România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

Sensurile unei consacrări — după un secol „Cu totul obsebit în felul său, om al timpului modern, deo­camdată cam blazat un cuget, iubitor de antiteze cam exagera­te, reflexiv mai peste margini­le iertate, pînă acum aşa de pu­ţin format incit ne vine greu să-l cităm îndată după Alec­­sandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvintului, este dl. Mihail Eminescu“. (Titu Maiorescu, Direcţia no­uă, în Convorbiri literare, nr. 6, 15 mai 1871). In primul an de studenţie vieneză, E­­minescu e prezent de cîteva ori în pu­blicistică, îndeosebi ca purtător de cu­­vînt al colegilor săi de la Societatea li­ter­ară-socială „România“. Articolul Repertoriul nostru teatral, apărut la 18/30 ianuarie 1870 în Familia, nu e ne­apărat o emanaţie a discuţiilor de la „România“. Reprezentînd ultima pîlpîi­­re de ataşament faţă de stimabila re­vistă transilvană, el se înscria în cunos­cuta campanie a lui Vulcan privind problemele teatrului şi fusese un bine­venit prilej pentru fostul sufleur de a-şi demonstra competenţa. Dar o scri­ere critică, recenzia publicată în Albina din Pesta la 7/19 şi 9/21 ianuarie 1870, ca şi tripticul de articole Să facem un congres, In unire e tăria şi Echilibrul, apărute în ziarul Federaţiunea din 5/17 aprilie, 10 22 aprilie, 22 aprilie/4 mai, 29 aprilie/11 mai 1870, aduc şi ecouri ale dezbaterilor de la Societatea litera­­ră-socială. Surprinzătoare, aceste din urmă arti­cole, care sună atît de distinct în pro­cesul purtat pe atunci dualismului aus­­tro-maghiar ; patosul expresiei, docu­mentaţia neşovăitoare, progresiunea i­­reproşabilă a argumentelor relevă un gazetar ivit nu se ştie cum, parcă prin generaţie spontanee, complet, acelaşi ca dezlănţuitorul filipicelor de mai tîr­­ziu. Pentru epica interioară a poetului, mai semnificativă-i totuşi intervenţia din Albina, de o strategie inexplicabil trecută cu vederea, deşi ea trăda o dată mai mult ,,realismul“ singular al lui E­­minescu, felul superior în care acesta i-a călăuzit mereu destinul operei. Po­trivit­­obiectivului recenziei, ar fi fost de aşteptat ca în O scriere critică osîn­­da să cadă doar asupra lui Dimitrie Petrino, bardul extravagant care scri­sese recent un pamflet împotriva lui Aron Pumnul. Puţine cuvinte despre cor­uperea lim­bei române în Bucovina (1889). Dar nu ! Cu un fel de veselie rece, venind din cunoaşterea perfectă a chestiunilor şi dintr-o ostilitate detaşa­tă, polemistul începe printr-un distin­­guo ce bate departe : „După făinoasele critice, în sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină o şcoală a sa de partizani, care minus spiritul de-o fineţă feminină şi minus stilul bun şi limpede al d-sale, să aibă şi ea aceleaşi defecte ce le are părintele, aceeaşi ridicare la nivelul se­colului al 19-lea, acelaşi aer de civiliza­­ţiune şi gravitate, care din nenorocire sînt numai o mască, ce ascunde adese­ori numai foarte rău tendinţa cea ade­vărată şi ambiţiunea personală“. Di­mensiunile şi rolurile adversarilor o da­tă stabilite, Eminescu poate acum dia­loga peste capul măruntului „partizan“ mai curînd cu „părintele“, căruia îi vi­zează metodic scrierile, de la O cerce­tare critică... (1867) pînă la Observări polemice (1869). Obiecţiile, luate fieca­re în parte, nu aduc nimic nou peste ce spuseseră între timp alţi apărători ai generaţiilor precedente, aşa încît inte­resul lor rezidă în a arăta cît de edifi­cat era autorul la 1870 asupra Junimii şi a întregii mişcări literare. Semnifica­tiv era totuşi spiritul de contradicţie ce nu omite nimic din ce poate fi pus sub semnul întrebării , fie, de pildă, într-o frază complex divinatorie ca aceasta : „In capitolul IV, criticul îl laudă pe dl. Alecsandri şi-l face regele poeţilor, lu­cru la care aplaudăm şi noi, pînă ce vom avea şi un împărat al poeţilor, care adică să-l întreacă pe dumnealui, ceea ce, spus fără compliment, „ va fi cam greu, deşi sîntem de o natură care nu disperă niciodată“. După cum neli­niştitoare putea fi şi opinia de ansam­blu, cum că „formele fără fond“ sunt perfect aplicabile chiar direcţiei maio­­resciene, de vreme ce, negînd lucrarea predecesorilor, aceasta nu pusese deo­camdată nimic convingător în loc. Sau cum zice poetul : „trebuie cineva să fie mai mult decit clasic“ pentru a pretin­de lui Şincai, Pumnul şi celorlalţi „pio­­nieri, soldaţi gregari“ lucruri superioare celor ce-au înfăptuit; în caz contrar, bine-i ca „fiecare să-şi vadă în fundul puţinătăţii sale". Ce voia, în fond, Eminescu ? Nimic altceva, după cum au arătat întîmplări­­le ce urmară, decît să se alăture Juni­mii. Iar năbădăiosul articol îi pre­­mergea intenţia, ca buzduganul din po­veste. Colaborarea la Familia — cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă lui Ia­­cob Negruzzi în 1871, dar cu semnifica­ţie retroactivă — nu i se mai părea posi­bilă din pricina suficienţei crescînde a lui Vulcan, care respinsese primele lu­crări ale lui Slavici „sub cuvînt că nu sunt destul de uşor scrise, nu sunt pentru aşa-numitele spirite frumoase, c-un cuvînt pentru D-nul Redactoriu al Fa­miliei nu erau destul de c­rade“. Or, tocmai pentru a se feri pe sine de inge­rinţe asemănătoare, Eminescu înţelegea să se apr­opie de cercul ieşean „ca un soţ de asemenea“ (cum ar fi zis Maio­rescu), nu ca „un rob supus“. Şi nici asta nu era totul : încredinţat de valoa­rea personală a mentorului Junimii, neted recunoscută în O scriere critică, nu şi de îndreptăţirea asprimii lui faţă de înaintaşi, poetul ţintea să-şi condiţi­oneze adeziunea la junimism de accep­tarea sa ca restaurator al „ideii subli­me", al „principiului celui bun" dintr-o tradiţie pe care Maiorescu o abolea cam nediferenţiat. Cu un asemenea preţ pu­tea el răspunde apelurilor către noile talente din subtextul criticilor maiores­­ciene ; cu atît mai mult cu cît, pătruns de-acum de propria-i valoare şi nu mai puţin clarvăzător decît strategul Juni­mii, ţinuse să lumineze în O scriere critică, printr-o repede ironie şi gîndul cel mai nemărturisit al junimiştilor , că, adică, aceştia n-aveau cum se mul­ţumi cu un „rege al poeţilor“ ca Alec­sandri, recunoscut ca atare încă de opinia literară anterioară, ci aşteptau nelămurit un „împărat al poeţilor“, pe care să-l proclame ei înşişi, spre a-şi justifica pînă la capăt ambiţiosul pro­gram. Aşa cumpănind nostalgiile celor de la Junimea cu exigenţele nemăsuratei sale demnităţi, Eminescu nu suspendă polemica din O scriere critică prin noul pas pe care îl face, dar o continuă în forme de premeditare superioară, de persiflare subtilă a ceea ce era limita­tiv în junimism. Venere şi Madonă, po­ezia pe care o trimitea Convorbirilor literare la numai vreo lună şi ceva după declaraţia de război din O scriere critică, putea să le pară mai tîrziilor comentatori — şi chiar să fie — o scli­pire de meteor în cenuşiul peisaj poetic al­ vremii. Pentru Eminescu era numai mijlocul de a pătrunde la Junimea prin metoda calului troian. Poezia tră­dează o pricepere în a monta „histrio­nul literar“ (Poe) de care, desigur, ni­meni altul nu era capabil pe atunci, e un fabricat de extraordinară ingeniozi­tate, plănuit de cu vreme pentru Con­vorbiri. Ilustrînd cu suspectă fidelitate, prin aparenţa imaginilor, poncifele ele­vate maioresciene în materie de gust („tactul limbistic“, „abundanţa în idei“, „grabnica tranziţiune a gîndirii“, „a­­mintirea antichităţii“ etc.), la un nivel al adîncimilor ea se prezenta cu totul altfel : continua să ironizeze teoria for­melor fără fond, sugerînd cum că prin­cipiul cel bun al iubirii tot „sfînt“ ră­­mîne, fie că se întrupează în Venera antică, în Madona renascentistă, ori în bacanta modernă, capabilă și aceasta de o privire „umedă şi rugătoare“. Deşi viziunea i se părea„stranie“, Maiorescu fu sedus, bineînţeles, iar Junimea aşij­­derea, la lectura în plen