România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-06-10 / nr. 24
Sensurile unei consacrări — după un secol „Cu totul obsebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată cam blazat un cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pînă acum aşa de puţin format incit ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvintului, este dl. Mihail Eminescu“. (Titu Maiorescu, Direcţia nouă, în Convorbiri literare, nr. 6, 15 mai 1871). In primul an de studenţie vieneză, Eminescu e prezent de cîteva ori în publicistică, îndeosebi ca purtător de cuvînt al colegilor săi de la Societatea literară-socială „România“. Articolul Repertoriul nostru teatral, apărut la 18/30 ianuarie 1870 în Familia, nu e neapărat o emanaţie a discuţiilor de la „România“. Reprezentînd ultima pîlpîire de ataşament faţă de stimabila revistă transilvană, el se înscria în cunoscuta campanie a lui Vulcan privind problemele teatrului şi fusese un binevenit prilej pentru fostul sufleur de a-şi demonstra competenţa. Dar o scriere critică, recenzia publicată în Albina din Pesta la 7/19 şi 9/21 ianuarie 1870, ca şi tripticul de articole Să facem un congres, In unire e tăria şi Echilibrul, apărute în ziarul Federaţiunea din 5/17 aprilie, 10 22 aprilie, 22 aprilie/4 mai, 29 aprilie/11 mai 1870, aduc şi ecouri ale dezbaterilor de la Societatea literară-socială. Surprinzătoare, aceste din urmă articole, care sună atît de distinct în procesul purtat pe atunci dualismului austro-maghiar ; patosul expresiei, documentaţia neşovăitoare, progresiunea ireproşabilă a argumentelor relevă un gazetar ivit nu se ştie cum, parcă prin generaţie spontanee, complet, acelaşi ca dezlănţuitorul filipicelor de mai tîrziu. Pentru epica interioară a poetului, mai semnificativă-i totuşi intervenţia din Albina, de o strategie inexplicabil trecută cu vederea, deşi ea trăda o dată mai mult ,,realismul“ singular al lui Eminescu, felul superior în care acesta i-a călăuzit mereu destinul operei. Potrivitobiectivului recenziei, ar fi fost de aşteptat ca în O scriere critică osînda să cadă doar asupra lui Dimitrie Petrino, bardul extravagant care scrisese recent un pamflet împotriva lui Aron Pumnul. Puţine cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina (1889). Dar nu ! Cu un fel de veselie rece, venind din cunoaşterea perfectă a chestiunilor şi dintr-o ostilitate detaşată, polemistul începe printr-un distinguo ce bate departe : „După făinoasele critice, în sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină o şcoală a sa de partizani, care minus spiritul de-o fineţă feminină şi minus stilul bun şi limpede al d-sale, să aibă şi ea aceleaşi defecte ce le are părintele, aceeaşi ridicare la nivelul secolului al 19-lea, acelaşi aer de civilizaţiune şi gravitate, care din nenorocire sînt numai o mască, ce ascunde adeseori numai foarte rău tendinţa cea adevărată şi ambiţiunea personală“. Dimensiunile şi rolurile adversarilor o dată stabilite, Eminescu poate acum dialoga peste capul măruntului „partizan“ mai curînd cu „părintele“, căruia îi vizează metodic scrierile, de la O cercetare critică... (1867) pînă la Observări polemice (1869). Obiecţiile, luate fiecare în parte, nu aduc nimic nou peste ce spuseseră între timp alţi apărători ai generaţiilor precedente, aşa încît interesul lor rezidă în a arăta cît de edificat era autorul la 1870 asupra Junimii şi a întregii mişcări literare. Semnificativ era totuşi spiritul de contradicţie ce nu omite nimic din ce poate fi pus sub semnul întrebării , fie, de pildă, într-o frază complex divinatorie ca aceasta : „In capitolul IV, criticul îl laudă pe dl. Alecsandri şi-l face regele poeţilor, lucru la care aplaudăm şi noi, pînă ce vom avea şi un împărat al poeţilor, care adică să-l întreacă pe dumnealui, ceea ce, spus fără compliment, „ va fi cam greu, deşi sîntem de o