România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-06-10 / nr. 24

Există conuri de umbră, spaţii moarte, neîndurate eclipse care nu iartă nici aştrii universului, nici figu­rile cele mai de seamă ale omenirii. Dar eclipsele n-au fost niciodată alt­fel decît trecătoare. Nu putem înstrăina de ochii şi de inima noastră nici acele certitudini şi permanenţe­­ ale trunchiului dacic şi ale altoiurilor latinităţii, — nici acele exemplificări vizuale care întru­pează, embleme elocvente şi decisive pentru noi, sentimentul vechimii. , Nevoia unei cît mai întemeiate cu­noaşteri de sine îşi caută de aceea, necontenit, bătrîne reazemuri şi noi stimulente. Alergăm adesea către ficţiuni sterpe, seriale şi serial abordate, în vreme ce ne solicită mai puţin acele „subiecte îmbelşugate...“ de care vorbea Tacit. Şi totuşi către acestea s-au îndreptat întotdeauna, cu dragoste şi fierbinte dăruire, conştiinţele treze, spiritele de vrednică amintire, larii şi penaţii noş­tri, scriitorii fruntaşi ai literaturii, dar şi ai analelor poporului român. Ca Al. Odobescu de pildă, în „Fragment dintr-un curs ţinut la Facultatea de Litere din Bucuresci, la 1887“ el scrie sub titlul „Iconografia lui Traian“, între altele : ....după încredinţarea ce ne dau mai toţi istoricii moderni ai lui Traian, cată să declarăm de la început că mai nu există azi în Europa, vreun muzeu de antichităţi culturale de intria ba chiar de a doua ordine, care să nu conţină cel puţin o statuă vechiă de ale lui Traian. Chiar din aceasta se învederează — și o spun cu adîncă părere de rău — că muzeul nostru din Bucuresci se află pe o treaptă cu to­tul inferioară subt acest punct de ve­dere. într’însul statuele antice nu sînt representate decît prin cîteva trun­chiuri de piatră decapitate şi ciopîr­­ţite, din care nici unul nu ne iartă a-l bănui că a înfăţişat vreodinioară mă­reaţa statură a lui Traian. Trebuie dar, de voie de nevoie, să ne repurtăm cu privirile cătră alte colec­­ţiuni mai bogat înzestrate...“. Ca şi alţi istorici, români şi străini, care analizînd iconografia traiană nu ezită să-şi mărturisească uimirea, pre­ţuirea, respectul pentru trăsăturile mo­rale ale întemeietorului, Al. Odo­bescu notează, la rîndul său : ....i-a plăcut, după cum ne încre­dinţează şi Pliniu, a ieşi adesea printre supuşii săi sub aspectul mai modest de simplu cetăţean, astfel cum erau fi­guraţi în Roma anticii conducători ai afacerilor publice, simpli cetăţeni ca Brutus şi Camil“. Iar mai departe : „După moarte... di­vinitatea lui ajunsese a fi consacrată, în mintea tuturor, nu numai prin pu­terea suverană, care dete chiar şi unor nemernici împăraţi ai Romei o aşa de exuberantă şi ilusorie consecraţiune, dar încă şi prin acel extraordinar şi neasemuit renume de dreptate, de blîn­­deţe, de virtute şi de mărinimie, ce, de-a lungul secolilor, a rămas ca o în­suşire nedespărţită de bunul împărat Traian“. Vom cita încă, din concluzii, aceste sugestii şi îndemnuri care nu şi-au pierdut nimic din actualitate pentru istoricii şi arheologii noştri în primul rînd . „Figura lui Traian, fără de a ni se presenta ca un tip de frumuseţe cla­sică, fără de a învedera mîndria şi se­­meţia capului olimpic al lui Joe cu pletele resfirate, cu fruntea vastă, cu privirea schinteietoare, avea totuşi în sine o temeinică expresiune de energie stăruitoare şi neobosită... era totdea­una afabilă, plăcută, atrăgătoare , do­vedea aplecările cele mai pronunţate spre bună voinţă, compătimire, milă, îndurare...“. „Poetul cel mai ilustru al veacului de mijloc, Dante, ne spune că, pe pra­gurile raiului ceresc, el a zărit albu­rind o piatră «che biancheggiava», iar pe dînsa era istorisită nalta glorie a «princepelui roman pentru a cărui mare valoare papa Grigore a cîştigat marea sa izbîndă», aceea de a-l stră­muta din iadul păgînesc, la loc mai cu lumină. Acel principe roman era Tra­ian împăratul...