehoslovacia, pe vremea cînd ambele teritorii apar­ţineau imperiului austro-ungar. Aşteptăm să vedem publicate şi cercetările privitoare la celelalte graiuri slave din ţara noastră. Al. GRAUR

Next