natură care nu disperă niciodată“. După cum neliniştitoare putea fi şi opinia de ansamblu, cum că „formele fără fond“ sunt perfect aplicabile chiar direcţiei maioresciene, de vreme ce, negînd lucrarea predecesorilor, aceasta nu pusese deocamdată nimic convingător în loc. Sau cum zice poetul : „trebuie cineva să fie mai mult decit clasic“ pentru a pretinde lui Şincai, Pumnul şi celorlalţi „pionieri, soldaţi gregari“ lucruri superioare celor ce-au înfăptuit; în caz contrar, bine-i ca „fiecare să-şi vadă în fundul puţinătăţii sale". Ce voia, în fond, Eminescu ? Nimic altceva, după cum au arătat întîmplările ce urmară, decît să se alăture Junimii. Iar năbădăiosul articol îi premergea intenţia, ca buzduganul din poveste. Colaborarea la Familia — cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă lui Iacob Negruzzi în 1871, dar cu semnificaţie retroactivă — nu i se mai părea posibilă din pricina suficienţei crescînde a lui Vulcan, care respinsese primele lucrări ale lui Slavici „sub cuvînt că nu sunt destul de uşor scrise, nu sunt pentru aşa-numitele spirite frumoase, c-un cuvînt pentru D-nul Redactoriu al Familiei nu erau destul de crade“. Or, tocmai pentru a se feri pe sine de ingerinţe asemănătoare, Eminescu înţelegea să se apropie de cercul ieşean „ca un soţ de asemenea“ (cum ar fi zis Maiorescu), nu ca „un rob supus“. Şi nici asta nu era totul : încredinţat de valoarea personală a mentorului Junimii, neted recunoscută în O scriere critică, nu şi de îndreptăţirea asprimii lui faţă de înaintaşi, poetul ţintea să-şi condiţioneze adeziunea la junimism de acceptarea sa ca restaurator al „ideii sublime", al „principiului celui bun" dintr-o tradiţie pe care Maiorescu o abolea cam nediferenţiat. Cu un asemenea preţ putea el răspunde apelurilor către noile talente din subtextul criticilor maioresciene ; cu atît mai mult cu cît, pătruns de-acum de propria-i valoare şi nu mai puţin clarvăzător decît strategul Junimii, ţinuse să lumineze în O scriere critică, printr-o repede ironie şi gîndul cel mai nemărturisit al junimiştilor , că, adică, aceştia n-aveau cum se mulţumi cu un „rege al poeţilor“ ca Alecsandri, recunoscut ca atare încă de opinia literară anterioară, ci aşteptau nelămurit un „împărat al poeţilor“, pe care să-l proclame ei înşişi, spre a-şi justifica pînă la capăt ambiţiosul program. Aşa cumpănind nostalgiile celor de la Junimea cu exigenţele nemăsuratei sale demnităţi, Eminescu nu suspendă polemica din O scriere critică prin noul pas pe care îl face, dar o continuă în forme de premeditare superioară, de persiflare subtilă a ceea ce era limitativ în junimism. Venere şi Madonă, poezia pe care o trimitea Convorbirilor literare la numai vreo lună şi ceva după declaraţia de război din O scriere critică, putea să le pară mai tîrziilor comentatori — şi chiar să fie — o sclipire de meteor în cenuşiul peisaj poetic al vremii. Pentru Eminescu era numai mijlocul de a pătrunde la Junimea prin metoda calului troian. Poezia trădează o pricepere în a monta „histrionul literar“ (Poe) de care, desigur, nimeni altul nu era capabil pe atunci, e un fabricat de extraordinară ingeniozitate, plănuit de cu vreme pentru Convorbiri. Ilustrînd cu suspectă fidelitate, prin aparenţa imaginilor, poncifele elevate maioresciene în materie de gust („tactul limbistic“, „abundanţa în idei“, „grabnica tranziţiune a gîndirii“, „amintirea antichităţii“ etc.), la un nivel al adîncimilor ea se prezenta cu totul altfel : continua să ironizeze teoria formelor fără fond, sugerînd cum că principiul cel bun al iubirii tot „sfînt“ rămîne, fie că se întrupează în Venera antică, în Madona renascentistă, ori în bacanta modernă, capabilă și aceasta de o privire „umedă şi rugătoare“. Deşi viziunea i se părea„stranie“, Maiorescu fu sedus, bineînţeles, iar Junimea aşijderea, la lectura în plen poezia fiind „peste măsură