“ Urmînd aceleiaşi tradiţii a creştină­rii şi sanctificării împăratului, maestrul lui Rafael, Perugino, picta după zece secole, într-o originală viziune pioasă, una din capodoperele sale : „Testa di Traiano", care se află la Perugia, la „Collegio del Cambio“. E un singur exemplu dintre nenumărate altele de tot felul. Trebuie spus că cercetării iconogra­fiei și vestigiilor traiane la care ne în­demna bunul Odobescu, i se adaugă astăzi în mod fericit măsurile de bază intervenite în studiul limbilor clasice care completează sistemul instrucţiunii publice de la noi. ...Deschidem cu tot dinadinsul această paranteză. Cu tot dinadinsul, la loc potrivit, credem — şi poate că nu fără nişte consecinţe. Reintroducerea în licee a învăţămîntu­­lui limbii latine (în clasa a XI-a cîte ceva din proza lui Cezar, Cicero, Sal­­lustiu, în clasa a XI-a cîte ceva din poezia lui Virgil, Horaţiu, Ovidiu şi din proza lui Tacit) a lărgit şi a aşe­zat mai temeinic, pe fundaţiile ei natu­rale, educaţia tineretului din ţara noas­tră. I s-a deschis acestuia o pîrtie lu­minoasă spre orizonturi de cultură chemate să-i orienteze esenţial dezvol­tarea şi capacităţile proprii de cuprin­dere, ca şi încadrarea într-o spiritua­litate care a continuat să se afirme — pe deasupra convulsiilor istoriei — în echilibrul calm şi în simţul duratei de care a dat şi dă dovadă poporul nos­tru. Dar pentru copiii noştri am avea parcă la îndemînă nu numai pe Cezar cu „De bello gallico“ sau pe Sallustiu cu „De bello Jugurthino“ ! Ne gîndim la cel puţin doi autori la fel de interesanţi şi de recomandabili. Ba chiar cu mult mai mult decît atît, dacă ţinem seama de conţinutul deo­sebit de însemnat pentru poporul ro­mân al textelor rămase de la ei. E vorba de Traian însuşi. Şi de Pliniu cel tînăr. De la cercetătorii cei mai vechi pînă la Roberto Paribeni („Optimus Prin­­ceps”, 1924) şi Jerome Carcopino („La vie cotidienne a Rome“, 1939), de se­cole istoricii îşi alimentează studiile şi referinţele, presupunerile şi intuiţiile, din lucrările la care ne referim — două la număr : „CORESPONDENŢA“ lui Traian şi „PANEGIRICUL“ lui Pliniu. Se deplînge pe drept cuvînt — şi este o mare, o ireparabilă mîhnire — fap­tul că distrugerile timpului n-au îngă­duit păstrarea însemnărilor „De bello dacico“ ale împăratului. Dar „Panegiricul“ pe care i l-a în­chinat Pliniu şi „Corespondenţa“ lui Traian cu acesta, există. La sfîrşitul secolului trecut, istori­cul francez Emile Thomas spunea : „Este Traian cel care, în această Co­respondenţă, joacă primul rol...“ Iar în ce priveşte „Panegiricul“ sublinia, lu­cru bine ştiut şi din plin folosit de toţi cercetătorii, că „el ne furnizează infor­maţiile cele mai preţioase asupra isto­riei acelui timp“. Biografi mai recenţi ai împăratului precizează că „opera lui granitică sfi­dează orice apologie“. Simpla investi­gare directă a unor izvoare sugestive, profunde şi de la sine grăitoare, ne arată că e timpul să renunţăm la minimalită­­ţile şi minimalizările de cunoaştere ca­re au circulat prea îndestul! însuşirile de om şi de conducător ale lui Traian, generozitatea şi justeţea comportărilor lui de fiece zi faţă de oamenii cei mai de rînd, excepţionala lui înclinare spre simplitate şi modes­tie, gîndirea care ne pune la dispoziţie cu o vastă dărnicie numeroase sugestii călăuzitoare şi azi, austeritatea înţe­leptelor percepte de viaţă traduse în reacţiile diurne, întreaga făptură spi­rituală a întemeietorului se reconsti­tuie într-o proaspătă lumină şi actua­litate din paginile acestor două lucrări. Ele ar putea şi s-ar cuveni să fie utilizate, cu un evident folos, în vii­toarele manuale de limbă latină. Cre­dem că şi de limba română, deopotrivă. Lucru pentru care­­după caldele stră­duinţe de pionierat de acum aproape jumătate veac, ale lui Aurelian Moşoiu şi Gh. Popa-Lisseanu) ar fi necesar să se urgenteze pur şi simplu tălmă­cirile respective. Apariţia în româneşte a „Panegiricului“ lui Pliniu şi a „Co­respondenţei“ lui Traian cu prietenul său, în timpul guvernatoratului acestuia în Bythinia, nu ar însemna decît aco­perirea, în sfîrşit, a uneia din