poezia fiind „peste măsură înălţată”. Cît i l privea pe Negruzzi, care alergase la critic cu vestea că „în sfîrşit am dat de un poet“, el răspundea grabnic la rubrica de Co­respondenţă : „Pre bine. Se va publica cît mai curînd“ , ceea ce a şi făcut în numărul din 15 aprilie 1870 al Convor­birilor, lansînd poezia într-o vecinătate simbolică, pe pagina imediat următoa­re celei în care figura Bărăganul lui Alecsandri, însă acestei specioase mișcări de rali­ere la Junimea, poetul îi dădu prin ur­mătoarea poezie trimisă lui Negruzzi, Epigonii, o urmare mai limpede, aproa­pe o replică versificată a ideilor din O scriere critică, spre a arăta fără e­­chivoc pînă unde îi putea merge adezi­unea. Printr-un travaliu febril, el stră­mută în contemporaneitate reflecţiile asupra epigonismului din mai vechea sa dramă istorică Mira, ripostînd astfel pas cu pas, încă o dată, verdictului pe care Maiorescu îl dase împotriva Lep­­turariului lui Pumnul şi a poeţilor in­cluşi acolo. îşi rîsese criticul — în Ob­servări polemice — de Pralea, Scavins­­chi, Vasile Fabian B,ori, după cum în O cercetare critică... şi cu alte prilejuri ridiculizase pe Haliade, Bolliac, Mure­­şanu şi (expresia lui) tatii quanti ? E­­minescu vede în ei poeţi „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere“ şi exem­plifică pe loc, delectîndu-se cu metafo­ra „s-a întors maşina lumii“ a modes­tului Fabian Bob, introducînd-o într-un context al propriului poem care-i lu­minează virtualităţi nicidecum comu­ne , faţă de o asemenea imagine „ne­­conştintă“, dar ,operantă, dă el a înţe­lege, lucrarea „trezită, rece“ a ge­neraţiei mai noi (alde Scheletti, Matilda Cugler, Iacob Negruzzi însuşi, preci­zează imperturbabil Eminescu, într-o scrisoare către acesta din urmă d e cu­rat epigonism. Şi tot astfel îi apăreau, fireşte, „nourii de eres“ ai negaţiei ma­ioresciene faţă cu „enigma nesplicată“ a „stîncii arse“ heliadeşti. Că nu la atî­­tea se reduceau „cheile“ poemului, s-o mai demonstrăm printr-un singur exemplu: îi zicea lui Alecsandri toată lumea (inclusiv adulatori mărunţi ca Petrino) că e rege al poeţilor ? Emines­cu nu merge pînă la a pretinde că „rege­le e gol“, dar leagă faimoasa expresie de proprii caracterizări ambigue ca „veşnic tînăr şi ferice“ sau mai cu sea­mă „veselul Alecsandri“, făcute a persi­fla locurile comune ale vremii încă şi încă o dată. E de discutat în ce măsură junimiştii, Maiorescu însuşi, vor fi vă­zut şi altceva decît o bine schiţată a­­runcare de mănuşă în noua compunere eminesciană, — detaliile de mare fine­ţe ale mişcării polemice, paradoxele în cascadă, umorul înalt care se pierde către sfîrşit într-o melancolie deasă. Cum însă ciudatul tînăr corespunsese din primul moment reprezentării lor difuze despre poetul viitorului, condu­cătorii Junimii procedează cu diploma­ţie. Epigonii se publică la 15 august 1870 pe prima pagină a Convorbirilor, loc rezervat cînd şi cînd doar poeziilor excepţionale, după ce încă în 15 iunie Negruzzi răspunsese, curtenitor şi con­cesiv, la Corespondenţă : „Meritul poe­tic e incontestabil, chiar cînd nu ne-am uni cu totul în idei. Mulţămiri sincere“. Dar nu numai atît. Parcă temîndu-se să nu piardă un asemenea dificil cola­borator şi, în orice caz, spre a-şi risipi nedumeririle, junimiştii îi trimit­îndi înainte de publicarea Epigonilor un am­basador, care-i însuşi directorul Con­vorbirilor. „împrieteniţi din cel dîntîi moment, — ne asigură Negruzzi, — am stat mai bine de o săptămîriă in Viena, petrecînd tot timpul cu Eminescu“, iar „la despărţirea noastră“, adaugă el sem­nificativ, l-a întrebat „dacă i-ar plăcea să se aşeze în Iaşi cînd va sfîrşi studiile sale“. Discreta invitaţie, ca şi ulterioare a­­titudini faţă de poet sînt pe măsura a­­dîncului instinct cultural al fruntaşilor Junimii, îndeosebi a clarviziunii maio­resciene. Fără Eminescu şi, în absenţa sa, fără ceilalţi mari emuli atraşi de el în cenaclu, Junimea