România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

nescu „terre â terre", cum nu de puţine ori s-a auzit, şi care se răzbună prin lu­tul imitaţiei: „Ne-au jefuit cuvintele de înţelesuri“ ; „Nu vorbim, de frică să nu ne spînzurăm de cuvinte“ ; „Doam­ne, cum îmi cad în ochi / umbrele cu­vintelor, / / uscate ! / Dincolo de mine, / în aer, / nu mai încolţeşte / nici o pasăre. // Toate lucrurile se împrăş­tie / la rostirea numelui lor“ ; „Te nă­pădeşte auzul meu, / ca o iederă flă­­mîndă. / Rup cu urechile din tine / ca dintr-un ocean“ ; „Ce animale de pra­dă / mi-s urechile ! / Stau întinse la marginea lucrurilor, / aşteptînd să în­colţească / în vreunul / zgomotul „Trupul meu şi lucrurile / modelează din aer / pînda" ; „Mi se decojeşte trupul / de nume / şi numele meu se aude / crăpînd / sub tălpile tale. // Ci­mitire ale aerului / mi-s cuvintele“ ; „Lucrurile din jur / îmi orbesc trupul. / Fierb cuvintele, / locuind aerul din oa­sele mele“ ; „Amîndoi ne vom spăla într-o vocală / cu auzul rămas în ea. / Ne vom usca apoi / într-o ureche flă­­mîndă, / întrebîndu-ne reciproc : / cine eşti, / tu, cel de dincolo de mine, / tu, cel ce te-ai dizolvat în aer, / profilîn­­du-mă ?...“ Şi mai multe rezonanţe sînt din poe­zia de porţelan şi acuarele a lui Gheor­­ghe Tomozei, dar fiindcă fondul versu­rilor e cît de cît asemănător, bătînd în cadenţele elegiei erotice, se produce o infuzie mai apropiată de natura poetu­lui. Năruirea timpului în melancolice clepsidre, plînsul oglinzilor, caligrafia chipului îngînă o melodie minoră, ieşită dintr-o sensibilitate feminizată, cu u­­şoare tuşe de lirică „intimistă“. Poeziile se fărîmiţează, ele însele, între degete. Aş cita, exemplificînd totodată posibili­tăţile autorului, versurile din Atmosfe­ră . Sînt aşa de singur,­­ de parcă încă­perea aceasta / ar fi o iubită / care m-ar sorbi cu sufletul / din fiecare urmă, / din fiecare umbră, / din fiecare literă / ce-mi caligrafiază chipul. / Şi văd cu­vinte / dezbrăcîndu-se în oglinzi, / goa­le, / cum numai rostirea / le mai poate păstra...“ Orice încercare de a depăşi acest domeniu caligrafic eşuează în vociferări pretenţioase, de felul: „Nu daţi erorii numele meu !/ Mocirla nu creşte pe muntele minţii* ; „Eu, cel ce sufăr de viaţă ca de vina / de-a fi redat odihna unui drum, / sau de-a fi desenat în cla­sa întîia / soarele ca pe-un foc rotund cu fum" ; „Azi sufăr de Orfeu ca nicio­dată !“ ; „O, ce simplu se vinde lumea­­ la mine-n plămîni!“ etc. Cu mai mare grijă pentru culoarea cuvintelor și pentru evitarea exprimări­lor uzate, manieriste, Dan Rotaru e ca­pabil să reuşească în delicate cerneluri lirice. Niculae Stoian întoarcerea la lucrurile naturii Acest titlu „rousseau-ist“, amintind, pe de altă parte, de titlul volumului lui Camil Baltazar, Intorcerea poetului la uneltele sale, nu înseamnă nicidecum pentru Niculae Stoian şi o întîlnire cu poezia. Din contră , deşi „mult rîvnită“, poezia rămîne în faţa autorului aceeaşi „oază nomadă* care se îndepărtează vertiginos de încercările sale trudnic versificate. Cine crede, despre poezie că e „vociferare interioară", categoric nu are nici mijloacele cum s-o întîlnească. Printre ele ar figura, cu siguranţă, bu­nul gust şi mlădierea spirituală. Despre ele să vorbim în legătură cu Întoarce­rea la lucrurile naturii. (Ed. Eminescu). Poate că Turnul din Pisa — văzut de Niculae Stoian în peregrinările lui — nu mai posedă „nici un şarm, pe fran­ţuzeşte spus“, în ochii rafinatului, dar că e „un nostim şi supus «Hopa Mitică». / Pentru turişti americani and comp.