mult prea întîrziatele noastre obligaţii. Obli­gaţii de conştiinţă şi de onoare. Şi tot­odată surse absolut certe de presti­giu, de larg răsunet public, de firească laudă unanimă, în treacăt fie spus, între atîtea bi­nevenite, utile şi indiscutabile recon­siderări de clasici, poate că şi Traian este — ca să zicem aşa — un clasic „strein“ care şi-ar merita, şi el, recon­siderarea ! Italia e plină de mărturii strălucite şi emoţionante, privitoare la trecutul nostru îndepărtat, tezaure artistice şi istorice de un interes capital pentru noi, deşi rămase încă necunoscute pu­blicului nostru. Ele aşteaptă să fie şi noi avem dreptul să le vedem adunate în importante monografii şi tomuri compacte. Poate nu fără îndreptăţire am stă­ruit şi vom stărui asupra acestei idei . Italia — un vast muzeu al istoriei românilor... Dar izvoarele scrise, mai vechi şi mai noi, cer la rîndul lor stăruitoare şi ample investigaţii din partea viito­rilor cercetători ale căror forţe avem încredinţarea că se simt chemate — şi merită încurajate — să aducă reve­latoare contribuţii şi inedite interpre­tări ştiiinţifice, într-un uriaş domeniu de surprize şi continui împrospătări. Necesare. Şi cu prisosinţă datorate.. Nu mai puţine surprize, şi nu mai puţin ispititoare, îl aşteaptă pe călăto­rul român în Iugoslavia. Surprinzător aici ne apare însuşi in­teresul oamenilor de ştiinţă (ca profe­sorii dr. Duje Bendic şi Mate Suié din Zagreb), continuatori ai liniei părinte­lui arheologiei iugoslave, Frank Bulic, pentru fapte de istorie şi de cultură care ar fi normal să ne intereseze în primul rând pe noi, mai ales în ce priveşte urmele materiale ale trecerii romanilor spre Dacia. Astfel, la Belgrad, dr. Miodrag Kola­­ric, directorul Muzeului Naţional, şi prof. Djordje Mano-Zissi, şeful De­partamentului Arheologic al aceluiaşi muzeu, ne-au dat asigurarea că un cap de bronz care purta pînă acum eticheta „Legatus Livianus“ (descope­rit în ruinele podului lui Apollodor) este în realitate al... tatălui lui Traian ! Acest „TRAIANUS PATER“ a fost confirmat şi printr-un studiu din 1966 al savantului german Ludwig Budde. De asemenea, dr. Sime Batovic, di­rectorul muzeului, şi prof. Boris Ilako­­vac de la Zadar (ca şi d-na prof. Branka Vikic de la Muzeul din Zagreb) ne-au relatat despre existenţa pe teri­toriul iugoslav a cel puţin 9 apeducte din epoca imperială, din care 3 — cel dintre Zagreb şi Benkovac, cel de la Drnova Brezica şi cel de la Ptuj — sunt aproape sigur din epoca traiană. Apoi denumirea actualei localităţi PTUJ ! Nu spune nimic la prima ve­dere. Ea ascunde, totuşi, pentru călă­torul român, un senzaţional secret: primele trei litere ale acestui nume de oraş vecin, sînt în realitate — păs­trate întocmai pînă azi — iniţialele vechii colonii : „POETOVIO TRAIANA ULPIA...“ O surpriză de zile mari ne aştepta deopotrivă la Split, în persoana şi în activitatea savantului şi istoricului de artă dr. Cvito Fiskovic, directorul In­stitutului „Konzervatorski Zavod“. Pe lîngă lucrările care l-au imjilus ca pe o autoritate în relevarea artei dalmatine aşa cum s-a dezvoltat ea pînă în secolul al XVIII-lea, pe lîngă importantele cercetări asupra construc­torilor din Dubrovnik şi sculptorilor din secolele XV—XVI, dr. Fiskovic a publicat şi o serie de studii asupra lu­crărilor de conservare a palatului lui Diocleţian. Unul dintre aceste studii (apărut în Buletinul Institutului de Arte Plastice al Academiei Iugoslave de ştiinţă şi arte, anul VI, nr. 2, sub titlul: „Noi descoperiri in Catedrala din Split“) are o valoare cu totul deosebită pentru noi, românii. Cu un remarcabil spirit de detec­tare, cu intuiţie şi persuasiune, în ciu­da multor dificultăţi, domnia-sa a sta­bilit identitatea unei lespezi de sarco­fag care îşi păstra de veacuri anoni­matul ei într-un ungher nebănuit al actualei catedrale, fostul mausoleu al lui Diocleţian : enigmatica lespede e un Cicerone Theodorescu Iconografie şi vestigii traiane în Italia şi Iugoslavia 16 România literară

Next