România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-06-10 / nr. 24
* TEATRU: Nicolae Balotă Teatrul lui Ilie Păunescu purcede din ceea ce s-ar putea numi o stare eminamente dramatică, dintr-o stare de iritare, de exasperare originară ce-și caută dezlegarea în şi prin conflictul dramatic. Acele dramatis personae, care se confruntă și se înfruntă în tragedia pseudoistorică Maria 1714, ca şi în drama Tatăl nostru pe întuneric ori în piesa ...Şi-atîta iubire, sînt naturi conflictuale ce par destinate să participe la un bellum omnium erga omnes. Autenticitatea dramaturgiei lui Ilie Păunescu apare chiar în această natură iritabilă a făpturilor sale fictive. Drama se construieşte prin exploatarea acestei stări de exasperare. De fapt, ea reprezintă criza în care neîncrederea în sine, în ceilalţi, îndoiala, acuzaţiile reciproce se suprapun, se succed, alcătuind un climat al surescitării. Locurile pe care şi le alege dramaturgul sunt cele ale exploziei, întrucît omul său se ştie ameninţat cu moartea. Este temniţa din Galata a lui Constantin Brâncoveanu, este o peşteră în care s-a rătăcit grupul din Tatăl nostru pe întuneric, este jocul de-a moartea al cuplului amanţilor prezumptivi din ...Şi-atîta iubire. „în locul ăsta nu mai putem judeca. Doar să ne urîm sau să ne iubim“ — spune unul din pierduţii în grotă. „Ne sfîşiem unii pe alţii, în loc să ne salvăm“. Dar sfîşierea altuia este urmarea unei lacerări interioare. Toţi aceşti eroi încep prin a se detesta pe sine, pentru a ajunge să-i deteste pe ceilalţi. Locul dramei lor este acela al unei judecăţi. Sentinţa care urmează judecăţii lui Brâncoveanu, procesul comparşilor din cavernă, ca şi al complicilor întru adulterul neconsemnat sunt mari încercări finale. Omul se revelează sieşi şi altora, se judecă şi e judecat. Ziua de Sfînta Maria 1714 este — o ştie Constantin Brâncoveanu prea bine — „o zi deosebită“, în care el şi ai lui îşi încheie socotelile. „Să nu ne ascundem nimic unul faţă de altul“. Sunt, aparent, clipele supremei ciocniri ale acestor naturi conflictuale, dar şi „minutele iertării“, „ale înţelegerii“. Dar înainte de a ajunge la o asemenea supremă înţelegere, ce revărsare de ură, ce torent al adevărurilor crude, înainte de toate, al adevărurilor pe care insul le recunoaşte în sine. De aici, spaima creaturilor lui Ilie Păunescu, teama de ei înşişi. Iată-l din nou pe Brâncoveanu : „în marile încercări, de noi înşine ne speriem, în primul rînd. Ne întîlnim cu noi cei adevăraţi, cu partea pe care o ascundeam pînă acum atît de bine, că nu ştiam noi înşine că există în sinea noastră. Ne întîlnim şi ni se face silă“. Tot astfel, frica celor din peşteră e iscată, în întuneric, de pieirea obişnuitelor, convenţionalelor puncte de sprijin de afară, din lumină. „Frica de grota asta, frică de tine. Toată lumea se teme aici, caută un punct de sprijin, un ajutor. Ajutor, ajutor împotriva ta“. în sfîrşit, iată o reflexie asemănătoare în ...Şi-atîta iubire : „Fiecare din noi se urăşte pe sine însuşi, la început, dar găseşte imediat o scăpare. 11 urăşte pe celălalt, şi mai puternic“. Dincolo de nodul dramatic aproape identic în cele trei piese ale volumului, acestea diferă între ele. Despre Maria 1714 putem spune că ea reprezintă cea mai izbutită formă a unui teatru metaistoric în dramaturgia noastră contemporană. înţelegem prin aceasta formula unei tragedii al cărei pretext este evenimentul istoric, dar care depăşeşte, prin implicaţiile sale morale ori chiar metafizice, istoricul. Nici o idealizare a martiriului în genul cromolitografiilor lui Murnu împodobind pereţii vechilor licee. Ironia, inteligenţa versatilă, conştiinţa modern-subtilă a lui Brâncoveanu fac dintr-însul un personaj fascinant. Poate cea mai certă realizare dramatică a lui Ilie Păunescu este, însă, piesa Tatăl nostru pe întuneric. Parabola cavernei — loc al încercării, al judecăţii, al morţii — în care grupul e condus de un misterios ins psihopomp, loc al întunericului în care se revelează vinovăţiile, adevărurile ascunse — este de o remarcabilă intensitate. Suspiciunea este acea atmosferă în care făpturile lui Păunescu se dezvăluie, sfîşiindu-se pentru a se salva. Să nu uităm, printre alte abilităţi ale tehnicianului, îndemînarea sa în crearea unui suspense în care dramaturgul ştie că otrava, prăpastia în întuneric şi alte sfori bine îngroşate acţionează întotdeauna fără greş. Alexandru Voitin Avram Iancu Nu am