înălţată”. Cît i l privea pe Negruzzi, care alergase la critic cu vestea că „în sfîrşit am dat de un poet“, el răspundea grabnic la rubrica de Corespondenţă : „Pre bine. Se va publica cît mai curînd“ , ceea ce a şi făcut în numărul din 15 aprilie 1870 al Convorbirilor, lansînd poezia într-o vecinătate simbolică, pe pagina imediat următoare celei în care figura Bărăganul lui Alecsandri, însă acestei specioase mișcări de raliere la Junimea, poetul îi dădu prin următoarea poezie trimisă lui Negruzzi, Epigonii, o urmare mai limpede, aproape o replică versificată a ideilor din O scriere critică, spre a arăta fără echivoc pînă unde îi putea merge adeziunea. Printr-un travaliu febril, el strămută în contemporaneitate reflecţiile asupra epigonismului din mai vechea sa dramă istorică Mira, ripostînd astfel pas cu pas, încă o dată, verdictului pe care Maiorescu îl dase împotriva Lepturariului lui Pumnul şi a poeţilor incluşi acolo. îşi rîsese criticul — în Observări polemice — de Pralea, Scavinschi, Vasile Fabian B,ori, după cum în O cercetare critică... şi cu alte prilejuri ridiculizase pe Haliade, Bolliac, Mureşanu şi (expresia lui) tatii quanti ? Eminescu vede în ei poeţi „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere“ şi exemplifică pe loc, delectîndu-se cu metafora „s-a întors maşina lumii“ a modestului Fabian Bob, introducînd-o într-un context al propriului poem care-i luminează virtualităţi nicidecum comune , faţă de o asemenea imagine „neconştintă“, dar ,operantă, dă el a înţelege, lucrarea „trezită, rece“ a generaţiei mai noi (alde Scheletti, Matilda Cugler, Iacob Negruzzi însuşi, precizează imperturbabil Eminescu, într-o scrisoare către acesta din urmă d e curat epigonism. Şi tot astfel îi apăreau, fireşte, „nourii de eres“ ai negaţiei maioresciene faţă cu „enigma nesplicată“ a „stîncii arse“ heliadeşti. Că nu la atîtea se reduceau „cheile“ poemului, s-o mai demonstrăm printr-un singur exemplu: îi zicea lui Alecsandri toată lumea (inclusiv adulatori mărunţi ca Petrino) că e rege al poeţilor ? Eminescu nu merge pînă la a pretinde că „regele e gol“, dar leagă faimoasa expresie de proprii caracterizări ambigue ca „veşnic tînăr şi ferice“ sau mai cu seamă „veselul Alecsandri“, făcute a persifla locurile comune ale vremii încă şi încă o dată. E de discutat în ce măsură junimiştii, Maiorescu însuşi, vor fi văzut şi altceva decît o bine schiţată aruncare de mănuşă în noua compunere eminesciană, — detaliile de mare fineţe ale mişcării polemice, paradoxele în cascadă, umorul înalt care se pierde către sfîrşit într-o melancolie deasă. Cum însă ciudatul tînăr corespunsese din primul moment reprezentării lor difuze despre poetul viitorului, conducătorii Junimii procedează cu diplomaţie. Epigonii se publică la 15 august 1870 pe prima pagină a Convorbirilor, loc rezervat cînd şi cînd doar poeziilor excepţionale, după ce încă în 15 iunie Negruzzi răspunsese, curtenitor şi concesiv, la Corespondenţă : „Meritul poetic e incontestabil, chiar cînd nu ne-am uni cu totul în idei. Mulţămiri sincere“. Dar nu numai atît. Parcă temîndu-se să nu piardă un asemenea dificil colaborator şi, în orice caz, spre a-şi risipi nedumeririle, junimiştii îi trimitîndi înainte de publicarea Epigonilor un ambasador, care-i însuşi directorul Convorbirilor. „împrieteniţi din cel dîntîi moment, — ne asigură Negruzzi, — am stat mai bine de o săptămîriă in Viena, petrecînd tot timpul cu Eminescu“, iar „la despărţirea noastră“, adaugă el semnificativ, l-a întrebat „dacă i-ar plăcea să se aşeze în Iaşi cînd va sfîrşi studiile sale“. Discreta invitaţie, ca şi ulterioare atitudini faţă de poet sînt pe măsura adîncului instinct cultural al fruntaşilor Junimii, îndeosebi a clarviziunii maioresciene. Fără Eminescu şi, în absenţa sa, fără ceilalţi mari emuli atraşi de el în cenaclu, Junimea s-ar fi redus în