s-ar fi redus în esenţă la Maiorescu, aşa cum, în epocă, s-a redus Literatorul la Macedonski şi Contemporanul la Gherea, adică la structuri ce n-au atins plenitudinea. E lucrul de care criticul era desigur perfect conştient încă la 1869, cînd prin Observări polemice încheia în substanţă ce trebuia spus pentru discreditarea „direcţiei de astăzi“. Căci dacă, aşa cum singur recunoscuse la capătul Cercetă­rii critice, scopul studiilor de acest fel „nu este şi nu poate fi de a produce poeţi“, ci numai „să prepare­­unei ge­­neraţiuni un cîmp liber de îndreptare“, înseamnă că pe la 1870 îşi ştia epuizata mijloacele şi că numai o specie de mi­racol putea anihila riscurile ce-şi asu­mase cu critica sa negatoare, justifi­­cîndu-i-o, absolvind-o de prezumţia zoi­­lismului : apariţia oportună a unor ta­lente încă neatinse de confuzia valori­lor şi suficient de puternice pentru a pune „fundamentul literaturii române“ în sensul clasicităţii întrezărite de el. Iată de ce niciodată un critic român n-a fost într-o poziţie mai dramatică decît a lui, după tot ce îndrăznise. In acelaşi timp însă, amintindu-ne de tri­bulaţiile lui Lovinescu şi ale altora în aşteptarea „celor ce vin“, înţelegem că nici unui critic român nu i s-a dat mai mare satisfacţie decît aceea a ivirii lui Eminescu. Aşa se explică şi nerăbdarea cu care pune Maiorescu la cale demer­sul capital : dacă în observări polemice, studiul concluziv de la 1869, el mai nu­mea iniţiativele Junimii, circumspect, „direcţia critică“, — acum, după apari­ţia unui „poet în toată puterea cuvîntu­­lui“, strategul abia de aşteaptă a treia poezie a acestuia, Mortua est, pînă să proclame junimismul Direcţia nouă in poezia şi proza română. Demo­n­­iţiei a­­dăugindu-i-se gestul constructiv, justi­ficarea criticii maioresciene începea să devină completă. Un poet reprezentativ al „junei gene­­raţiuni“, cultivat, ştiind să inspire atîta încredere în talentul său, putea fi pen­tru Junimea de la 1870 — s-a văzut de ce — ca sarea pămîntului. Dar Junimea pentru Eminescu ? Atitudinile, de fel cucernice, cu care îşi începea colabora­rea la Convorbiri, înţelesul ce pune în Epigonii sau în primele scrisori către Iacob Negruzzi arată că poetul păstra ,o dispoziţie mai sceptică în aprecierea grupării ieşene, chiar dacă o situa, prin adeziunea lui, mai presus de orice altă înjghebare contemporană de cultură. Şi nu doar atacurile împotriva veneratu­lui dascăl de odinioară, a lui Pumnul, sau răsturnarea de pe socluri a idolilor literari din generaţiilor precedente mo­tivează rezerva în care se ţine de la început Eminescu. La mijloc era, în fond, ostilitatea din totdeauna a poeţi­lor faţă de critici, dar mai cu seamă di­ferenţa de pe acum considerabilă din­tre cuprinderea eminesciană a lucruri­lor şi cea junimistă, neexceptîndu-l pe Maiorescu. Construind — prin natura îndeletnicirilor sale — cu inefabile, ve­ritabilul poet e prea adeseori prins de vertigiul propriilor îndoieli, cu preţul prea multor exorcisme atinge starea de levitaţie, spre a primi în linişte să fie avertizat asupra abisului peste care planează de către observaţiile expert­­spectatoare ale criticii. Incît pe Emi­nescu, genus irritabile şi el într-aceasta, il indispunea de la distanţă, înainte de a fi participat la viaţa de cenaclu, faima atît de ambiguă pe atunci a criticismu­lui Junimii. Primele scrisori către Ne­gruzzi sînt pline de această obsesie. Poetul, bravînd ca de obicei în situaţiile dificile, previne eventualele obiecţii printr-o lepădare scîrbită de propria-i creaţie, sau îi cere cu prea suspectă in­sistenţă redactorului să şteargă „ce nu se va potrivi“, spre a fi crezut , drept care Negruzzi, obişnuit de practica re­dacţională să citească şi printre rînduri, se fereşte să-şi ia asemenea libertate. Insă iritarea cea mai persistentă a poe- George MUNTEANU (Continuare în pagina 28) Desen de Teodor RADUCAN­U istorie literara România literară 13

Next