avut ocazia să văd reprezentata piesa lui Alexandru Voitin. Nu mă îndoiesc, însă, că şi pe scenă ea prezintă spectatorului acelaşi interes ca şi cititorului la lectură. Interesul acesta este de natura aceluia pe care ţi-l stîrneşte lectura unui tratat de istorie. Drama-Ilie Păunescu Vegetarieni şi carnivori ILIE PAUNESCU Vegetarieni |i carnivori CRITICA: M. Ungheanu ION TRIVALE Cronici literare |Qn Ţrivale ------------------ Cronici literare O dovadă că restituirile literare nu s-au terminat și că ele, de fapt, nu se pot epuiza niciodată este retipărirea cronicilor literare ale lui Ion Trivale. Mort prematur în primul război mondial, cronicarul literar al Noii reviste române n-a putut da tot ceea ce promitea să dea. Criticile lui, prefață a viitoarei deveniri, n-aveau, aparent, de partea lor argumentul unei reeditări. Regretul după un destin literar neîmplinit părea suficient pentru a asigura . In critica literară românească -un loc stimabil. Reeditarea ne arată însă că era vorba mai mult decît de atît. Ion Trivale era deja un critic format şi readucerea lui în actualitate se dovedeşte foarte utilă. G. Călinescu are grijă să enumere aşa-zisele lui erori literare, dar ce importanţă au diagnosticele greşite în cariera unui critic adevărat ? Nu există nici un critic fără o serioasă colecţie de inexactităţi de tot felul. Nu acest lucru e important de observat la Ion Trivale , dacă opiniile lui literare coincid cu ale noastre. Criteriul e eronat şi G. Călinescu l-a mai folosit şi în cazul lui N. Iorga, creînd aparenţa unei condamnări de justeţe a lui Iorga ca judecător de literatură recentă. Un critic nu se judecă prin compararea scării noastre de valori cu cea pe care a descoperit-o singur, deşi criteriul îşi are importanţa lui. Capacitatea de a sonda opera e mai importantă decît astfel de coincidenţe. In ciuda idiosincrasiei manifeste, Iorga spunea uneori lucruri memorabile despre scriitori pe care îi refuză programatic. Dacă Trivale s-a dovedit necoincident în concluziile ultime cu viziunea călinesciană asta nu infirmă cu nimic darurile criticului. Dacă atunci opiniile sale erau judecate cu oarecare indulgenţă, ele pot fi privite astăzi cu o şi mai mare detaşare şi o mai echilibrată putere de apre- . eiere. Este meritul acestor acţiuni de reeditare care, departe de a ■demobiliza, repun în circulaţie texte ce par a nu mai produce surprize nimănui. Surpriza, în cazul lui Trivale, e de a găsi''* un critic sigur de modul său de a privi literatura, cu o judecată de ansamblu neaservită contextului literar în nici un fel. Trivale are o mare detaşare şi perspectiva sa e a unui ideal literar greu tangibil de la care distanţă e privită literatura zilei. Această continuă raportare la absolut e ceea ce dă superioritate privirii sale. Sistemul de referinţe, de predilecţie literatura germană, îi asigură o altă superioritate de raportare. Pe lîngă toate acestea, mai e altceva : siguranţa tăieturii. Criticul scrie o dată pentru totdeauna şi, deşi citim simple cronici sau recenzii de revistă, ne aflăm în faţa unei adînci şi precise radiografii a operei sau scriitorului abordat. „Dacă Ion Trivale n-ar fi murit tînăr, critica românească ar fi avut astăzi un alt aspect“, spune G. Călinescu şi e unul din cele mai mari elogii pe care îl aduce în istoria sa literară unui critic. E de altfel şi cea mai adecvată observaţie din multele ce le face, privitor la Ion Trivale. Cronicile acestuia sunt o demonstraţie de superioritate, precizie şi adînicime pe care orice critic o poate invidia. Ne interesează la un critic cît de pertinente şi cît de adînci sînt intuiţiile şi observaţiile. Din acest punct de vedere, Ion Trivale e neîndoielnic unul din cei mai importanţi critici ai perioadei în care a scris. Nu există nici un autor printre cei recenzaţi asupra căruia Ion Trivale să nu lase observaţii fundamentale. Chiar atunci cînd face concesii gustului epocii, cele cîteva fraze concesive nu alterează fondul cronicilor. Limbajul critic e şi el superior contextului. Nici o concesie făcută literaturii, nici o digresiune, totul servind punerii în pagină a unor observaţii decisive. Ion Trivale a numit fără ezitare insuficienţa poeziei lui Densusianu, a lui Goga, în faza sa ulterioară debutului, a simboliştilor de a doua mînă ai vremii, ori inegalitatea lui Macedonski. Un remarcabil simţ al proporţiilor însoţeşte cronicile lui Ion Trivale : criticul ştie cînd să judece