* tare m-aş îndoi ; poate că Sfinxul, a­­juns obiect de turism, nu mai spune mare lucru la multă lume, însă că-şi „luminează orbitele sihastre“ la dansul concupiscent al unei „brune nubiene“ este, iarăşi, peste înţelegerea mea. Să înţeleg atunci „reni-pegaşi“ care rimea­ză cu „o mie de Degaşi“ ori un motto ce sună astfel : „Vai, vai, vai cum trece vr­emea, / Toate mîndrele-mi zic ne­nea" ? Sau le pricep ca pe dovezi, în primul rînd, de grosiertate. (Tot discu­tăm despre Întoarcerea la lucrurile na­turii !) „Capodopera“ gustului cu totul îndoielnic e un Poem-invectivă, compu­nere grosolană ca o pată de noroi : „Ai izul tău ştiut, şi după tine, / Viespar roind de pofte sexuale, / O lungă trenă de priviri se ţine, / Beteală care-o lasă melcii-n cale. // Cu ochii — limbi de vi­peră la pîndă, / Ai şi sărit, adulmecînd bărbaţii. / Iar pieptu-ţi sumeţeşti parcă-n izbîndă, / Purtîndu-ţi sinii ca pe deco­raţii. // Cînd circuli, farfurie zburătoa­re, / Ultratereştrii-n jur paralizează ; / Ca pe un alt tărîm li se năzare / C-a rătăcit seducătoarea-ţi pază. // Pe cînd tu, vai, nu eşti decît Dalilă / Ce duci pre toţi naivii în ispită , / De mîngîiat asprită ca o pilă, / Şi precum coasa-n sărutări tocită.“ Fireşte că ea, răstăl­măcind, totodată, titlul lui Geo Bogza, îşi ia drept motto versul eminescian ! Este o ipocrizie ca, după asta, să mai invocăm poezia. târgul a fost foarte atent la respecta­rea adevărului istoric. In privinţa a­­ceasta meritele sale sunt incontestabile. Toate sau aproape toate personalităţile marcante ardelene, care au luat parte la evenimentele istorice din 1848, apar în piesa lui Alexandru Voitin. Ceea ce spun ele, gesturile lor sunt cele pe care le cunoaştem din istoria acelui an. Dra­maturgul a căutat să dea documentelor ce este al documentelor. Interpretarea cea mai nouă a istoriei lui Avram Iancu şi a revoluţiei din 1848 în Tran­silvania este urmată cu fidelitate. Fără îndoială, autorul piesei a studiat pe în­delete epoca şi a cîntărit cu multă scrupulozitate tot ce era istoric de cîn­tărit. Intr-o piesă în care apar între patru­zeci şi cincizeci de personaje care au cîte ceva de spus, fiecare purtînd un nume, deci nefiind „un popă“, „un ofi­ţer austriac“, „un grof maghiar“ oare­care, dramaturgul se vede obligat să-şi individualizeze personajele. Iată-i pe : episcopul greco-catolic Ioan Lemeni, pe George Bariţiu, Alecu Russo, Alexandru -Irfăh Cuza, Iosif Sterca-Şuluţiu, Nicolae Bălcescu, Ioan Axente Sever şi alţii, şi alţii. Trebuie să spunem că, fără să poată dobîndi, prin cîteva cuvinte ros­tite, un profil propriu, toţi aceştia spun cam ceea ce le aparţine. Cu alte cu­vinte, dramaturgul izbuteşte, în destul de dificila întreprindere de individuali­zare a personajelor sale, să facă apro­ximativ tot ce putea să facă. E adevărat că tocmai aceste calităţi ale piesei se întorc împotriva ei. Din­tr-o prea mare atenţie la contextul epocii, dramaturgul pare să-l neglijeze pe eroul său, pe Avram Iancu. Fireşte, acesta apare în cele mai multe din sce­nele piesei. Dar nu devine eroul unei tragedii cel care dramatic, nu istoric, concentrează în făptura sa nodul ac­ţiunilor. Sînt unele momente în care dramaturgul înţelege valoarea aluzivă a cuvîntului dramatic. De pildă, în prologul piesei, în acel scurt tablou­­, impresionant, în care Iancu se opreşte în faţa casei lui Ion Stupină. Intenţia lui Alexandru Voitin pare să fie cir­cumscrisă in subtitlul piesei sale : „Cal­varul biruinţei“. Dar pe Avram Iancu nu-l vedem ureînd acest calvar, decît în unele clipe. Ceea ce vedem este ta­bloul dramatic al unei epoci de fră­mântări. Ceea ce nu e puţin. Dar să ne amintim ceea ce ştim încă din Poetica lui Aristotel. Intre poezie şi istorie este o deosebire radicală. Dacă n-ar fi decît faptul că „alcătuirea subiectelor poe­ziei“, epice ori tragice, nu poate fi a­­ceeaşi cu a subiectelor istoriei, căci în aceasta din urmă, „în mod necesar, ex­punerea nu e a unei acţiuni, ci a unei epoci, mai exact a tuturor evenimente­lor petrecute înlăuntrul unei epoci în legătură cu unul sau mai multe perso­naje...