România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

La moartea unui mare gînditor. Georg Lukács sau „sinteza imposibilă“ Georg Lukács a murit fără a-şi fi încheiat definitiv mult aşteptata sa operă filozofică de sinteză : Ontolo­gia existenţei sociale. La şirul celor douăsprezece mo­numentale volume ale ediţiei sale de „Opere“ nu se vor adăuga cele trei mereu anunţate în prospectele editurii vest-germane Luchterhand : Ontologia (vol. 13 şi 14) şi Etica (vol. 15). Cu cele două tomuri, însu­mând aproape 1 800 de pagini, ale Esteticii, se încheie aşadar opera tipărită de autor în timpul vieţii sale. A rămas, desigur, un manuscris voluminos, de peste o mie de pagini, îndelung lucrata Ontologie, expresia efortului titanic al unui gînditor, ajuns la vîrsta de peste 80 de ani, de a infringe limitele biologice ale naturii umane şi de a oferi contemporanilor săi summa philosophica a existenţei sale. Ea devi­ne acum enigmaticul opus postumum, al lui Georg Lukács. Cîndva vom putea lua cunoştinţă poate de teribilele antinomii şi dificultăţi teoretice cu care a fost confruntată gîndirea lui Georg Lukács în pro­cesul elaborării operei sale finale ; ca întotdeauna, ele vor purta, incifrată în dialectica lor, marea pro­blematică a timpului nostru. Cînd l-am întîlnit pen­tru ultima oară, în urmă cu două luni şi jumătate, el spunea despre lucrarea pe care nu se hotărîse să o încredinţeze tiparului o frază aparent surprinză­toare : „Ontologia este o ştiinţă filozofică încă prea tînără ; nu am izbutit să-mi exprim ideile în cîmpul ei, aşa cum am reuşit în Estetica". Cu un efort su­prem de sinteză, el redactase, în toamna anului trecut, o lucrare de 3—400 de pagini : Prolegomenele la o ontologie a existenţei sociale. Verdictul cititorilor manuscrisului său vine însă prea tîrziu : la puţin timp după împlinirea vîrstei de 86 de ani Georg Lukács nu mai este printre noi. Moartea lui Lukács propune din nou meditaţiei tema dificilei condiţii a filozofului în epoca de faţă. Cu el dispare unul din ultimii reprezentanţi ai unui tip de gînditor tot mai rar pe planeta noastră , spirite cu cultul sintezelor totalizante, cu o imensă cultură şi cu o formaţie enciclopedică în sensul superior al cuvintului, capabile să exprime, pe planul unei extra­ordinare înlănţuiri categoriale, marile probleme ale timpului lor. Cînd traducerea românească a Esteticii va fi tipărită, alături de a celorlalte mari lucrări de filozofie şi estetică ale gînditorului, cuvintele de mai sus îşi vor găsi în ochii cititorilor deplina aco­perire. Este uimitor să constaţi cît de complimentare sînt în substanţa lor, cum îşi răspund unul altuia, intr-un contrapunct sui-generis, chiar în diferenţele şi opoziţiile lor radicale, sistemele filozofice ale tim­pului nostru. Se simte pretutindeni o comunitate, dacă nu o identitate, a problemelor cu care sunt confruntaţi gînditorii remarcabili ai secolului. Alienarea, reifi­carea, manipularea, dialectica autenticităţii şi inau­­tenticităţii, a autonomiei sau a heteronomiei persoa­­nei umane, a libertăţii şi necesităţii — sunt terenul comun din care s-au înălţat diversele construcţii filozofice. Lucian Goldmann a avut printre primii intuiţia unor frapante analogii de problematică între cartea clasică de filozofie a lui Martin Heidegger Fiinţa şi timpul (Sein und Zeit, 1927) şi celebra carte de tinereţe a lui Lukács : Istoria