esenţă la Maiorescu, aşa cum, în epocă, s-a redus Literatorul la Macedonski şi Contemporanul la Gherea, adică la structuri ce n-au atins plenitudinea. E lucrul de care criticul era desigur perfect conştient încă la 1869, cînd prin Observări polemice încheia în substanţă ce trebuia spus pentru discreditarea „direcţiei de astăzi“. Căci dacă, aşa cum singur recunoscuse la capătul Cercetării critice, scopul studiilor de acest fel „nu este şi nu poate fi de a produce poeţi“, ci numai „să prepareunei generaţiuni un cîmp liber de îndreptare“, înseamnă că pe la 1870 îşi ştia epuizata mijloacele şi că numai o specie de miracol putea anihila riscurile ce-şi asumase cu critica sa negatoare, justificîndu-i-o, absolvind-o de prezumţia zoilismului : apariţia oportună a unor talente încă neatinse de confuzia valorilor şi suficient de puternice pentru a pune „fundamentul literaturii române“ în sensul clasicităţii întrezărite de el. Iată de ce niciodată un critic român n-a fost într-o poziţie mai dramatică decît a lui, după tot ce îndrăznise. In acelaşi timp însă, amintindu-ne de tribulaţiile lui Lovinescu şi ale altora în aşteptarea „celor ce vin“, înţelegem că nici unui critic român nu i s-a dat mai mare satisfacţie decît aceea a ivirii lui Eminescu. Aşa se explică şi nerăbdarea cu care pune Maiorescu la cale demersul capital : dacă în observări polemice, studiul concluziv de la 1869, el mai numea iniţiativele Junimii, circumspect, „direcţia critică“, — acum, după apariţia unui „poet în toată puterea cuvîntului“, strategul abia de aşteaptă a treia poezie a acestuia, Mortua est, pînă să proclame junimismul Direcţia nouă in poezia şi proza română. Demoniţiei adăugindu-i-se gestul constructiv, justificarea criticii maioresciene începea să devină completă. Un poet reprezentativ al „junei generaţiuni“, cultivat, ştiind să inspire atîta încredere în talentul său, putea fi pentru Junimea de la 1870 — s-a văzut de ce — ca sarea pămîntului. Dar Junimea pentru Eminescu ? Atitudinile, de fel cucernice, cu care îşi începea colaborarea la Convorbiri, înţelesul ce pune în Epigonii sau în primele scrisori către Iacob Negruzzi arată că poetul păstra ,o dispoziţie mai sceptică în aprecierea grupării ieşene, chiar dacă o situa, prin adeziunea lui, mai presus de orice altă înjghebare contemporană de cultură. Şi nu doar atacurile împotriva veneratului dascăl de odinioară, a lui Pumnul, sau răsturnarea de pe socluri a idolilor literari din generaţiilor precedente motivează rezerva în care se ţine de la început Eminescu. La mijloc era, în fond, ostilitatea din totdeauna a poeţilor faţă de critici, dar mai cu seamă diferenţa de pe acum considerabilă dintre cuprinderea eminesciană a lucrurilor şi cea junimistă, neexceptîndu-l pe Maiorescu. Construind — prin natura îndeletnicirilor sale — cu inefabile, veritabilul poet e prea adeseori prins de vertigiul propriilor îndoieli, cu preţul prea multor exorcisme atinge starea de levitaţie, spre a primi în linişte să fie avertizat asupra abisului peste care planează de către observaţiile expertspectatoare ale criticii. Incît pe Eminescu, genus irritabile şi el într-aceasta, il indispunea de la distanţă, înainte de a fi participat la viaţa de cenaclu, faima atît de ambiguă pe atunci a criticismului Junimii. Primele scrisori către Negruzzi sînt pline de această obsesie. Poetul, bravînd ca de obicei în situaţiile dificile, previne eventualele obiecţii printr-o lepădare scîrbită de propria-i creaţie, sau îi cere cu prea suspectă insistenţă redactorului să şteargă „ce nu se va potrivi“, spre a fi crezut , drept care Negruzzi, obişnuit de practica redacţională să citească şi printre rînduri, se fereşte să-şi ia asemenea libertate. Insă iritarea cea mai persistentă a poe- George MUNTEANU (Continuare în pagina 28) Desen de Teodor RADUCANU istorie literara România literară 13