“ E tocmai ceea ce a urmărit A­­lexandru Voitin, sacrificînd poezia de dragul istoriei. Alexandru Mitru, Constantin Mateescu Avionul de Cluj Unul din acele fenomene moral-so­ciale ale timpului nostru care anunţă, poate, secolul XXI este febra care a cu­prins tineretul lumii. Desigur, nu se poate reduce totul la mişcările conte­s­­tatare din anumite ţări. Dacă putem vorbi despre o criză a tineretului, a­­ceasta este, în parte cel puţin, o criză a responsabilităţii. Aparent (îndeosebi în ţările occidentale) asistăm la o fugă de responsabilitate, la o anarhică ten­dinţă spre dizolvarea normelor, obliga­ţiilor impuse de societatea „bătrânilor“, în realitate, se pot recunoaşte în unele din simptomele mişcărilor contestatare o voinţă de răspundere, dorinţa de a­­nume obligaţii noi, norme noi morale. Autorii presei Avionul de Cluj şi-au extras subiectul din dilemele, din tribu­laţiile sufletului juvenil. Paul, „15 ani, ochi vioi, mină blazată“, e un adoles­cent din zilele noastre. Copilul nu are mamă, e crescut de tatăl care, fost ofiţer, înclinat spre excese (alcoolism), e un om pierdut. Paul are o soră, pe Dana, şi unchi, mic-burghezi senili şi foarte egoişti. Cînd tatăl e dus la spital, bă­iatul fuge de acasă. Nici o exaltare, nici o revoltă. Foarte bine observată lipsa de entuziasm a celui care se simte, deodată, condamnat la libertate. „Am luat viaţa pe contul meu propriu... Sunt liber, Virginie ! Absolut liber...“ Cea căreia îi face tînărul confesiunea dezo­lantei sale libertăţi este prietena lui, de aceeaşi vîrstă, Virginia. Peregrinările lui Paul se aseamănă, întrucîtva, cu cele ale „fugarilor“ din romanele ori povestirile americane ale tinereţii fre­netice. Adolescentul din binecunoscutul roman al lui Salinger, De veghe in la­nul de secară, este unul dintre aceşti inocenţi care au început să cunoască răul, pe care răul îl jigneşte înainte de a-l ispiti. Paul caută un aviator, totul este legat de aflarea acestuia, fuga sa ar dobîndi un rost dacă l-ar găsi. Dar aviatorul a murit, zborul pare să-i fie interzis băiatului. Cei din jurul lui — rude meschine, sora, amantul frivol al acesteia — nu-1 pot ajuta în deruta lui. Mai degrabă străinii, indiferenţi, amici ai aviatorului, paznici de cimitir, făp­turi decavate, întoarcerea finală înseam­nă găsirea de sine. Căci Paul nu căuta un aviator, ci pe sine. Şi o dată cu sine va găsi responsabilitatea, îşi va asuma răspunderi. Piesa lui Alexandru Mitru şi Con­stantin Mateescu se citeşte cu interes. Ea are evidente calităţi dramatice — fără să fie propriu-zis o dramă. Te miri chiar cum au izbutit cei doi autorc ai ei să construiască, atît de abil, o piesă, pornind de la un subiect destinat mai curînd epicii. Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea August Treboniu Laurian Două sute şaptezeci de pagini, ur­mate de o Anexă şi o Bibliografie, în­chină lui August Treboniu Laurian, prin intermediul Editurii didactice şi pedagogice, Ilie Popescu Teiuşan şi Vasile Netea. Gestul merită stima noastră. August Treboniu Lauria e­ste unul din apostolii învăţămîntului românesc, coautor al Magazinului is­toric pentru Dacia, participant de sea­mă al revoluţiei de la 1848 în Transil­vania, unde încearcă să deschidă dru­mul lui Bălcescu şi în Ţara Româ­nească, editor al Cronicii lui Gh. Şin­­cai, profesor de filozofie, autor de ma­nuale şcolare, între care amintim aici pe cele de Istoria românilor, întemeie­tor, între alţii, al Societăţii Academice Române şi, în acelaşi timp, autor, ală­turi de Massim, al primului mare dic­ţionar al limbii române, însemnătatea multora dintre cei ce au susţinut pri­mele curente de sincronizare culturală literară şi ştiinţifică cu Europa, ge­neraţia Şcolii Ardelene şi a paşoptiş­tilor ardeleni, începe să fie uitată. Mai mult decît atît, uneori, desconsiderată. Ceea ce ştie intelectualul cu o minimă informaţie despre Laurian este că acesta, adept al ideilor latiniste, un purist deci, este autorul unui mon­struos dicţionar prin care se încerca inventarea unei limbi artificiale împo­triva celei vorbite de popor. Studii ca cel intitulat Ideologia generaţiei pa­şoptiste din Transilvania de Marica Em, Iosif Lajos, Călina Mare şi Con­stantin Rusu, 1969, tind să ne dea o mai exactă imagine a activităţii şi în­semnătăţii multiple a acestor intelec­tuali de excepţie. Un alt studiu de le­xicologie mai recent (M. Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti, 1966) reabilitează dicţionarul lui Lau­rian şi Massim, subliniindu-i excepţio­nala calitate. O restituire şi o reabili­tare este şi monografia lui Ilie Popescu Teiuşan şi Vasile Netea. Ea nu studia­ză o operă de valoare literară, ci una de istorie culturală. Este o lucrare de corectă informaţie care evită spiritul apologetic. Cum orice carte ce presu­pune informaţii privind circulaţia ide­ilor interesează literatura, facem loc acestei lucrări aici. Autorii au meritul de a fi scris in colaborare prima lu­crare de amploare despre August Tre­­bonitt Laurian şi publicul trebuie să ştie că această Illowara există. Adrian Fochi G. Coşbuc şi creaţia populară Adrian Fochi e autorul unui impozant studiu asupra baladei populare Mioriţa, sub toate aspectele pe care le implică cercetarea temei. Este cea mai impor­tantă şi cea mai completă cercetare sis­tematică a problemei, privită cu ochiul specialistului secolului XX care a pără­sit orice romantism şi orice interpretare hazardată. Nici o nouă interpretare a baladei şi a variantelor ei nu poate face abstracţie de multilaterala investigaţie a lui Adrian Fochi. Ţinta lucrării nu era de a da o nouă interpretare a baladei, ci de a crea un soclu ştiinţific viitoare­lor interpretări ale Mioriţei. Adrian Fochi a făcut faţă importantei sarcini ce şi-a propus-o printr-o riguroasă me­todă de lucru care să-i îngăduie trata­rea problemei pe toate faţetele. Vocaţia lucrărilor meticuloase şi ex­haustive este dovedită şi de recentul studiu G. Coşbuc şi creaţia populară. Aici Adrian Fochi reia, la proporţii am­ple, o temă de cercetare mai veche. Sunt studiate raporturile lui Coşbuc cu fol­clorul, influenţa directă a unor creaţii populare asupra poeziei coşbuciene, in­fluenţa mentalităţii folclorice asupra în­tregii sale opere. Se fac indentificări de surse şi de motive populare. Cercetarea este extrem de amănunţită şi migă­loasă, demnă de toată lauda. Ea mobi­lizează, însă, mai mult pe folclorist de­cît pe literat. Influenţa poeziei populare asupra lui Coşbuc nu poate determina valoarea poeziei lui şi, deci, din acest punct de vedere ea iese din sfera de in­teres a criticului. Detectarea surselor nu ne poate modifica cu nimic ideea despre poezia lui Coşbuc. Mai intere­sante sunt capitolele şi subcapitolele în care se încearcă sublinierea transferu­lui de mentalitate folclorică în poezia cultă a năsăudeanului, constatare pen­tru care, iarăşi, nu era nevoie de un stu­diu special. In ciuda efortului exemplar şi al constatării că orice lucru existent îşi găseşte în cele din urmă întrebuin­ţare, sentimentul este însă al zădărniciei. Dacă în cercetarea despre Mioriţa, în­semnătatea temei justifica exhaustiva metodă, aici nu era de soluţionat nici o controversă şi de adus la lumină nici o incidenţă nouă. Studiul acesta care epuizează treptat toate aspectele proble­mei nu ne aduce nici o revelaţie, nici o idee nouă. Concluziile şi subconcluziile lui nu diferă cu nimic de ceea ce ştiam pînă acum asupra problemei. O moară uriaşă pare a măcina în gol. Hipertro­fierea acestei specii de cercetări nu ştim cît şi cui folosesc. Imaginea muntelui ce se chinuie să nască un şoarece e che­mată involuntar după ce sfîrşim cartea. O maşină atît de complicată ca cea a cercetărilor exhaustive nu trebuie pusă în mişcare decît atunci cind importanţa temei o cere. G.COŞBUC ŞI CREA­ŢA POPULARA cărţile săptămînii România literară 15

Next