şi conştiinţa de clasă (Geschichte und Klassenbewusstsein, 1923). Tezele sale, subiect al unui curs ce urmează să apară sub forma unei cărţi postume, sunt obiectul unor discuţii pasio­nate în cercurile filozofice occidentale. Sartre şi-a inaugurat Critica raţiunii dialectice (1960) cu o dis­pută în jurul lui Lukács, răspuns la cartea celui din urmă : Existenţialism sau marxism ? (1948). Ultimele cărţi de filozofie ale lui Adorno, Dialectica negativă şi Estetica (pentru a nu mai vorbi de cele Trei studii despre Hegel) sunt impregnate de o polemică stator­nică, explicită sau subiacentă, cu dialectica pozitivă a lui Georg Lukács. Fenomenologii italieni s-au arătat foarte preocupaţi de înrudirile între spiritul ultimei lu­­crărri importante publicate de Husserl în timpul vieţii sale . Criza ştiinţelor europene şi fenomenologia transcendentală (1936) şi temele dominante ale unora dintre celebrele studii filozofice lukácsiene. Se poate spune însă că nici unul dintre filozofii vea­cului nu a trăit cu atîta intensitate şi cu atîta con­secvenţă în „angajare“ dramatică şi patetica condiţie a intelectualului, grevată de cumplite avataruri, mer­­gînd pînă la primejdia directă a pierderii vieţii, ca Georg Lukács. De peste o jumătate de veac, Georg Lukács se angajase cu întreaga sa energie intelectuală (şi prietenii săi din epoca tinereţii, de la Max Weber şi Georg Simmel pînă la Ernst Bloch, ştiau că ea era imensă) şi cu toate resursele personalităţii sale de partea cauzei proletariatului şi a filozofiei lui Marx. Cititorii biografiilor lui Max Weber cunosc mărturia surprizei încercate de marele sociolog şi universitar german la aflarea veştii că tînărul său prieten, din cercul heidelberghez, pe care îl aprecia atît de mult, şi căruia îi anticipa o strălucită carieră în una din universităţile germane, devenise unul din conducătorii revoluţiei proletare maghiare în 1919. Nu este nici locul, nici momentul să ne oprim asupra tuturor vici­situdinilor vieţii de intelectual revoluţionar a lui Georg Lukács, deşi gloria sa de gînditor marxist nu poate fi disociată de opţiunile sale pe toate planurile. Relaţiile sale cu partidul clasei muncitoare au fost desigur dintre cele mai complicate. Seismele care au zguduit fiinţa şi conştiinţa intelectualităţii de stingă pe plan mondial de-a lungul ultimelor decenii (ne re­ferim în primul rînd la epoca numită, convenţional, a „cultului personalităţii“) şi-au găsit o expresie cu totul particulară în destinul intelectual al lui Georg Lukács. El nu a acceptat însă niciodată postura unui N. TERTULIAN (Continuare in pagina 22) "­ Dimitrie Stelaru Cînd noaptea umbra intră în arbori, în cărţile Timpului din rafturi, geneza doarme , nu mai sînt legi, nici guri, e un şuier doar de iarbă uscată, de libertate ruginită — neomeneşti rădăcini, ramuri lăuntrice, line, te prind şi mat priveşti visul istoriei tale uitate, încîlcită istoria din şerpi mînioşi acum putrezi în pămintul pe care îţi duci paşii măsuraţi, în f­inti­na pămîntului alb, vulcanic şi geros. Cum să tăiem Durerea cu răsuflul stelelor ? cu ceaţa morţilor ? Unii rămîn îndărătul lor şi rămîn sîngeroşi. Noi ieşim dintre nopţi luminîndu-ne aripile, trecem spre soare cu întrebări fără răspunsuri — o primăvară ne scufundă mereu în unda apei cu sare, apropiata mare îmbrăcată in văzduhul nostru sonor. Venim din ape cu lutul cărnii ? Noaptea umbra