un autor în perimetrul propriei sale valori şi să nu exagereze în absolut cînd pasajele din el sînt fericite. Aprecierile asupra criticului E. Lovinescu şi asupra prozei lui Sadoveanu sînt şi ele excelente. In Ion Trivale recunoaştem o conştiinţă critică autentică ce poartă marca epocii, fără a-i fi hotărîtor tributară acesteia. Pe cine a aprobat şi a respins criticul nu e important să enumerăm. Astfel de liste şicanante să le lăsăm pe seama lui G. Călinescu, deoarece nu ele dau talia valorii unui critic. Stupida moarte a lui Ion Trivale ne-a răpit o posibilă mare traiectorie Critică. Ca document indiscutabil ne stă în faţă ediţia Margaretei Feraru, Ion Trivale e un critic de referinţă. 14 România literară ! POEZIA: Dan Cristea Violeta Zamfirescu Inagima îmi amintesc că, debutînd la această rubrică, am scris că înţeleg critica de poezie ca pe o încercare, mai cu seamă, de a desprinde atît „formula“ poetului, cît şi ceea ce face în mod evident interesul sau dezinteresul unei cărţi. Este o rubrică de preîntîmpinare şi, inevitabil, operează cu simplificări. Că se poate scrie mai mult, la mulţi autori nu-i nici o îndoială. La alţii, dimpotrivă, ar trebui scrise doar cîteva rînduri. Nu mă aventurez în „teorii“, nu numai ca să nu cad în greşeala incriminată de Nicolae Manolescu, dar „metoda“ nu mi se pare decât una : aceea panoramatică. Critica este astfel posibilitatea de a uita alte aspecte ale unui autor în măsura în care îţi întăreşti în memorie pe cele esenţiale. Dacă sunt într-adevăr esenţiale ori nu, asta depinde de calitatea memoriei... Apariţia acestui volum de Violeta Zamfirescu (la Ed. Eminescu) lasă intact tot ce se ştie despre poetă. Doar faptul, întrucîtva exterior, că-i conceput ca un „jurnal“ de călătorie (în josul poeziilor fiind trecute localităţile) mai prilejuieşte unele amănunte. Impresiile sînt însă comune, de nu direct prozaice, cum se întîmplă în Din noapte (cu menţiunea Ziich) : „Pînă la ziuă puţin, / Butucii îşi freacă de flăcări / Şira spinării-n cămin, / Afară lapoviţă / Şi vînt, / Nu ştiu unde mai sînt, / Ieşită în drum, / între fulgi şi beton, / Numai zbor de apă, nici fum. / Un părelnic spic / Evaporat în nimic, / Şi mă dor / Umbrele fiecărui trecător, / Vin şi se duc / Nevăzători ai primejdiilor, / Orbi la lumină, / Numai foamea şi setea, atît ? / De unde, spinii, / Şi ţăndările în cetate, / La bătălii pe contrabandă lunecate ? / îmi fulgeră ochiul posomorit“. în genere, cartea (142 de pagini) se citeşte pe deasupra, cu o viteză de care nu e vinovat cel ce întreprinde lectura. Decoraţia simplă a unui pastel („Cad nuci cu despuieri de-amărăciune / Fărîmiţînd pe ţigle-ntîia coajă, / Poate în somn s-a petrecut, în vrajă / Desăvârşirea miezurilor bune"), senzualitatea unor pasaje („Din vîntul rău, din vîntul binelui mi-am strîns / Sufletul ninsul cu mimoze şi cu sud, / Nu mai înot, am scoici în părul ud / Mă las împinsă-n mare, fără plîns // Rostogolită-n larg, dacă fierbinţi / Au rămas ochii, tot nu mai răspund la nume, / Sínt lîngă tine, mă alinţi, taci, nu mai sínt / De lungă vreme în nisip cu lume“), folclorismul („...Sub creangă de aur cu marele aur, / Ostenit de lume doarme pe nimic / învelit în aer şi stropit cu laur / Un trimes al mării zis Copil-Voinic“), cam aceastea sínt notele, obişnuite Violetei Zamfirescu, şi care determină ca Ina Dima să se alăture, cuminte, celorlalte numeroase cărţi ale autoarei. Un lucru mai nou se referă la accentuarea unui soi de „ermetism“ incolor, bazat pe incontinenţă verbală ritmată, producînd adesea un efect pur soporific. Dan Rotaru Plînsul oglinzilor Dan Rotaru, născut în 1943, în comuna Slătioara-Olt şi descoperit ca poet în Amfiteatru, debutează cu versuri (Plînsul oglinzilor, Ed. Eminescu) de ale căror imagini stă adeseori lipită umbra lui Nichita Stănescu. Cuvintele simţite ca nişte seminţe dezghiocate, roind în jurul trupului, oasele de aer, diafanitatea corpurilor, dizolvarea lor, jaful simţurilor crescute din trup precum aripi ori rădăcini vegetale, organismul palpabil al vorbelor, antenele lucrurilor sunt, toate, preluări ad-litteram din universul autorului celor 11 elegii. Mînuite aproximativ în contextul poeziilor, aceste imagini nu trezesc senzaţia originară de imaterialitate, ci, dimpotrivă, par „digitaţii“ îngroşate de debutant, pentru care suspectarea cuvintelor de inerţie nu poate constitui o adevărată problemă. Iată, așadar, un Nichita Stă na. Ăi