ne ascunde în arbori, in cărţile Timpului din rafturi, dar nu ne aşezăm lungă vreme. Aşteptăm heralzii lumii, ne aşteptăm, răbdători, unul pe de dincolo, noi aici-acolo, plămăditori ai zodiilor, chipuri învălmăşite de tineri- bătrîni. Cînd mîncam anotimpurile ieri ? cînd idolii cereau petalele florilor ? Stăm la jocul muntelui dintîi. Stăm în crepusculul gîndului, blajini, înfricoşători, ne pîndim din fotolii imediate, lăsăm pluguri şi sape — citeodată fierbem cînd zarva norilor ne umple cu braţe primitive şi înecăcioase. Unde alergăm zi după zi ? Avem picioare moi cînd umblăm ţepeni, atotştiutori gîngavi, în pantofi de lac ? Avem enigme lingă măcelari, ne aşternem pulbere de aur sub pleoape ca să dormim — cum să urcăm treptele cu sudoare ? Bem arome, ne mâzgălim cu pasiuni şi dăm buzna la izvoare, la izvoarele doldora de venituri, izvoare cuminţi, sigure. Am căzut în gropi, cîinii ne-au crezut pierduţi — ne-a fost amară pîinea din mazăre mucegăită şi ovăz cu ţărînă — am urzit pinză pentru veşminte, am bocit la crucile sub care se ascunseseră fetele marilor nebuni — toate le-am împlinit, toate le-am săvîrşit nefăcînd, toboşari seci, poeţi flotanţi îndrăgiţi de ei în ei. Condeiul a trecut de la miere spre bronz, de la bronz şi marmoră la hîrtie, oile au năpădit filele pure cu behăitul şi zelul ciobanului critic. Venim din mlaştini ? din Fidiaş ? Disperarea vine tîrziu, decolorată, încovoiat de fulgere am bătut la Cetatea Goală (trîmbiţele au fugit chiar în clipa ivirii imaginii mele bănuite, încă însufletata mea imagine); bărci iscoditoare şi-au înfipt vislele în străveziul meu, am fost aşezat in ferestrel­ lor întinzînd mese de gesturi : încovoiatul ancorat de printre noi e un blestem al Luminăţiilor ? nu e chiar sfîrşitul ? Şi Cetatea Goală m-a luat între pietrele­ rune, a trimis histrioni prinşi de cintecele uşoare la decorul sălilor de bal să împlinească destinul roz, vasalii prafului orelor, tăvăliţi în sărb­ători pitice, fastuoase sărbători la ghiaţă. Ciuperca spune adevărul neîntrerupt sub lespedea de granit, spune tăc­înd Coviltirul lărgindu-şi-l spre înalt — cu caut hiene ? Vasalii limuzinelor au adus alte omizi ale dedesubtului, toţi cu fluturi la git, cu viitor mărunt la trezură şi sicrie în ochii sticloşi. Ciuperca e vinovată ? Vulturul . La urmă procurorii Cetăţii Goale mi-au urmărit mai mult tălpile diforme aplecate spre spărtura de platină a vrăjii mele, mi-au spart numele primit de la începutul călătoriei pînă la împlinirea întunericului, ce adunau decît nu viaţa altora, a mea, să-şi rotunjească şa­lele şi mormanul de cuvinte afumate . Mama noastră şi-a svîrlit frica în jurul cimitirelor, morţii vii n-au mai murit repede — toate fiind lente. Cine îndrăzneşte să fugă din adincul ploios al civilizaţiei ? Unde e Unul ? Mai trec, dar mai vin cîţiva în singurătatea mea, foşnesc coroane de laur, cercetători ai calendarului bătăliei mele cu mine, îmi dezlipesc focul căpătat după zbateri îndelungi, răpit din balcoanele fraţilor risipitori, crispaţi la nerevenire. Fără cai sălbateci asemeni leilor, fără vîntul cavaler al lacrimilor amurgul mă lunecă în Neştiut. Regele veşnicului, bătrîn cu duh bun, împăienjenit, îndată opreşte dezordinea pădurii tainelor şi umbra îmi intră în arbori, in cărţile Timpului din rafturi, pentru totdeauna. 1943 Preamărirea durerii Vesen de Ion VLAD România literară 11

Next